Libertate, caritate și proprietate.

`Comuniștii au [inteles] rapid că nu poate exista niciun fel de rezistență solidă în absența proprietății.`, zice karamazov.ro. Foarte bine zice. Sa luptam a ne redobindi proprietatile ancestrale, asadar, fie ele cit de mici, spre a putea rezista sinistrului dusman. Dumnezeu este de partea noastra, deci nimeni nu ne poate sta impotriva. Dar El vrea sa vada cit de tare ne mobilizam noi.

Despre necesitatea unui jurnal bibliografic

Luni, 14 martie 2016

Începutul Sfîntului și Marelui Post

Visat de multă vreme, niciodată împlinit. Nu toate cărțile merită, nici pot fi reținute în raftul (bibliotecii personale a) vieții. Utilitatea cărții depășește granița folosului lecturii. La nevoie, cartea incălzește nu doar mintea, inima și literatura, ci poate încălzi și trupul: pusă în sobă, pornește un foc bun. Asta, dacă posedăm luxul unei sobe. Personal, posed acum luxul unei sobe, ceea ce le doresc tuturor.

*

Bunicii noștri numeau acest lux „doctorul casei”. Soba se folosea nu doar la gătit, ci și la dormit. Se dormea nu doar pe cuptior, ci și „după sobă”, un loc numai bun de lung și numai bun de lat încît să se poată întinde și odihni în el un bărbat înalt și voinic. Acest loc era situat între trupul sobei – care cuprinde casa focului și hornul, dacă zic bine –  și peretele din spate. În casa bunicilor mei, soba ocupa cel puțin o pătrime de odaie, și era situată în colțul de la NV. Intrarea în încăpere, exact în mijlocul peretelui V(estic). În stînga așadar, caldă, primitoare și solidă, soba spoită în sineală. În acea „după sobă-doctor al casei” și-a salvat bunica mea Valeria, cea de veșnică pomenire, copiii de tifos exantematic după război. A făcut rugăciunile ei fierbinți vestite în tot satul, nu a lăsat să-i fie luați copiii cu căruța, i-a uns cu balegă de cal și i-a băgat după sobă, la cald, pînă ce  s-au făcut sănătoși. Așa le-a salvat viața și ne-a dat nouă, nepoților ei, șansa să ne naștem. Iată-mă acum lunecînd din jurnalul bibliografic în cel autobiografic. Nu e nimic, ele se vor împleti, fiersc și inevitabil.

*

Nu, nu toate cărțile merită reținute în biblioteca vieții. Biblioteca mea, cum o voi numi? Ea nu e biblioteca din Alexandria. Ea este biblioteca cuiva născut, crescut și format în comunism(ul din România). Să o numesc Biblioteca(-ă?) din comunism? Ar fi cît se poate de apt, doar că ar trebui musai să adaug: și din post-comunism. Sau: și de după comunism. Sau din dosul comunismului (sau chiar de pe sub poalele? -asta ar fi deja obscen – obscen precum comunismul? Dar dacă am zice: din mantaua comunismului? – asta n-ar fi cu totul rău) – oricum, dacă mai adăstăm mult pe linia asta, ajungem la (prea) multe zeci de pagini.

Deci, nu toate cărțile merită, nici pot fi reținute în biblioteca vieții. Trebuie o triere, o reducere la esență. Ideal, pînă într-acolo încît să nu (mai) faci depresie la noua strămutare, căci de cărți omul nu se poate lipsi. Iar dacă e ca mine, lui îi trebuie toate cărțile odată. Prin urmare, cele 4 t de carte – dacă e să-l cred pe amicul transportator ce m-a transportat prin transhumanțele patriarhale (adică din interiorul patriei) și europene ale vieții mele – cele patru tone de carte, deci, trebuie drastic reduse la– mai puține. Încep acum să o fac, măcar în scris. Mă văd la gura sobei, recenzînd ediția bpt, apoi incinerînd-o cu suspinul lipsit de regrete al unui lucru bine făcut – sau care, mă rog, trebuie musai făcut. Socotesc impietate să arunci cărțile la gunoi, e ca și cînd ai lăsa un om neîngropat. Aproape mai rău decît groapa comună, dacă nu cumva comit un sacrilegiu. O carte, oricum ar fi ea, e munca multor oameni (mai mult sau mai puțin onestă). A autorului, onestă sau neonestă. A prefațatorului, la fel. A tipografilor, neapărat onestă. A celor care au semănat, crescut, doborît copacii și fabricat hîrtia, la fel. Ce vină au avut ei? Nici una. Deci, trebuie respect. Mai înainte de a incinera cartea, voiesc să o (re-)citesc și ….să o imortalizez în Jurnal. Va fi icoana cărții ce-a pierit, pe care o vedem, chiar dacă nu (mai) e.