Scrisoare de ultimă oră înaintea începerii Sfîntului și Marelui Sinod (16 iunie 2016, Grecia), semnată de Mitropolitul Ierotheos Vlachos de Nafpaktos și Sf. Vlasie. Primele 47 Capete (din 84). Creștinismul apusean, osificat, bolnav și eretic, este incompatibil cu Ortodoxia (cap 33-47). Traducerea&numerotarea paragrafelor: ©Acta Diurna® .

  1. Iată-ne la ceasul începerii Sfîntului și Marelui Sinod al Bisericilor Ortodoxe ce se va deschide în Creta, care va discuta șase teme[1] pregătite de conferințele pre-Conciliare, și care de asemenea va lansa un mesaj de unitate între Bisericile Ortodoxe.
  2. În ultima vreme, s-a scris mult pe tema acestui mare eveniment, de către oameni atît specialiști, cît și nespecialiști, atît competenți, cît și incompetenți. Din nefericire, așa cum am mai arătat în altă parte, în unele din aceste texte se observă cum teologia se amestecă cu politica, sau mai curînd, cum diversele elemente bisericești implică în mod conștient sau inconștient aspirațiile politicienilor, și cum pe de cealaltă parte politicienii utilizează în discursurile lor diverse elemente teologice în scopul de a-și realiza interesele lor prin intermediul Bisericii.
  3. Desigur, Sinodul din 1872 de la Constantinopol a condamnat rasismul și naționalismul ca erezii, din nefericire însă, atît rasismul cît și naționalismul folosesc Biserica Ortodoxă ca pe un vehicol (sau instrument al atingerii scopurilor lor), cu diverse grade de succes.
  4. La ora actuală discuția nu merge la conținutul textelor și îndreptarea lor, ci se axează pe întrebarea dacă vor participa toate cele paisprezece Biserici Ortodoxe la Sinod și care va fi impactul neparticipării unora dintre ele.
  5. Prin hotărîrea Sinodului Permanent al Ierarhilor Bisericii Greciei, voi fi membru participant la Sfîntul și Marele Sinod, fiind pătruns de marea răspundere pe care o am, în această calitate, în fața Sfintei Tradiții Ortodoxe și în fața istoriei însăși. Sînt preocupat în cel mai înalt grad de hotărîrile care se vor lua la acest Sinod, și mai ales de ceea ce se va întîmpla după aceea.
  6. Spun aceasta în lumina faptului că Sfintele Sinoade din istoria Bisericii au avut a fi validate, după încheierea dezbaterilor și rezoluțiilor lor, de către întreaga conștiință teologică a Bisericii. Așa cum lucrează organismul corpului uman cînd reține nutrienții necesari lui și elimină tot ceea ce nu-i este de folos, în același fel lucrează și Trupul divino-uman al Bisericii, avînd în vedere că Biserica în timp confirmă adevărul a ceva, sau respinge acel ceva, constatînd că e minciună.
  7. Ca membru al acestui Sfînt și Mare Sinod, doresc să precizez niște chestiuni mai înainte de începerea lucrărilor. Nu voi enumera aici motivele care m-au condus să accept propunerea Ierarhiei Bisericii Elene de a lua parte la acest Sinod, voi face lucrul acesta mai tîrziu. Aici însă voi formula niște idei și situații care mă preocupă.

Conștiința de sine a Sinodului

  1. Cu mare regret aud și citesc exprimîndu-se ideea cum că acest Sfînt și Mare Sinod ar fi primul ce are loc în al doilea mileniu de creștinism. Alții susțin cum că acesta ar fi primul Sinod de la Marea Schismă din 1054, și asta în condițiile în care, de fapt, excomunicarea Bisericii Romei a avut loc în anul 1009, cînd Roma a introdus „filioque” în Crez. Încă alții zic că Sfîntul și Marele Sinod se reunește după 1200 sau 1300 de ani, judecînd ca termen anul 787, adică anul în care a fost convocat al Șaptelea Sinod Ecumenic a Toată Lumea, iar alții clamează că acesta de acum ar fi cel de al Optulea Sinod Ecumenic!
  2. Baza mentalității care produce atari opinii este aceea că Biserica Ortodoxă a rămas oarecum într-o stare de somn hipnotic sau de demență spirituală din 787 încoace, timp în care ea a fost „moartă”, „adormită”, „înghețată”, sau un fel de Biserică-„muzeu”.
  3. Această concepție nu este doar o insultă la adresa Sfinților Părinți ai Bisericii care au trăit și au propovăduit în timpul celui de al doilea mileniu creștin, dar ea subminează însăși Biserica Ortodoxă, care este un Sinod viu și continuu, fiind Trup adevărat și viu al lui Hristos.
  4. Sinoadele Ecumenice s-au preocupat în principal cu definirile dogmatice și cu legile (Canoanele) administrative și pastorale, așa cum vedem din Lucrările lor. Pe de cealaltă parte, citind textele elaborate spre aprobarea finală a acestui Sfînt și Mare Sinod, vedem că nu se pot distinge definirile dogmatice de Canoane. Pornind de la premisa că anumite paragrafe individuale ale textului se consideră a fi Canoane, se cere o discuție amănunțită pe tema dacă aceste „Canoane” sînt în armonie cu tradiția canonică a Bisericii, sau dacă nu cumva răstoarnă însăși baza și însuși miezul Dreptului Canonic Bisericesc.
  5. Problema însă este că dacă acest Sfînt și Mare Sinod se consideră a fi, eronat în aprecierea mea, continuarea celui de al Șaptelea Sinod a Toată Lumea, atunci se face o violență gravă la adresa adevărului Ortodoxiei. Căci, în tot timpul scurs de la al Șaptelea Sinod Ecumenic încoace, au avut loc multe alte Sfinte Sinoade ale Patriarhilor Răsăritului – ceea ce înseamnă ale întregii Biserici Ortodoxe a acelui timp – Sinoade Sfinte în care s-au discutat probleme extrem de importante, și care au tranșat adevăruri teologice și ecleziologice fundamentale.
  6. Am citit că unii au folosit vederile celui care a fost teologul dogmatist Ioannis Kamiris, spre a valida poziții înaintate în textele Sinodului de față, astfel încît ele să fie semnate de Primații Bisericii Ortodoxe. Recomand studierea celor două volume ale cărții Monumentele dogmatice și simbolice ale Uneia și Soborniceștii (Catolicei) Biserici Ortodoxe spre a putea face cunoștință cu pulsul și vitalitatea Soborniceștii (Catolicei) Biserici Ortodoxe de pînă în secolul al nouăsprezecelea inclusiv. Se va putea afla de acolo că pînă în veacul al XIX-lea nu a existat decît o singură limbă în textele bisericești, și că discordanțele și diferențierile au început să apară de abia la începutul veacului al XX-lea.
  7. Doresc acum să re-amintesc cîteva dintre cele mai importante Sfinte Sinoade care au avut loc de la Sinodul al Șaptelea încoace, și  care din nefericire se ignoră.
  8. Sinodul anilor 879-80, numit al Sfîntului Fotie cel Mare este un mare Sinod Ecumenic care a fost convocat de Împărat. Au fost prezenți și reprezentanții Papei de la Roma, care pe atunci era Ortodox, și toți au acceptat hotărîrile lui. Sinodul acela a discutat două tipuri de ecleziologie, cel răsăritean, și cel apusean. Adevărul a stat de partea ecleziologiei răsăritene. Sinodul Sfîntului Fotie cel Mare s-a pronunțat de asemenea asupra primatului papal și ereziei lui „filioque”.
  9. S-au convocat Sinoade între anii 1341 și 1368, mai cu seamă Sinodul din 1351, convocat de Împărat, în prezența Sfîntului Grigorie Palamas. Acesta a formulat adevărul energiilor dumnezeiești, arătînd că Lumina lui Hristos care a strălucit pe Muntele Tabor este energie necreată. Acest Sfînt Sinod a condamnat herezia lui Barlaam și Achindin conform căreia firea nezidită a lui Dumnezeu ar fi fost unul și același lucru cu energia nezidită – ceea ce se cunoaște sub numele de actus purus, și că Dumnezeu ar comunica cu zidirea Sa prin interemediul unor energii create. În realitate așadar, Sinodul Ecumenic de la 1351 a condamnat teologia scolastică, care în cea mai mare parte este valabilă și astăzi în „Romano-Catolicism”.
  10. Sinodul din 1484, cu participarea Patriarhilor Simeon al Constantinopolului, Grigorie al Alexandriei, Dorotei al Antiohiei și Ioachim al Ierusalimului, care s-a numit pe sine Ecumenic. Acest Sinod a anulat unirea de la Ferrara-Florența și a proclamat o Slujbă liturgică aparte, compusă de Patriarhul Simeon al Constantinopolului, pentru cei care se întorc la Ortodoxie de la „ereziile latine”. Deși acest Sinod a hotărît ca latinii să se întoarcă la Ortodoxie prin intermediul unei declarații scrise și a primirii Mirungerii, căci atunci forma ortodoxă de Botez era aceeași peste tot, Slujba alcătuită pentru întoarcerea latinilor la Biserica Ortodoxă, într-un limbaj lipsit de orice fel de echivoc, numește ereziile latine (papistașe) „acele străine și de rușine învățături ale latinilor”, arătînd că cei care se întorc la Biserica Ortodoxă trebuie „să părăsească cu desăvîrșire adunările latinilor de prin bisericile lor,” dînd anatemei și pe „filioque”, pe care aceia îndrăzniseră să-l adauge.
  11. În Slujba de întoarcere a ereticilor latini (papistași) la Ortodoxie, se fac referiri la latini (papistași) și la dogmele lor străine, între care cele mai cunoscute sînt „filioque”, adică Duhul Sfînt ar purcede „și de la Fiul”, și erezia lui „actus purus”, adică natura lui Dumnezeu este unul și același lucru cu energiile Lui (cele două sînt unite fără deosebire); rezultatul acestor erezii este afirmația și credința falsă că Dumnezeu comunică cu lumea prin interemediul unor energii create.
  12. Sinodul din 1590, ai cărui membri au avut clar și expres formulată conștiința ecumenicității sinodului la care participau, fiind de aceea numit de ei Sinod Ecumenic, și apoi continuarea lui, Sinodul din 1593 numit în documente „Sfînt și Mare Sinod” – aceste două Sinoade deci, sînt foarte importante. Ambele au reunit Patriarhii Răsăritului, care au hotărît ridicarea Bisericii Moscovei la demnitatea de Patriarhie, demnitate acordată anterior, în 1589, Bisericii Moscovei de către Patriarhul Ecumenic, printr-o Bulă(de aur) Patriarhală sau Tomos.
  13. Hotărîrea Sinodală din 1756 emisă de trei Patriarhi, anume Chiril al Constantinopolului, Matei al Alexandriei și Partenie al Ierusalimului, care au în vedere re-botezarea apusenilor care doresc să intre în Ortodoxie.
  14. Deși această decizie nu a rămas în vigoare multă vreme – căci în practică Biserica a revenit la hotărîrea Sinodului din 1484 – ea nu a fost niciodată respinsă de vreo altă hotărîre sinodală.
  15. Este binecunoscut faptul că tema „iconomiei în Biserica Ortodoxă”, privitoare la primirea în sînul Ei a ereticilor și schismaticilor, s-a aflat pe agenda Sfîntului și Marelui Sinod care ne stă în față, așa cum se desprinde cu claritate din lucrările Comitetului Pregătitor de la Geneva, din 1971. Dar ea în cele din urmă a fost înlăturată de pe agenda Sfîntului și Marelui Sinod ce acum se reunește, spre a crea posibilitatea discuțiilor pe bază de argumente teologice privitoare la validitatea și existența, sau ne-validitatea și inexistența Botezului la eretici, – înseamnă oare că problematica aceasta se va discutata totuși, dar într-o manieră indirectă?
  16. Hotărîrea sinodală a Patriarhilor Răsăritului din 1848, semnată de Patriarhii Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului și de către toți membrii Sinoadelor lor, prin care se condamna „Papismul” ca fiind erezie, prin care „Papismul” se compara cu arianismul, și care enumera printre ereziile papistașe învățături ne-Orotodxe precum „filioque”, primatul și infailibilitatea papală, și încă alte învățături minicinoase privitoare la Botez și la Sfintele Taine.
  17. Sinodul din 1872 de la Constantinopol a condamnat rasismul și naționalismul în viața bisericească, „adică, discriminările rasiale și conflictele naționaliste, invidiile și disensiunile din sînul Bisericii lui Hristos.” Rasismul și naționalismul, se afirmă în actele Sinodului, sînt „străine” tradiției Bisericii Ortodoxe, sînt un „virus modernist” (o „boală modernistă”). Este foarte semnificativ că în epilogul declarației Sinodale este așezată o rugăciune către Domnul Iisus Hristos de a păstra Biserica „curată și neatinsă de virusul modernist, bine întemeiată pe piatra Apostolilor și Prorocilor.”
  18. Aceasta este lista cîtorva Sfinte, Mari și Ecumenice Sinoade ale Bisericii lui Hristos – mai există și altele încă – care s-au întrunit de la cel de al Șaptelea Sinod Ecumenic din 787 și pînă în veacul al XIX-lea, inclusiv. Acestea toate au fost acceptate de conștiința Bisericii. Cu adevărat, hotărîrile Marelui Sinod din 1351, din vremea Sfîntului Grigorie Palamas, au fost incluse în Sinodiconul Ortodoxiei, care se citește pînă azi în Biserica Ortodoxă la Duminica Ortodoxiei, Prima din Sfîntul și Marele Post. Aceste hotărîri apar și în cîntările liturgice și în cultul divin particular al Bisericii noastre. Aceasta este dovada cea mai grăitoare că Sinodul din 1351 a fost acceptat de conștiința Bisericii, și judecat de însuși trupul Bisericii ca fiind Ecumenic.
  19. Trebuie să menționăm aici acele extrem de importante Trei răspunsuri ale Patriarhului Ecumenic Ieremia al II-lea (1576, 1578, 1581) către teologii luterani ai Universității din Tübingen. Aceste remarcabile răspunsuri trimise de Patriarhul Ieremia, în comuniune cu cler și popor ortodox, între care s-a aflat și Damaschin Studitul, Mitropolitul de Nafpaktos și Arta, cel ce se numără în rîndul Sfinților.
  20. În aceste importante scrisori de răspuns este prezentată credința ortodoxă pe de o parte, iar pe de cealaltă sînt puse sub semnul întrebării credințele protestanților. În aceste răspunsuri credința ortodoxă este formulată pe baza Sfinților Părinți și Învățători ai Bisericii, iar nu pe baza învățăturilor teologiei scolastice. Răspunsurile acestea pun în lumină și discriminează cu exactitate foarte multe aspecte ale diferențelor dintre teologia luterană și Sfînta Tradiție Ortodoxă: aspecte de cristologie, „filioque”, liberul arbitru, predestinația, îndreptățirea din fapte, numărul sfintelor taine și cum se lucrează ele, infailibilitatea Bisericii și Sinoadele Ecumenice, cultul divin particular (rugăciunea, modul de închinare), invocarea sfinților, sfintele icoane și sfintele moaște, postul, și feluritele tradiții bisericești.
  21. Aceste scrisori de răspuns se constituie într-un corpus extrem de important. Ele sînt pomenite în lucrările Sinodului local din 1672 de la Ierusalimul de sub păstorirea lui Dositei, și sînt socotite în numărul cărților simbolice ale Sfintei și Ortodoxe Biserici Sobornicești (Catolice).
  22. După toate acestea mă întreb: cum este posibil ca toate aceste mari și cu adevărat Sfinte Sinoade să fie date la o parte de dragul acestui Sfînt și Mare Sinod care se ține în Creta? Cum e posibilă îndrăzneala unora de a pretinde că Sinodul ce ne stă în față este primul Sinod din mileniul al doilea? Cum e posibil, cum se permite ca să fie călcată în picioare întreaga Tradiție Bisericească Ortodoxă a 1200 de ani? Cine a îndrumat ziariștii să vorbească de „Sinodul mileniului”? Cum se face că unii jurnaliști care nu au transmis niciodată știri bisericești, nici n-au fost preocupați de jurnalismul bisericesc vreodată au ajuns să o facă tocmai acum, și tocmai în formula aceasta?
  23. Problema este extrem de gravă. De aceea socotesc necesar, cel puțin în Mesajul care se va hotărî să fie lansat și publicat de către Sfîntul și Marele Sinod din Creta, ca acestea enumerate de mine mai sus, precum și alte Sinoade ale Bisericii să fie neapărat menționate, spre a arăta continuitatea lucrării Sfîntului Duh în Biserică. Nu ne putem juca cu problemele bisericești și doctrianle, nici cu întregul Sfintei noastre Tradiții Bisericești.
  24. De aceea, a afirma că Sfîntul și Marele Sinod din Creta e un sinod ce se întrunește prima oară după 1200 de ani este o înșelăciune. Prin această înșelăciune se anulează de facto toate aceste Mari Sinoade și se trădează Credința Ortodoxă. Dar poate scopul chiar acesta este: crearea unei noi ecleziologii.
  25. Dacă însă acest scop nu există, atunci Mesajul către lume al Sfîntului și Marelui Sinod din Creta trebuie categoric să conțină referiri clare la Sfintele și Marile Sinoade din cel de al doilea mileniu creștin. Altfel, se va confirma suspiciunea (că scopul acestui Sfînt și Mare Sinod este în realitate promulgarea noii ecleziologii).

    Creștinismul apusean

  26. Este bine cunoscut celor care urmăresc problemele bisericești și citesc istoria Bisericii că în anul 1009 Papa Sergius al IV-lea a rostit în mod oficial Crezul cu adaosul că Sfîntul Duh purcede și de la Fiul („filioque”). Din acest motiv Patriarhul Serghie al II-lea l-a șters pe Papă din dipticele Biserici Ortodoxe a Răsăritului, astfel încît excomunicarea a avut loc deja în acel an. Astfel, o mare parte a creștinătății (cea apuseană) s-a rupt de cea Una, Sfîntă și Sobornicească (Catholică) și Apostolească Biserică.

  27. Apoi, în veacul al șaisprezecelea, din această creștinătate apuseană ce se rupsese deja (de peste o jumătate de mileniu) de Biserica Ortodoxă, s-au desprin și s-au rupt alte grupuri creștine. Ele au fost numite ale Reformatorilor sau ale Protestanților, și au mai fost încă și alte denumiri. Astfel, acțiunile arbitrare ale Papei au rezultat în secesiunea creștinismului apusean de la Trupul Bisericii, dar și într-o diviziune în sînul chiar grupurilor creștinismului apusean care s-au desprins.
  28. Ceea ce se numește astăzi „creștinism apusean” nu este altceva decît un sistem bolnav, eretic, care s-a rupt cu desăvîrșire de tradiția ortodoxă creștină a primului mileniu de creștinism. Desigur, atunci cînd vorbim de „creștinism apusean” nu ne referim la oamenii obișnuiți din occident care cred în Hristos, care se roagă lui Dumnezeu și studiază Biblia. Cînd spunem „creștinism apusean” ne referim la învățătura doctrinală a comunităților și confesiunilor creștine. În mod similar, cînd vorbim de Biserica Ortodoxă, nu ne referim la toți ortodocșii creștini care, deși botezați, pot fi de multe ori atei sau indiferenți, ci ne referim la învățăturile acestei Biserici, așa cum sînt ele înregistrate în scris de către Sfintele Sinoade Ecumenice și Locale.
  29. Astfel, sistemul doctrinal și confesional al creștinismului apusean este în cea mai mare parte bolnav, lucru care a dus chiar la pervertirea societății apusene. Latinii („romano-catolicii”) s-au schimbat din rău în mai rău din pricina scolasticismului, iar Protestanții s-au schimbat și ei în mai rău din pricina unor vederi scolastice pe care le-au moștenit și a purtanismului pe care l-au introdus, precum și din pricina studierii Sfintei Scripturi fără instrumentul vital al hermeneuticii patristice (al învățăturii Sfinților Părinți cu privire la tîlcuirea Sfintelor Scripturi). De aceea ei cad în tot felul de erori.
  30. Scolasticismul, care a fost dezvoltat în Apus de către teologii franci mai cu seamă între veacurile al unsprezecelea și al treisprezecelea, este un amestec de creștinism și filosofie – lucrul acesta este cunoscut sub numele de „analogia entis”. Unii teologi scolastici ai vremii au folosit teoriile lui Platon și ale neo-platoniștilor, alții teoriile lui Aristotel, iar alții au făcut un amestec din cele două. Esența gîndirii lor este aceea că teologia scolastică este superioară teologiei patristice și că o depășește cu mult.
  31. Puritanismul protestant a respins vederile arbitrare ale scolasticismului și a căzut în alte extreme, reținînd însă unele poziții scolastice, cum ar fi predestinarea absolută, teoria îmblînzirii dreptății divine prin sacrificiul lui Hristos pe Cruce, și studierea Bibliei prin interemediul conceptului de „analogia fidei”.
  32. În orice caz, ambele aceste tradiții apusene au fost influențate de sistemul feudal înscăunat de franci în Europa. Pentru ei Dumnezeu era un „castelan feudal” căruia păcatul omului i-a adus o insultă gravă, drept pentru care El îl pedepsește pe om, care la rîndul lui trebuie să caute mijloace de iertare pentru a reintra în grațiile lui Dumnezeu!
  33. Nu doresc să adîncesc această analiză, doresc doar să subliniez faptul că toate curenele ideologice care s-au dezvoltat după aceea în Apus, cum sînt umanismul. renașterea, iluminismul, romantismul, idealismul german, existențialismul, psihologismul, etc., au constituit o reacție, din motive diferite de la școală la școală, față de scolasticismul apusean bazat pe omnipotența facultății rațiunii și pe moralism.
  34. În teologia apuseană observăm multe distorsiuni teologice care stau în legătură cu școlile de gîndire și artistice menționate mai sus. Dați-mi voie să re-amintesc unele dintre ele. În sistemele acestea, Dumnezeu se caracterizează prin egoism și eudemonie; El direcționează lumea prin intermediul unor mijloace create; El este cauza morții; El privește păcatul omului ca pe un afront personal; păcatul este socotit ca o inversare a ordinii ce există în creație; Dumnezeu l-a predestinat pe om fie condamnării, fie mîntuirii; Hristos, prin sacrificiul Lui pe Cruce, a satisfăcut onoarea jignită a lui Dumnezeu și a împlinit astfel justiția divină; Papa este reprezentantul lui Dumnezeu pe pămînt; Papa posedă o preoție a sa intrinsecă din care dă și altor episcopi, șieste infailibil; penitenților li se cere să satisfacă justiția divină; învățăturile despre rai și iad sînt cu totul materialiste, și așa mai departe.
  35. În teologie aceste vederi se numesc distorsiuni și erezii, ele însă au depășit cadrul teologiei, deoarece au distorsionat și sfera socială. Toate devierile teologice au consecințe și sociale. Așa se explică existența Statului Vatican, precum și lipsa deosebirii între autoritate seculară și autoritate bisericesc-creștină în cadrul unor culte protestante. Regimul impus de Calvin la Geneva este un caz tipic al acestei mentalități.
  36. Observațiile acestea nu sînt nici fundamentalism, nici conservatorism, și nici fanatism. Nu ne rămîne decît să citim cum interpretează sociologii situația omului apusean în lumina influențelor pe care acesta le-a suferit din partea scolasticismului și puritanismului.
  37. Recomand și azi studierea vederilor faimosului sociolog (interbelic) Max Weber, așa cum și le-a expus în (celebra sa) lucrare: Etica protestantă și spiritul capitalismului (trad. rom. Humanitas). Putem vedea citind această carte cu cîtă exactitate și cît de viu descrie Max Weber cît de anxios se preocupă creștinul apusean de faptul dacă este el predestinat de Dumnezeu să fie mîntuit sau nu. Aceasta este dilema inexorabilă a lui „ales sau condamnat.” Căci, dacă nu este predestinat, atunci nu are nevoie să lupte în această viață ca să fie un bun creștin. În cele din urmă înțelegem din această carte cum din creștinismul apusean s-a dezvoltat spiritul capitalismului, cu predestinaționismul lui absolut, cu individualismul pios, cu ascetica protestantă, cu utilitarismul diviziunii muncii, și așa mai departe.
  38. Doctrina Ortodoxă nu a căzut nicicînd pradă unor asemenea distorsiuni. Ea și-a păstrat intactă învățătura predanisită de Sfinții Proroci, de Sfinții Apostoli, și de Sfinții Părinți, trăitori nu doar în primul mileniu de creștinism, ci și în al doilea mileniu de creștinism, prin oameni îndumnezeiți cum au fost Sfîntul Simeon Noul Teolog, Sfîntul Grigorie Palamas, Sfîntul Marcu al Efesului, și toți Părinții filocalici și niptici ai Bisericii. În vremurile mai din urmă, Sfinți apropiați zilelor noastre sînt Sfîntul Paisie Velicikovski care a adus o reînnoire a vieții creștine în România și în Rusia, Sfîntul Nicodim Aghioritul, Sfîntul Cosma Etolul, Sfîntul Porfirie de la Kavsokalivia, Sfîntul Paisie Aghioritul și mulți alții au crescut și s-au maturizat la statură duhovnicească în sîntul acestei teologii vii ortodoxe.
  39. De aceea, încercarea de aduce la un numitor comun învățătura acestor Sfinți Părinți și Dascăli ai Bisericii și pe noi înșine care trăim și respirăm în această bogăție de tradiție vie ortodoxă – pe de o parte, și felurimea creștinismului apusean, cu toate problemele lui teologice și sociale pe care le-am punctat pînă acum – pe de altă parte, e o problemă extrem de gravă și de dificilă. A disprețui, a trece cu vederea teologia Bisericii așa cum au formulat-o Sfinții în scopul de a ajunge la un numitor comun cu creștinismul apusean înseamnă a trăda credința. O caracterizare mai blîndă nu există.
  40. Mai mult, în prezența acestui creștinism apusean osificat, străin de bogăția vieții Sfinților Părinți din al doilea mileniu creștin, nu facem nici un serviciu omului apusean de azi prin abdicarea de la teologia noastră, om care este cu totul dezamăgit de propria lui tradiție creștină în care a crescut și s-a format, și care însetează după tradiția noastră isihastă. Acei apuseni creștini care vin la Ortodoxie, o fac tocmai pentru că găsesc Filocalia și pe Părinții Niptici (isihaști, practicanți ai trezviei, ai Rugăciunii Inimii), pe Sfîntul Siluan Athonitul practicînd aceeași învățătură milenară și în veacul al XX-lea, și toate învățăturile Părinților aghioriți contemporani. Pe toți acești oameni (din Apus) însetați de adevăr noi nu-i putem dezamăgi cu texte anemice, insipide, și lipsite de gust.

[1] Din cele 10 anunțate inițial, n. tr.

Anunțuri

Un gând despre “Scrisoare de ultimă oră înaintea începerii Sfîntului și Marelui Sinod (16 iunie 2016, Grecia), semnată de Mitropolitul Ierotheos Vlachos de Nafpaktos și Sf. Vlasie. Primele 47 Capete (din 84). Creștinismul apusean, osificat, bolnav și eretic, este incompatibil cu Ortodoxia (cap 33-47). Traducerea&numerotarea paragrafelor: ©Acta Diurna® .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s