Cand o sa ne pocaim Teofane ? Stai linistit Preafericite. Nu am gresit cu nimic. Si daca tot insista astia … la toamna sau … peste vreo doi-trei ani !!! Dupa gestul firesc patristic al intreruperii pomenirii arhiereului Ioachim Bacaoanu de catre P.Macarie si P.Atanasie de la Oituz, au aparut reactii pro si contra. […]
Vineri, 15 iulie 2016 (textul în lb neo-greacă, în orig., la Ναυπάκτου κ. Ἱεροθέου: Λίγο ΜΕΤΑ τὴν «Ἁγία καὶ Μεγάλη Σύνοδο»)
Cu puține zile mai înainte de convocarea „Sfîntului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe”, așa cum a început să fie numit în anii din urmă, am scris un articol în care mi-am prezentat poziția privitoare la acest Sinod. În același fel, acum că lucările lui s-au încheiat, notez aici primele mele comentarii, care sînt rezulatul nu al speculațiilor, ci al observațiilor unui participant direct la eveniment. Desigur, aceste comentarii preliminare nu epuizează nici pe departe domeniul acestui eveniment major.
„Sfîntul și Marele Sinod” și-a încheiat lucrările și a ocupat loc în viața și istoria Bisericii Ortodoxe, adică în cadrul-context în care va și fi judecat. Istoria este aceea care va și da adevăratul nume acestui eveniment, avînd în vedere că unele Sinoade, deși s-au autocaracterizat ca fiind Ecumenice, au fost respinse de Sinoade ulterioare; tot așa cum alte Sinoade, deși convocate doar la nivel local, și numite deci Sinoade Locale, au dobîndit mai după aceea statut și valoare Ecumenică. Judecata aceasta se face în funcție de hotărîrile luate în cadrul Sinodului ce are a fi judecat sau evaluat, și în funcție de faptul dacă acele decizii au fost acceptate sau nu de trupul Bisericii.
În general, valoarea hotărîrilor Sinoadelor se judecă de către cei care au ochiul minții curat și cunosc din trăire iluminarea Duhului Sfînt. Aceștia sînt oamenii ce întruchipează conștiința Bisericii, cei care au dobîndit mintea lui Hristos (1 Cor. 2:16).
Unii poate privesc cu sarcasm problema curățirii de patimi, a luminării minții și a îndumnezeirii, în realitate însă, tomai aceasta este baza vieții creștinismului ortodox, precum a arătat Sfîntul Dionisie Areopagitul. Faptul acesta este analizat de către Sfîntul Dionisie, sub insuflare dumnezeiască, în tratatul său Despre ierarhia bisericească, și întărit cu putere de către toți Sfinții Părinți ai Bisericii.
Întreaga sfîntă tradiție ortodoxă, biblică și patristică, confirmă că adevăratele premise ale desfășurării lucrărilor unui sfînt sinod constau din tradiția niptică și isihastă în care se înscriu prin viața lor concretă cei care participă la ele, cu alte cuvinte, din autenticitatea trăirii ortodoxe particulare a fiecăruia dintre membrii acelui Sinod. În cadrul Primului Sinod Apostolic din Ierusalim, Sfinții Apostoli au avut credința și puterea duhovnicească să afirme: Părutu-sa Duhului Sfînt și nouă (Fapte 15:28). Ei au recunoscut puterea și lucrarea Duhului Sfînt, nu cu facultățile lor raționale ci cu inima lor, așa cum mărturisește Sfîntul Apostol Petru cînd zice: Ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. (1 Pet. 3:4).
În Epistolele sale, Sfîntul Apostol Pavel scrie despre acei oameni care, conduși de Duhul Sfînt, aud și simt în inimile lor glasul care îi confirmă ca fii după har ai lui Dumnezeu, precum și psalmi și cîntări duhovnicești, ca mărturii date de DuhulSfînt în inimile lor. (Rom. 8:15-16, Gal. 4:6, Eph. 3, 16-19, Eph. 5, 18-19, Col. 3:16).
Această experiere apostolică a Duhului Sfînt este proprie cel puțin majorității Sfinților Părinți care au participat la Sinoadele Ecumenice, așa cum mărturisește Canonul Întîi al Sinodului Cinci-Șase Ecumenic (Quinisext).
Acest Canon, după ce se referă la „sfinții și binecuvîntații Părinți” ale Sinoadelor Ecumencie precedente, zice: “[Hotărîm] ca a acelora bărbații credință, carii au strălucit cu viața în Biserica lui Dumnezeu, carii au fost luminători și dascăli lumii prin cuvîntul veiții ce a trăit întru ei, să fie păzită fără clătinare acum și pînă la sfîrșit.” Dacă acei Sfinți Părinți au hotărît în scris că predecesorii lor au fost „luminători și dascăli ai lumii” care au avut trăitor întru ei pe „Cuvîntul vieții”, aceasta înseamnă că ei au experiat în propria lor viață curățirea de patimii și iluminarea Duhului Sfînt, care i-a călăuzit la tot adevărul. Aceasta deci este neclătinata credință a Sfinților care trebuie păzită și lucrată acum și pînă la sfîrșit.
Acestea le-a avut în cuget Părintele Ioan Romanides cînd a scris:
“Premisa de căpetenie, nu doar a Sinoadelor Eumenice, dar și a celor Locale, este ca aceia care participă la un Sinod Ecumenic sau Local să se afle cel puțin într-un stadiu de iluminare dumnezeiască [avînd în vedere că cele 3 stadii ale lucrării Duhului Sfînt în om sînt 1. curățirea de patimi 2. iluminarea 3. îndumnezeirea, sau vederea lui Dumnezeu – n. tr.]. Iluminarea însă nu începe atunci cînd se rostește rugăciunea înaintea începerii lucrărilor respectivului Sinod Ecumenic, nu, cîtuși de puțin. Unii fundamentaliști ortodocși – că nu știu cum să-i numesc altfel – iți imaginează că sfințiții episcopi cei de demult erau ca și cei de astăzi, care nu au nici cea mai mică idee de dogme, ci doar experți în dogmatică la coasta lor, adică niște consilieri care le explică cum stau lucrurile privitor la dogme.”
În acest sens nici un Sinod nu este mai presus de Biserică, ci fiecare Sinod exprimă viața și mintea Bisericii, adică, experiența vieții și teologia sfinților, și este în consecință judecat de către ei. În orice caz, cuvintele Sfîntului Apostol Pavel trebuie să sune cu putere în mintea fiecărui creștin ortodox [deci, a fiecărui sinodal]: Nu știți voi că sfinții vor judeca lumea? (1 Cor. 6:2).
Citind Actele Sinoadelor Ecumenice observăm că expresia „urmînd Sfinților Părinți [de dinaintea noastră]” apare peste tot. La anul 1848 Patriarhii Răsăritului au apăsat că “apărătorul credinței ortodoxe este acest trup al Bisericii, adică, însuși poporul.” Aici, desigur, cuvîntul „popor” nu înseamnă fietecine care încearcă să judece lucrurile după părerea rațiunii sau ideologiei lui, ci doar aceia din popor care au mintea lui Hristos, căci, după Sfîntul Dionisie Areopagitul, popor ortodox sînt „acea clasă de mădulare ale Bisericii care au ajuns la vederea lui Dumnezeu”, cu alte cuvinte, acei oameni care au dobîndit îndumnezeirea, adică sfinții.
De aceea, așa cum scrie în Sinodiconul Ortodoxiei, noi lucrăm „potrivit teologiei sfinților celei insuflate de sus, și potrivit minții celei pline de cucernicie a Bisericii.” Cci învțăturile sfinților cele insuflate de sus stau în strînsă legătură cu mintea Bisericii.
Friday, 15 July 2016 Just AFTER the «Holy and Great Council» Metropolitan of Nafpaktos and St Vlassios HIEROTHEOS Translated into English, original text (in Greek): Ναυπάκτου κ. Ἱεροθέου: Λίγο ΜΕΤΑ…
Atletul Ortodoxiei, despre tradarea din Creta, într-o predică, după ce a suferit, cu succes, o intervenție chirurgicală, prin ajutorul minunat al Sfântului Ierarh Luca al Crimeii sursa
In marturia de mai sus, mitropolitul Macarie Dragoi afiseaza una din doua fete: ori minte cu nerusinare si „cu binecuvantare de mai sus” ori nu-l duce mintea mai mult. De ce ? In care S…
Source: Un raspuns la framantarile apasatoare ale mitropolitului Macarie Dragoi
![Știre apărută în mod larg pe Bloguri: Preacuviosul Ieromonah Macarie Banu, Starețul Schitului Oituz (Bacău) comunică încetarea pomenirii întîistătătorului ereziarh Ioachim Băcăuanul, cu începere din 3 iulie a.c., Duminica Sfinților Români. Textul Scrisorii integral, în format .pdf., cu semnătura olografă a Starețului Mărturisitor, și datată [luni] 11 iulie 2016 [Sf. M. Mc. Eufimia]. Redat și aci, in extenso, cu o mărturie prefațatorie a Monahului Todot (v. și blogul său).](https://actadiurna2016.files.wordpress.com/2016/07/staretul-macarie-de-la-schitul-oituz.jpg?w=700&h=430&crop=1)
Staretul-Macarie-de-la-schitul-Oituz-Scrisoare-de-Intrerupere-a-Pomenirii-PS-Ioanchim-Bacauanu
https://www.scribd.com/document/318302534
Maica Domnului cu toti eroii de la luptele date la Oituz in primul razboi mondial sa-l ajute in continuare sa-si mentina pozitia. Credinciosii trebuie sa-l ajute cu mic cu mare pentru ca este primul – nadajduim sa nu fie unicul – Preot calugar care implineste randuielile canonice ale Bisericii in forma concreta – patristica de lupta impotriva ereziilor si a arhiereilor-preotilor eretici.
Parintele Macarie a fost chemat la Episcopie si in prezenta a vreo 60 de preoti a fost la comanda huiduit, criticat, numit „schismatic” si „eretic” de catre cateii PS Ioachim, dupa care PS a spus: „Care merge cu Macarie si care merge cu mine ?” Toti au ales sa mearga cu ereticul Ioachim. Singuri si-au ales iadul inca din aceasta viata. Asa ca : ” Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte.” – vorba Sf. Arhanghel Mihail. Acesti preoti singuri si-au ales de buna voie iadul, adica erezia. De altfel P. Nicolae Ragozin a si spus prin anii ’70 : ” In vremea Apostolilor unul a fost Iuda si ceilalti ai Mantuitorului. In vremurile lui antihrist unul va fi cu Mantuitorul iar ceilalti cu Iuda.”
Avand in vedere ca PS Macarie al Europei de Nord a semnat apostazia de la Creta, putem spune : „Un Macarie a cazut iar alt Macarie s-a ridicat.”
Catre Intai-Statatorul Arhiepiscopiei Romanului si Bacaului,
cu durere in suflet si cu dragoste netarmurita
pentru Adevar,
Dupa multa rugaciune inaltata catre Preabunul Dumnezeu si indelungi sfatuiri cu ierarhi, stareti ai unor manastiri, duhovnici, teologi ortodocsi si dupa ce am studiat cu atentie documentele si hotararile finale ale asa-numitului „Sinod Panortodox” din Creta 2016, va aducem la cunostinta decizia pe care am luat-o, impreuna cu obstea pe care o conduc, alaturi de toti fiii dubovnicesti, care sunt madulare vii ale Bisericii Ortodoxe cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostolica.
Incepand cu Duminica Sfintilor Romani – 3 iulie 2016, noi, leromonahul Macarie Banu, staretul Schitului Oiluz-Bacau si leromonahul Atanasie Parfeni, am intrerupt pomenirea Dumneavoastra ca ierarh al Arhiepiscopiei Romanului si Bacaului, la toate sfintele slujbe bisericesli si vom ramane in acesta decizie pana in momentul in care va veti dezice public de abaterile de la Dreapta Credinta pe care vi le semnalam.
Acest fapt l-am justificat teologic, dogmatic si canonic, in fata credinciosilor prezenti la Sfanta Liturghie, intemeindu-ma pe invatatura Sfintei Scripturi, Dogmele si Canoanele Bisericii (Canonul 15 Sinodul I-II). Traditia de veacuri a Bisericii Ortodoxe ne invata sa pastram credinta ortodoxa autentica, nefalsificata si neintinata de virusul mortal al ereziei, sa ne luam masuri si sa punem in practica, prin Harul lui Dumnezeu, calea bisericeasca a intreruperii pomenirii numelor pseudo-episcopilor care nu mai invata drept Cuvantul Adevarului.
Concret, motivele pentru care am luat aceasta decizie extrema sunt urmatoarele:
a. Sunteti sustinator al prezentei Bisericii Ortodoxe Romane in C.M.B., organizatie de tip protestant, care promoveaza conceptul de „unitate in diversitate” (specific doctrinei antihristice New Age) si militeaza pentru unirea crestinilor cu celelalte religii. Biserica Ortodoxa este prezentata ca “una dintre biserici”. Dar pentru noi, una si singura este Biserica lui Hristos, pe care o marturisim in Simbolul de credinta si nu exista mai multe.
b. Ani la rand ati binecuvantat si sustinut intalnirile ecumeniste, desfasurate pe tot cuprinsul eparhiei in „saptamana de rugaciune pentru unitatea crestinilor”, dintre preotii ortodocsi si pseudo-preotii papistasi (franciscani si capucini), lucru argumentat in Memoriul Nr. 1127, din 16.05.2016 depus la Arhiepiscopia Romanului si Bacaului.
c. Ati acceptat participarea la Sfanta Liturghie in mod necanonic, la Sinaxa staretilor din 2015, a unui protosinghel dovedit a fi mason, fapt osandit de hotararea Sinodului din 1937 si reafirmata in 2014 de B.O.R.. Nici ulterior acestei sinaxe nu ati luat masurile care se impuneau, desi vi s-au inaintat documente clare care dovedeau aceasta apostazie a lui.
d. Ati acuzat sistematic (prin reprezentanti) in intalnirile cu preotii de mir si cu profesorii de religie, cat si in sinaxa staretilor din 13.06.2016 ca fiind „schismatici si eretici” cei care se opun ecumenismului, osandesc masoneria si au avut o pozitie critica asupra Adunarii din Creta, fara sa aduceti argumente in acest sens.
e. Ati ingaduit tacit savarsirea de cununii mixte de catre unii preoti ai eparhiei Romanului si Bacaului.
f. Ati transmis pleromei ortodoxe, pe site-ul Arhiepiscopiei Romanului si Bacaului, Comunicatul intitulat “Adevarul nu se negociaza”, folosind un limbaj ecleziastic duplicitar, care contine urmatoarele afirmatii si expresii potrivnice invataturii Bisericii:
„De aceea restaurarea unitatii vazute nu este o problema de centralizare bisericeasca, nici de pluralitate confesionala, nici de uniformitate, ci de sinteza de credinta comuna, de unitate in diversitate si in comuniune.”
Raspuns : „Biserica Ortodoxa a lui Hristos nu a pierdut niciodata unitatea de credinta si de impartasire in Sfantul Duh si nu accepta teoria restaurarii unitatii a celor care cred in Hristos, deoarece Ea crede ca deja exista unitatea respectiva, intre cei care sunt copiii Sai botezati. Aceasta unitate exista intre ei si Hristos, in credinta cea dreapta a Bisericii, care nu exista in randul ereticilor si al schismaticilor. Acesta este motivul pentru care Biserica vrea ca ei sa se intoarca in sanul Ortodoxiei prin pocainta.” (Mitropolitul Atanasie de Limassol)
“unitate in diversitate”
Raspuns : Marea minciuna a talcuirii ecumeniste a versetului din Rugaciunea Mantuitorului (“ca sa fie una, precum Noi una suntem” – loan 17, 22) consta in proiectarea in viitor a acestei unitati deja realizate in Biserica. A o propune ca obiectiv inseamna a nega, practic, faptul ca aceasta unitate este deja o realitate in Biserica, „singurul” lucru care mai trebuie facut fiind propovaduirea ei si extinderea, prin acceptarea ortodoxiei, la toate neamurile.
Asadar, degeaba, in limbajul ecumenist recent, se pune accentul pe „pastrarea identitatii proprii, prin contrast cu ecumenismul diluant si adogmatic. Acest lucru nu inseamna deloc a respecta Adevarul si Biserica, pentru ca se ajunge la acelasi rezultat: negarea intr-un mod mai subtil a unicitatii lucrarii Duhului Sfant in Biserica.
De ce? Pentru ca, daca pornim de la premisa ca ”unitatea” este o tinta si nu o realitate existenta in Biserica Ortodoxa, singura urmasa a traditiei Apostolilor, daca mai si spunem ca „avem de invatat din aceasta atitudine europeana, in care se doreste si pastrarea identitatii fiecarei comunitati religioase, dar si integrarea in societate” atunci este clar ca modelul de unire este Europa cu a sa unitate in diversitate si nu Biserica. (Cuvantul Ortodox, 2014)
„Dumnezeu lucreaza prin toate religiile in moduri si grade diferite, in functie de evolutia istorica„,
“Dumnezeu lucreaza unde voieste, nu numai in Ortodoxie, pentru ca nu poti limita lucrarea lui Dumnezeu”
Raspuns : Afirmatiile Dumneavoastra pot fi considerate adevarate doar in ce priveste energiile proniatoare ale lui Dumnezeu si nu in cazul harului necreat sfintitor care lucreaza doar in Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe (Mitropolitul Hierotheos Vlahos Nafpaktos).
“Autoritatea suprema de conducere in Bisericile Ortodoxe nationale este sinodul sau soborul”.
Raspuns: Noi stim ca traditia bisericeasca recunoaste ca judecator suprem al chestiunilor de credinta constiinta turmei credinciosilor Bisericii, careia ii dau glas persoane singulare sau sinoade ale ierarhilor sau poporul credincios si care se adevereste prin hotarari sinodale.
“Trebuie admis faptul ca exista elemente convergente si complementare in toate Bisericile crestine”
Raspuns: Este inacceptabila si contradictorie din punct de vedere doctrinar denumirea de „Biserici crestine eterodoxe si confesiuni”. Confesiunile eterodoxe nu pot fi numite “Biserici” deoarece exact de aceea le denumim „etero” (terte, altele), au dogme eretice si prin urmare ca eretice nu pot fi numite “Biserici”. (Mitropolitul Serafim de Pireu)
„Adevarul nu-i pe cale de disparitie si n-are nevoie nici de paznici si, cu atat mai putin, de avocati.”
Raspuns: „Statul de veghe” la capataiul dogmelor si al canoanelor este o datorie si nu o optiune. „Nu trece hotarele vechi pe care le-au pus Parintii tai” (Pildele lui Solomon, 22-28). Sfantul Apostol Pavel ne da urmatorul indemn: “Deci, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile
pe care le-ati invatat fie prin cuvant, fie prin epistola noastra” (II Tesaloniceni 2, 15).
g. Ati participat si ati semnat documentele asa-zisului „Sinod Panortodox” din Creta.
Nu recunoastem acest sinod pentru ca:
1. Nu a participat pleroma Bisericii Ortodoxe, nici macar toti Intaistatatorii Bisericilor
Autocefale Ortodoxe.
2. Nu s-a respectat Regulamentul de organizare si functionare al Sinoadelor Ecumenice anterioare, ceea ce a facut posibil ca, desi nu toti episcopii au semnat hotararile, acestea sa poata fi adoptate.
3. S-a intrunit sub o Sigla straina de orice reprezentare ortodoxa.
4. Au fost invitati ca observatori reprezentanti ai comunitatilor eretice ale papistasilor, protestantilor si monofizitilor, ceea ce este o inovatie fara precedent, straina traditiei noastre sinodale.
5. S-au facut slujbe la care au participat ereticii, ca impreuna-rugatori, ceea ce este interzis si osandit de Sfintele Canoane.
6. A folosit in documentele finale expresii neortodoxe precum:
“restabilirea finala a unitatii in adevarata credinta si in dragoste”.
Raspuns: Se induce ideea ca noi, ortodocsii, cautam restabilirea noastra in dreapta credinta si in unitatea dragostei, ca si cum le-am fi pierdut ca si ereticii, conceptie fundamental gresita teologic si care legitimeaza in Biserica asa numita „Teorie a ramurilor”;
– „accepta denumirea istorica a altor biserici si confesiuni crestine neortodoxe”,
adica „Teoria trunchiului comun”.
Amintim doar cateva dintre Canoanele pc care ne bazam in nepomenirea pseudo-ierarhului:
Canonul 15, Sin I-II (OSANDA SCHISMEI). SCHISMA FATA DE PATRIARH. CARE
DESPARTIRE NU ESTE SCHISMA?)
„ Cele ce sunt randuite pentru presbiteri, episcopi si mitropoliti, cu mult mai vartos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, daca vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar indrazni sa se departeze de comuniunea cu propriul sau patriarh si nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotarat si randuit in dumnezeiasca slujba tainica, ci mai inainte de infatisarea in fata sinodului si de osandirea definitiva a acestuia, ar face schisma. Sfantul Sinod a hotarat ca acela sa fie cu totul strain de toata preotia, daca numai se va vadi ca a facut aceasta nelegiuire. Si aceslea s-au hotarat si s-au pecetluit pentru cei ce sub pretexlul oarecaror vinovatii se departeaza de intaii lor statatori si fac schisma, si rup unitatea Bisericii. Caci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu intaiul statator al lor pentru oarecare eres osandit de sfintele sinoade sau de Parinti, fireste adica, de comuniunea cu acela care propovaduieste eresul in public si cu capul descoperit il invata in Biserica, unii ca acestia nu numai ca nu se vor supune certarii canonicesti, desfacandu–se pe sinesi de comuniunea cu cel ce se numeste episcop chiar inainte de cercetarea sinodiceasca, ci se vor invrednici si de cinstea cuvenita celor ortodocsi. Caci ei nu au osandit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi si pe pseudoinvatatori si nu au rupt cu schisma unitatea Bisericii, ci s-au silit sa izbaveasca Biserica de schisme si de dezbinari”.
Canonul de mai sus este In conformitate cu alte canoane ale unor Sinoade Locale si Ecumenice, precum Canonul 31 Apostolic, Canonul 6 de la Sinodul Local de la Gangra (340), Canonul 5 al Sinodului Local de la Antiohia (341), Canoanele 10, 11 si 92 al Sinodului Local de la Cartagina (491), Canonul 19 de la Sinodul IV Ecumenic (451), Canoanele 31 si 32 ale Sinodului VI Ecumenic (691), si Canoanele 12, 13, 14 ale Sinodului I-II (861), Canonul 10 Apostolic, Canonul 45 apostolic, Canonul 62 apostolic.
Sfintii care au intrerupt pomenirea pseudo-episcopului, au continuat sa slujeasca Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie si toate Tainele Bisericii, ramanand in comuniune cu Biserica Ortodoxa, dar ingradindu-se de numitul pseudo-episcop de care apartineau.
In numele obstii Schitului Oituz, afirm cu tarie ca nu vom ceda nici unei presiuni ulterioare, de orice fel ar fi ea si ca vom ramane, pana la moarte, fii credinciosi ai Bisericii Ortodoxe, dorindu-va cu toata ardoarea sa faceti acelasi lucru in viitor, iar daca din nestiinta sau din constrangere v-ati abatut de la respectarea libbelo-ului, a celor trei marturisiri de credinta depuse la hirotonia intru arhiereu, cand ati jurat ca veti respecta dogmele si canoanele nestirbite, va dorim sincera pocainta si va pomenim la rugaciunile personale pe care cu umilinta le inaltam catre Atotputernicul si Iubitorul de bine Dumnezeu.
Nu acceptam sa fim numiti schismatici si eretici, pentru ca nu ne-am separat de Biserica noastra, recunoastem autoritatea Bisericii Ortodoxe Romane, dar denuntam ca fiind eretici pe unii slujitori ai aceste Sfinte Biserici. Nu ceea ce sustinem noi se abate de la dogmele Sfintei Biserici Ortodoxe, ci ceea ce intreprindeti Dumneavoastra si alti ierarhi ai Bisericii noastre este erezie. Secole de-a randul mucenicii s-au jertfit exact pentru a apara Dogmele si Canoanele, care acum se incalca flagrant de unii ca Dumneavoastra.
Adevarul nu poate fi negociat sau relativizat, este unul singur si cei care il apara, chiar daca sunt putini, pot afirma despre cei care il incalca (oricat de multi ar fi acestia) ca aceia sunt eretici si schismatici, asa cum s-a mai intamplat de-a lungul vremurilor, chiar in cazul unor intregi sinoade, numite ulterior talharesti.
Ne rezervam dreptul de a folosi toate mijloacele legale care ne stau la dispozitie (justitie, mass-media), ca cetateni vremelnici ai acestei lumi, pentru ca viitorul Schitului Oituz sa nu fie umbrit de diverse atacuri sau denigrari.
„Nu ne vom lepada de tine, iubita Ortodoxie, nu te vom tagadui pe tine, credinta mostenita de la Sfintii Parinti. In tine ne-am nascut, in tine traim si in tine vom muri. Si, daca vremea ne-o va cere, de mii de ori vom muri pentru tine, urmand invataturilor Sfintilor Parinti, care ne-au aratat calea spre Imparatia lui Dumnezeu chiar cu pretul vietii lor. Noi suntem chemati sa pastram in toata curatia sfanta Ortodoxie lasata noua ca mostenire de Sfintii Parinti. Cu orice pret vom apara credinta Ortodoxa, urmand invataturilor dogmatice, Sfintei Traditii si sfintelor canoane care au fost date la cele sapte Soboare Ecumenice si Locale ale Bisericii Ortodoxe”. (Episcopul Longhin de Banceni)
Asa sa ne ajute Bunul Dumnezeu!
11 iulie 2016
Staretul Schitului Oituz, leromonah Macarie Banu
A se vedea și:
http://psaltirea.ro/files/Scrisoare%20de%20intrerupere%20a%20pomenirii.pdf
Cititi va rog si:
STARETUL MACARIE de la Manastirea Oituz INGRIJORAT de MARELE SINOD
Detalii despre Consiliul Mondial al Bisericilor la:
Alti parinti si teologi despre SINODUL TALHARESC:
IMPOTRIVA MARELUI SINOD – Sinaxa Clericilor si a Monahilor Ortodocsi din Volos
VIDEO. Parintele Iulian de la Prodromu: SA FIE RESPINS Sinodul din Creta
Mitropolitul Ieremia al Gortinei: De ce MARELE SINOD i-a numit pe eretici “Biserica”?
Mitropolitul Ierotheos Vlachos explică: „DE CE NU AM SEMNAT”
Mihai Silviu Chirila despre MARELE SINOD: Biserica Ortodoxă e singura Biserică creştină
Cititi va rog si:
Simboluri bizare pe SIGLA MARELUI SINOD
http://parembasis.gr/index.php/en/holy-great-council-menu/4572-just-after-the-holy-and-great-council
Vineri, 15 iulie 2016
(textul în lb neo-greacă, în orig., la Ναυπάκτου κ. Ἱεροθέου: Λίγο ΜΕΤΑ τὴν «Ἁγία καὶ Μεγάλη Σύνοδο»)
Cu puține zile mai înainte de convocarea „Sfîntului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe”, așa cum a început să fie numit în anii din urmă, am scris un articol în care mi-am prezentat poziția privitoare la acest Sinod. În același fel, acum că lucările lui s-au încheiat, notez aici primele mele comentarii, care sînt rezulatul nu al speculațiilor, ci al observațiilor unui participant direct la eveniment. Desigur, aceste comentarii preliminare nu epuizează nici pe departe domeniul acestui eveniment major.
„Sfîntul și Marele Sinod” și-a încheiat lucrările și a ocupat loc în viața și istoria Bisericii Ortodoxe, adică în cadrul-context în care va și fi judecat. Istoria este aceea care va și da adevăratul nume acestui eveniment, avînd în vedere că unele Sinoade, deși s-au autocaracterizat ca fiind Ecumenice, au fost respinse de Sinoade ulterioare; tot așa cum alte Sinoade, deși convocate doar la nivel local, și numite deci Sinoade Locale, au dobîndit mai după aceea statut și valoare Ecumenică. Judecata aceasta se face în funcție de hotărîrile luate în cadrul Sinodului ce are a fi judecat sau evaluat, și în funcție de faptul dacă acele decizii au fost acceptate sau nu de trupul Bisericii.
În general, valoarea hotărîrilor Sinoadelor se judecă de către cei care au ochiul minții curat și cunosc din trăire iluminarea Duhului Sfînt. Aceștia sînt oamenii ce întruchipează conștiința Bisericii, cei care au dobîndit mintea lui Hristos (1 Cor. 2:16).
Unii poate privesc cu sarcasm problema curățirii de patimi, a luminării minții și a îndumnezeirii, în realitate însă, tomai aceasta este baza vieții creștinismului ortodox, precum a arătat Sfîntul Dionisie Areopagitul. Faptul acesta este analizat de către Sfîntul Dionisie, sub insuflare dumnezeiască, în tratatul său Despre ierarhia bisericească, și întărit cu putere de către toți Sfinții Părinți ai Bisericii.
Întreaga sfîntă tradiție ortodoxă, biblică și patristică, confirmă că adevăratele premise ale desfășurării lucrărilor unui sfînt sinod constau din tradiția niptică și isihastă în care se înscriu prin viața lor concretă cei care participă la ele, cu alte cuvinte, din autenticitatea trăirii ortodoxe particulare a fiecăruia dintre membrii acelui Sinod. În cadrul Primului Sinod Apostolic din Ierusalim, Sfinții Apostoli au avut credința și puterea duhovnicească să afirme: Părutu-sa Duhului Sfînt și nouă (Fapte 15:28). Ei au recunoscut puterea și lucrarea Duhului Sfînt, nu cu facultățile lor raționale ci cu inima lor, așa cum mărturisește Sfîntul Apostol Petru cînd zice: Ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. (1 Pet. 3:4).
În Epistolele sale, Sfîntul Apostol Pavel scrie despre acei oameni care, conduși de Duhul Sfînt, aud și simt în inimile lor glasul care îi confirmă ca fii după har ai lui Dumnezeu, precum și psalmi și cîntări duhovnicești, ca mărturii date de DuhulSfînt în inimile lor. (Rom. 8:15-16, Gal. 4:6, Eph. 3, 16-19, Eph. 5, 18-19, Col. 3:16).
Această experiere apostolic a Duhului Sfînt este experierea a cel puțin majorității Sfinților Părinți care au participat la Sinoade Ecumenice, așa cum mărturisește Canonul Întîi al Sinodului Cinci-Șase Ecumenic (Quinisext).
Acest Canon, după ce se referă la „sfinții și binecuvîntații Părinți” ale Sinoadelor Ecumencie precedente, zice: “[Hotărîm] ca a acelora bărbații credință, carii au strălucit cu viața în Biserica lui Dumnezeu, carii au fost luminători și dascăli lumii prin cuvîntul veiții ce a trăit întru ei, să fie păzită fără clătinare acum și pînă la sfîrșit.” Dacă acei Sfinți Părinți au hotărît în scris că predecesorii lor au fost „luminători și dascăli ai lumii” care au avut trăitor întru ei pe „Cuvîntul vieții”, aceasta înseamnă că ei au experiat în propria lor viață curățirea de patimii și iluminarea Duhului Sfînt, care i-a călăuzit la tot adevărul. Aceasta deci este neclătinata credință a Sfinților care trebuie păzită și lucrată acum și pînă la sfîrșit.
Acestea le-a avut în cuget Părintele Ioan Romanides cînd a scris:
“Premisa de căpetenie, nu doar a Sinoadelor Eumenice, dar și a celor Locale, este ca aceia care participă la un Sinod Ecumenic sau Local să se afle cel puțin într-un stadiu de iluminare dumnezeiască [avînd în vedere că cele 3 stadii ale lucrării Duhului Sfînt în om sînt 1. curățirea de patimi 2. iluminarea 3. îndumnezeirea, sau vederea lui Dumnezeu – n. tr.]. Iluminarea însă nu începe atunci cînd se rostește rugăciunea înaintea începerii lucrărilor respectivului Sinod Ecumenic, nu, cîtuși de puțin. Unii fundamentaliști ortodocși – că nu știu cum să-i numesc altfel – iți imaginează că sfințiții episcopi cei de demult erau ca și cei de astăzi, care nu au nici cea mai mică idee de dogme, ci doar experți în dogmatică la coasta lor, adică niște consilieri care le explică cum stau lucrurile privitor la dogme.”
În acest sens nici un Sinod nu este mai presus de Biserică, ci fiecare Sinod exprimă viața și mintea Bisericii, adică, experiența vieții și teologia sfinților, și este în consecință judecat de către ei. În orice caz, cuvintele Sfîntului Apostol Pavel trebuie să sune cu putere în mintea fiecărui creștin ortodox [deci, a fiecărui sinodal]: Nu știți voi că sfinții vor judeca lumea? (1 Cor. 6:2).
Citind Actele Sinoadelor Ecumenice observăm că expresia „urmînd Sfinților Părinți [de dinaintea noastră]” apare peste tot. La anul 1848 Patriarhii Răsăritului au apăsat că “apărătorul credinței ortodoxe este acest trup al Bisericii, adică, însuși poporul.” Aici, desigur, cuvîntul „popor” nu înseamnă fietecine care încearcă să judece lucrurile după părerea rațiunii sau ideologiei lui, ci doar aceia din popor care au mintea lui Hristos, căci, după Sfîntul Dionisie Areopagitul, popor ortodox sînt „acea clasă de mădulare ale Bisericii care au ajuns la vederea lui Dumnezeu”, cu alte cuvinte, acei oameni care au dobîndit îndumnezeirea, adică sfinții.
De aceea, așa cum scrie în Sinodiconul Ortodoxiei, noi lucrăm „potrivit teologiei sfinților celei insuflate de sus, și potrivit minții celei pline de cucernicie a Bisericii.” Cci învțăturile sfinților cele insuflate de sus stau în strînsă legătură cu mintea Bisericii.
The ‘Holy and Great Council’ was attended by bishops, clergy, monks and laypeople from almost all the Orthodox people who live in the world. One saw clergy and laity who work in the mission field and in the life of the Church under all sorts of different conditions (in America, Europe, Africa, Korea, the Far East, etc.), who set out their experiences of their ecclesiastical ministry. This Council was a window revealing how the Orthodox Church operates in the world.
We are able to see the conciliar way of life of the Church at the Metropolitan level with meetings between clergy and laity, and at a broader ecclesiastical level, as in the Hierarchy of the Church of Greece. But for the first time we had the opportunity to see the conciliar way of life of the Orthodox Church at the highest possible level, in the meeting of local Orthodox Churches, with their Primates and part of their Hierarchies.
Of course, four living Churches were missing, the Patriarchates of Antioch, Russia, Georgia and Bulgaria. I had a great desire to see representatives at this Council from the martyric Patriarchate of Antioch, which is soaked in the holy blood of martyrdom, so that they could share their own martyric experience. I was therefore distressed every time there was a negative reference to this Patriarchate, prompted by ecclesiastical jurisdictions (Qatar). I also wanted to have before me representatives from the Patriarchate of Russia, who have emerged from great persecution lasting about seventy years, so that they could bear witness to their faith. It is a very large Church, which no one can easily overlook, despite the problems that exist. I also wished I could see representatives from the Patriarchates of Georgia and Bulgaria expressing the experience of their lively flock.
Because my books have also been translated into these languages, I have visited these four Patriarchates, among others. I have seen their lively Church life, which I wanted to be vividly expressed at the Council, so that we could gain a more universal view of the Orthodox Church.
I still do not know whether, and to what extent, these lively Patriarchates will react to the decisions of ‘Holy and Great Council’. It would really be a difficult development if these Churches were to meet in another Council to judge the results of the ‘Holy and Great Council’, thus causing further ecclesiastical problems.
In articles that I wrote unsuspectingly earlier on, I identified the fact that in the Western world, especially in America, the Orthodox Church is expressed mainly by Greek-speaking, Russian-speaking and Arabic-speaking Christians, although there are other linguistic groups as well.
This seems very timely because it is possible that after the ‘Holy and Great Council’ a split and division may appear in the Orthodox Church along linguistic and national lines. Major efforts must be made to keep the Orthodox Church united, so that it can offer people the great treasure of its patristic and liturgical tradition.
Those who followed the work of this Council, either from inside the Council or through the media (who performed their task selectively), realised that six texts were discussed, which had been drawn up in the 1970s and 80s, and had been updated by a Pan-Orthodox Commission following the meeting of Primates held in Constantinople in March 2014. These six issues referred to the basic levels of modern ecclesiastical life.
Summarising these six topics, I could refer to the four levels of the agenda of the Council.
The first level referred to the inner unity of the Orthodox Church and its administrative organisation, such as the issue of granting ‘autonomy by Autocephalous Churches and the Orthodox ‘Diaspora’ with its Episcopal Assemblies. The second level referred to the pastoral care of Orthodox Christians, and included the issues of fasting and marriage. The third level referred to relations between the Orthodox Church and the rest of the Christian world located in the West and the East. And the fourth level referred to broader social, anthropological, ecological problems faced by people today. Basically, these subjects were treated according to the principle of economy and charity.
The same also applied to the speeches of the Ecumenical Patriarch at the opening ceremony, the closing ceremony, and at both the Patriarchal Liturgies, and to the addresses given by the Primates of the Orthodox Churches. It also applied to both the basic texts of the ‘Holy and Great Council’, namely, the Encyclical, which will be sent to all the Orthodox Churches, and the Message that was read during the Divine Liturgy on the Sunday of All Saints in the Cathedral of SS Peter and Paul in Chania.
In my opinion one of the greatest and most important points about the ‘Holy and Great Council’ is that it literally destroyed the myth that had been circulating for so long before the convocation of the Council, that this Council was being convened after an interval of between 1,000 and 1,200 years, thus making it appear that the Orthodox Church was in a state of hibernation for a millennium and was not concerned with pastoral and theological issues.
Repeatedly before the Council I emphasised this state of affairs and I publicly begged the Ecumenical Patriarch and the other Primates to rid us of this myth, which had probably been constructed for media purposes. During the work of the Council someone well-informed told me: “We said that to stimulate journalistic interest!” Thus, a media ploy was used at the expense of the theology of the Church – Astfel, s-a recurs la un șiretlic mediatic pe socoteala teologiei Bisericii.
However, the Ecumenical Patriarch Bartholomew made clear repeatedly in his speeches that the Church is a continuous council, just as the Divine Liturgy is also a council; it is a living organism that produces soteriological fruits. Due emphasis was also given to the great value of the Council of St Photios the Great and the Councils of St Gregory Palamas, which, in the consciousness of the Church, as we find in the writings of various saints, Patriarchs and scholars, constitute the Eighth and Ninth Ecumenical Councils.
The Encyclical of the ‘Holy and Great Council’, which was sent to the Churches after the end of the Council, mentions the following points:
“The Orthodox Church, in its unity and universality, is the Church of the Councils, from the Apostolic Council in Jerusalem (Acts. 15:5-29) until today. This Church is in itself a Council set up by Christ and guided the Holy Spirit, according to the apostolic words, ‘For it seemed good to the Holy Spirit, and to us’ (Acts. 15: 28). Through the Ecumenical and Local Councils, the Church proclaims, and continues to proclaim, the good news of the mystery of the Holy Trinity, which was manifested by the incarnation of the Son and Word of God. This conciliar work continues in history without interruption through the later Councils, which have universal authority, such as, for example the Great Council in the time of St Photios the Great, Patriarch of Constantinople (879-880), and the Great Councils convened in the time of St Gregory Palamas (1341, 1351, 1368), by which the same truth of the faith was confirmed, especially concerning the procession of the Holy Spirit and human participation in the uncreated divine energies. It also continues through the Holy and Great Councils in Constantinople in 1484, which rejected the unifying Council of Florence (1438-1439), in 1638, 1642, 1672 and 1691, which rejected Protestant beliefs, and also in 1872, which condemned racialism and nationalism as ecclesiological heresy.”
These Councils are clearly designated as Councils with “universal authority”, universal validity. They were recognised by the whole Orthodox Church, and they condemned the heresies fostered by Western Christianity.
I consider that this confirmation is the greatest positive work of the ‘Holy and Great Council’.
The Ecumenical Patriarch himself, at the closing ceremony of ‘Holy and Great Council’, spoke of the difficulties that arose in the Council. As he said characteristically, “Not everything has been easy. Things have not always been rosy.” He talked about moments of “acrimony, tension, difficulty, pessimism about the outcome,” and he was also mentioned the prayer of the delegates and of many others.
I have already recorded some positive points that I noticed at this Council. Now, however, I should note some ecclesiological considerations that I find problematic, which arose not only from the texts put forward for discussion, but also from the interventions of the delegates and the views expressed by the Bishops who were members of the Council.
In a text that I wrote before the Council met I noted that this Council could be described as a Council of Primates. This is a more recent institution which follows on from the meetings of the Patriarchs of the East that took place during the period of Turkish domination.
In the Council I found that this impression prevailed, although it was in fact an expanded Council of Primates. That is to say, the Primates attended with a number of Synodical Bishops from their Churches. The Primates spoke first, and they could develop their opinions with greater freedom and at greater length, but subsequently the Bishops also had the opportunity to speak. Occasionally they differed from their Primates and sometimes they were indirectly critical of them. So it was not the case, as some people had alleged, that the Bishops in this Council did not have the chance to speak or express their points of view.
Because each of the Primates set out his views in a particular way, they were judged by the delegates who were present. So I had the opportunity to judge and compare the overall presence of the Primates. Without setting out to do so, I evaluated the Primates’ words, silence, behaviour, views and many other things. It was not a Council of people with no voice.
For the sake of objectivity, the name of the Ecumenical Patriarch Bartholomew must be mentioned. He had an important role, firstly in convening the ‘Holy and Great Council’, and secondly in its operation.
On the first point, it was the Ecumenical Patriarch Bartholomew in particular who speeded up the final convocation of the ‘Holy and Great Council’. It is well known that the decision to convene it was made at the First Pan-Orthodox Conference in Rhodes in 1961, and the agenda of the Council was established by the First Pre-Conciliar Pan-Orthodox Conference in Chambesy, Geneva in 1976. Since then there have been continuous Pre-Conciliar conferences, gatherings of the Primates, and many discussions. Because various problems came to light and because various objections arose, the convening of this Council was continuously postponed.
The Ecumenical Patriarch Bartholomew, from the first moment he became Patriarch, made it his aim to convene this Council. He speeded up the procedures, expending great efforts and making many journeys. Of course, the Ecumenical Patriarchate participated in all this preparation with its financial costs.
On the second point, Patriarch Bartholomew presided over the proceedings of the Council very well and directed the proceedings with his expertise, experience and special gifts. He let anyone who was interested speak, whereas until then it had been rumoured that the delegates would not speak. On some points he cleverly overruled the stifling Organisation and Working Procedures, and he commented on every intervention of the speakers.
As I have taken part in many academic and ecclesiastical conferences, I was able to appreciate the skill with which the Patriarch conducted the proceedings of this Council, saying a good word to everyone. He was tireless, gracious and courteous to everyone, even to those who commented negatively on some aspects of the texts. We need to be objective and recognise other people’s natural qualities and gifts.
The text ‘Relations of the Orthodox Church with the rest of the Christian world’, which produced the longest discussion and aroused the greatest concerns, was not ready and needed further work.
Those who closely monitored the preparation of the ‘Holy and Great Council’ are well aware that there were two subjects on its agenda, one entitled ‘Relations of the Orthodox Church to the rest of the Christian world’ and the other entitled ‘The Orthodox Church and the ecumenical movement’. These two issues were eventually combined into one text, and for that reason there were various contradictions in the final text. Thus it was a text that was subject to additions and changes, literally until the last moment before it was signed. This means that, on the one hand, it was not ready, and, on the other, that it will create various problems in the future.
This was the reason why some Churches officially raised the issue that the discussion should not be finalised and that this text should not be signed, but that it should be worked on further and put to the vote at a subsequent Great Council. This was not accepted.
I want to point out that the whole text has inadequacies and contradictions with regard to its ecclesiology, because it does not identify who is part of the Church and who is not; who has been cut off from the One, Holy, Catholic and Apostolic Church; and where the boundaries lie between the Orthodox Church and heresy. This is one main reason, among others, that I did not sign the final document. I did it deliberately.
The problem that arose during the debate was the exact identity of non-Orthodox Christians and the groups to which they belong. At the Ecumenical Councils the non-Orthodox and heretics, who had a different belief and faith from that revealed by God to the prophets, apostles and saints, were condemned, whereas at the Council of Crete for the first time an effort was made with regard to how to establish communication with the non-Orthodox.
The question that arises is: Can we classify the non-Orthodox as being in schism or in excommunication? Is the group to which they belong, or their “Church”, in a state of schism or of excommunication?
To make this understandable we should realise what is meant by the so-called “rest of the Christian world”, to which the title of this text referred.
First of all there are the Christians of the East, that is to say, the Nestorians, the Monophysites, and the Monothelites, who are described by various names, such as Anti-Chalcedonians, Pre-Chalcedonians, Copts, Armenians, Maronites, etc.
The Nestorians were condemned by the Third Ecumenical Council (431); the Monophysites, Pre-Chalcedonians and Anti-Chalcedonians were condemned by the Fourth (451) and Fifth (553) Ecumenical Councils; and the Monothelites were condemned by the Sixth Ecumenical Council (680). Therefore these Christian groups were cut off from the One, Holy, Catholic and Apostolic Church.
Then there are those Christians who belong to Old Rome, who were cut off from the Church due to the introduction of the heresy about the procession of the Holy Spirit from the Son, firstly by the Franks and afterwards in Old Rome (1009). They were also condemned by the Council of 1351 for teaching about actus purus and for asserting that there are created energies in God through which He communicates with the world.
From within Western Christianity, which had been cut off from the One, Holy, Catholic and Apostolic Church, a large group, calling themselves Reformers, Dissenters and Protestants, broke away in the 16th century. This category includes the Lutherans, Calvinists, the followers of Zwingli, the Anglicans, and so on. These Christians, too, were condemned by the Orthodox Church, since they introduced many heresies.
The question therefore arises: Are all these Christians in a state of schism or of excommunication?
I do not think that we can use the word schism for them, firstly because, according to our faith, the Church is One, Holy, Catholic and Apostolic. It cannot be split and its unity is a given fact. Secondly, because they have already been condemned as heretics by Great Councils with “universal authority.”
Nor can they all be considered as being in a state of excommunication as regards the Orthodox Church, because the term excommunication has a special weight. This term designates those Orthodox Churches that are temporarily not in communion with other Orthodox Churches, as is the case between the Patriarchates of Antioch and Jerusalem on account of ecclesiastical jurisdiction in Qatar.
Therefore, for Christians who have introduced heresies into their faith, we cannot use either the term schism or the term excommunication. It is better to say that these Christians broke away or distanced themselves from the One, Holy, Catholic and Apostolic Church, which maintains its unity.
In this sense the Local and Ecumenical Councils spoke of heretics, because they have a teaching which is different from the teaching of the Church. The Councils actually used very severe expressions in their Canons against them. Anyone who reads Canon 1 of the Quinisext Council will see exactly how the Fathers spoke in the Ecumenical Councils about those who corrupted the revealed faith.
The Fathers of Quinisext Council call Arius “impious”, because he taught the doctrine of “a diversity of gods or many gods”. Macedonius is called “profane” and they expelled him, together with previous “enemies of truth”, as a slave who dared presumptuously to express an unsubstantiated opinion about his Lord. Apollinarius is called “an initiate into evil”, Nestorius is called “raving”. Eutyches is characterised as “empty-minded”, and so on. In these cases they use the words “driving out”, “fallen away”, “let him be cast out”, “let him be excluded”, etc. At the end it is written that, if someone does not preserve the faith delivered to us and does not adhere to the dogmas of piety, if he does not believe or preach in this way, but attempts to act contrary to these things, “let him be anathema, according to the decree already promulgated by the previously mentioned holy and blessed Fathers, and let him be cast out and excluded as an alien from the number of Christians.” This means that it is the Fathers of the Ecumenical Councils who are commemorated, and not simply the Councils. The Fathers did not accept reconciliation or coexistence with heresy, and did not face these situations with a relativistic attitude. In matters of faith there is no room of diplomacy.
For all these old and new heretical groups we cannot use the words schism or excommunication. Rather we should describe them as distanced from the faith and life of the One, Holy, Catholic and Apostolic Church. The name for this is not conservatism, as some claim, but precision in matters of faith.
The words of Archimandrite Sophrony Sakharov of blessed memory are characteristic: “There are three things that I cannot understand: 1) faith without dogma, 2) Christianity outside the Church, 3) Christianity without asceticism.” This means that there is no real faith in God outside the dogma established by the Holy Fathers. There is no Christianity outside the Church, which is the Body of Christ. And there is no Christianity without asceticism, without hesychasm.
In spite of this, I can say in all honesty that I very clearly saw a relativistic approach in the views expressed in the Council. From what was said and discussed, the branch theory was definitely going around, without being named as such. That is to say, the idea was apparent that there had been a split in Christianity and that Christianity had been torn apart, in the same way as “a priest’s gown had been torn” (!) and that everyone is seeking unity. The theory of inclusiveness, that all Christians have something in common, namely, valid baptism, in other words, baptismal theology; and the theory of non-theological moralism and non-theological pastoral care for people today were also in evidence.
The participation of the Orthodox Church in the World Council of Churches, as a member and not as an observer, is a cause for concern. Because I cannot imagine St Athanasius the Great and St Basil the Great taking part in a council of the Arians, Eunomians or Macedonians of their time. Nor can I imagine St Gregory Palamas joining a council with Barlaam, Akindynos, Gregoras and their supporters to deal with various social problems of their time.
The view expressed by a Primate of one Church, which unfortunately was applauded by some delegates, that theological issues ought not to be discussed in the Council was, in my opinion, one of the most negative aspects of the Council. If such a ‘Holy and Great Council’ is not based on the theology of the Church, and if, when serious theological issues are mentioned, the delegates do not pay attention and even protest, then this Council is very problematic from the point of view of Orthodox theology and ecclesiology.
Indeed one Bishop in the Council expressed the view that we should officially condemn pietism, without of course there being any discussion about the distinction between piety and pietism. There was also talk against Orthodox ‘fundamentalism’.
Apart from this unfortunately superficial viewpoint, which neither defines nor clarifies what is meant by these terms, ultimately no text was published against pietism and zealotry. The Ecumenical Patriarch cleverly bypassed this unfortunate proposal. It is characteristic that Archbishop Savas of Warsaw and All Poland argued that in Poland and other northern and eastern countries these so-called zealots were those who kept the faith during the Communist era, and were imprisoned and martyred.
In the Encyclical sent by the ‘Holy and Great Council’ to the Churches, a serious theological problem is evident, because in it, apart from the fact that the Church is characterised as the “Body of Christ”, at the same time it is also characterised as an “icon of the Holy Trinity.” The Encyclical also writes that “the One, Holy, Catholic and Apostolic Church is a theanthropic communion in the image of the Holy Trinity.”
The Church, according to the teaching of the Apostle Paul, is the Body of Christ. The foundation of the Church centres on Christ, not on the Trinity, since Christ “one of the Trinity” became incarnate. He assumed human nature and deified it. When the Church is characterised as the “image” or “according to the image of the Holy Trinity,” then, from a strict theological point of view, there is confusion between theology and the Divine Economy, and confusion between uncreated and created. Moreover, when it is stated that the Church is the image of the Holy Trinity, many problematic issues arise regarding the interrelationship between the Churches and the hypostatic properties of the Persons of the Holy Trinity!!!
St Gregory Palamas writes that the inner workings of the Triune God “completely transcend knowledge and speech”, in other words, “what pertains to the essential union” “and what pertains to the hypostatic distinction”, but also “what pertains to the utterly unmixed and unconfused union of essence”. For human beings and creation, therefore, “it is completely impossible to share” in any of these things. This means that no example of the relationship between the Persons of the Trinity can be found in creation. “That is why no model of these things is to be found in the creation.” The Church is the “Body of Christ” and the “communion of deification”, and not an image of the Holy Trinity.
By way of explanation, I want to point out that the wording in the Encyclical of the Council, “The Church: Body of Christ, image of the Holy Trinity” has a different meaning from the statement in the same Encyclical that the Church is “a theanthropic communion in the image of the Holy Trinity.”
The first wording is also to be found in St Maximus the Confessor and refers to the Church as the Body of Christ and as a “type and image of God”, in the sense that the Church is a figure and image of God “as it has, by imitation and type, the same energy as He.” This means that the Church is not the image of the inner relationship between the Persons of the Holy Trinity, but that God Himself with His uncreated energy brought beings into existence and then “contains, gathers and limits them, and in His Providence binds both intelligible and sensible beings to Himself and to one another.”
God keeps everything united, without confusion. He takes care of created things and in fact, as St Maximus says, the Church leads all human beings to Christ for the purpose of their deification. This is interpreted admirably by St Maximus later in his text about how the Church holds and keeps everything in unity. St Maximus does not speak about human relationships as an image of the relations between the Persons of the Holy Trinity. The relations within the Holy Trinity are completely inaccessible.
The second version (“a theanthropic communion in the image of the Holy Trinity”), incorrectly according to some current interpretations, refers to relations between human beings as an image of relations within the Holy Trinity. Moreover, this interpretation was deleted as false by the ‘Holy and Great Council’ itself, in accordance with the proposal of the Church of Greece and with the agreement of the Ecumenical Patriarch in the text ‘The mission of the Orthodox Church in today’s world’.
The Epistles of St Paul, especially the Epistles to the Ephesians, Philippians and Colossians, and the writings of the Church Fathers make reference to the Church as the Body of Christ and the communion of deification, and they do not refer to relations within the Holy Trinity. God in His infinite love “has shined in our hearts, to give the light of the knowledge of the glory of God in the face of Jesus Christ” (2 Cor. 4, 6). He unites us with His Church and in Christ we partake of the uncreated grace of the Triune God and share in the uncreated energies of God. The Apostle Paul writes in his Epistle to Colossians: “Giving thanks to God the Father, Who has qualified us to be partakers of the inheritance of the saints in light” (Col. 1:12).
The Church, therefore, is interpreted Christologically. Christ is the head of the Church. The Church is the Body of Christ. We are members of the Body of Christ and through Christ we share in the uncreated energies of the Triune God.
It caused me deep concern when discussions took place about the ‘Orthodox Diaspora’, ‘autonomy’, ‘the mystery of marriage and impediments to it’, and the ‘importance of fasting and its observance today’. These are canonical issues, which constitute important points for the whole of Church life.
The decisions taken seem, at first glance, to resolve some issues. But if you examine things in more depth, you find that they provide preconditions for the fragmentation of the unity of Church life. I will quote a few examples.
The term ‘Orthodox Diaspora’ is very strange, because, as was also noted within the Council, the diaspora is mainly associated with nations and religions and not with the Church, which is created in each place by the grace of God and the zeal of the missionaries. Ecclesiastical jurisdictions, which were assigned by the Ecumenical Councils, especially by the Fourth Ecumenical Council in Chalcedon, to the ancient, senior Patriarchates and to the Church of Cyprus (Third Ecumenical Council), do not justify giving ecclesiastical status to the cultural and nationalistic concept of the so-called diaspora. It is not possible, on the one hand, for racialism and nationalism to be condemned as heresy (1872) and, on the other, for a form of ecclesiastical racialism and nationalism to be created, especially by the decision of the ‘Holy and Great Council of the Orthodox Church’. And, although the Episcopal Assemblies may solve a problem which exists in the so-called ‘Orthodox Diaspora’, basically they are uncanonical and break up ecclesiastical unity, because they introduce the principle of racialism and nationalism
Then, the text about ‘autonomy’, that is to say, the possibility of every autocephalous Church granting autonomy to a region, will, in my opinion, as I argued in my speech, open up many ecclesiological problems. I mean this in the sense that it will give the opportunity to every new autocephalous Church to create autonomous ecclesiastical regions, following pressure from external factors and the actions of clergy who like to have the first place, despite the Canons that give this right to the ancient Patriarchates.
Also, the granting of autonomy by Autocephalous Churches to regions that belong to other ecclesiastical jurisdictions, and the ease with which autonomy can develop into autocephalous status, poses a danger to the unity of the Church, because it is an excuse for many splits. It is a great ecclesiological problem when autocephalous status is interpreted and understood as ‘complete self-rule’, especially in the context of national and cultural developments. The Professor of Canon Law at the Theological School of Athens, Archimandrite Fr. Gregory Papathomas, has written significant texts on the issue of the diaspora and autonomy with all the parameters set by such a Council, and particularly as a relativisation of the validity of the content of the Canon 28 of the Fourth Ecumenical Council.
In addition, the possibility given to local Churches to exercise economy in the matter of fasting and the issue of impediments to marriage opens the way for a breakdown in the identity of ceremonies and asceticism in different Churches. This means that economy, which operates for a certain period as a temporary suspension of strict application of the rules, will be changed into canonical strictness and will split the ecclesiastical Orthodox ethos into different ecclesiastical regions.
Finally, listening to all the opinions of the delegates during the discussions on these issues, and carefully reading the texts, I am intensely concerned, and I cannot be carried away by the superficial enthusiasm of some elements in the Church, who speak emotionally and journalistically.
During the discussions on the six texts I asked to speak, and I set out my views with discretion and honesty. I spoke within the limited time available about the human person, the Orthodox Diaspora, autonomy, fasting, the ecclesiological consequences of mixed marriages, and about the Church.
With the first opportunity these brief and comprehensive interventions will be published. In this section I will set out what I said about the Orthodox Church in relation to the non-Orthodox, because I think that this was the central issue of this Council.
When we began the discussion on the text ‘Relations of the Orthodox Church with the rest of the Christian world’, after the text had been read out and before we entered into discussion about the articles, I was given the opportunity to make a brief intervention. I had heard some previous speakers and I felt uncomfortable about what was being said, because unfortunately they reached the point of using St Mark of Ephesus to support their views.
In my intervention I stressed two specific points.
The first was that at the First Pan-Orthodox Conference held in Rhodes in 1961 about a hundred issues were raised to be dealt with by this Great Council, which was at that time regarded as Ecumenical. However, at the First Pre-Conciliar Pan-Orthodox Conference, held in November 1976 in Chambesy, Geneva, ten subjects were decided upon. Six of these, together with a seventh that was merged with one of these six issues, were discussed at the Council.
The same Pre-Conciliar Conference adopted as second priority four important issues to be discussed later on, following inter-Orthodox investigation. These issues are the sources of divine revelation; the codification of the sacred Canons and canonical provisions; the concept of the Church; and economy and strictness with respect to the way in which we receive non-Orthodox. Specifically on these points, the text records: “These issues are referred for particular consideration by the individual Churches, in order that they may possibly be included in future inter-Orthodox investigation.”
Thus the issues ‘concerning the Church’ and ‘concerning economy and strictness’ were omitted from the agenda of this Council. However, there remains an important book written by the then President of the First Pre-Conciliar Pan-Orthodox Conference, the late Metropolitan Chrysostom of Myra and later of Ephesus, on The Recognition of the mysteries of the non-Orthodox in the continuing relations between Orthodoxy and Roman Catholicism.
The second point is that the Third Pre-Conciliar Pan-Orthodox Conference held in October and November 1976 in Chambesy, Geneva approved the text ‘Relations of the Orthodox Church with the rest of the Christian world’. In one particular paragraph it writes that the Orthodox Church is the One, Holy, Catholic and Apostolic Church and it recognises the actual existence of all the Christian Churches and Confessions. Subsequently, however, there is a phrase which not many people noticed: The Orthodox Church “believes that its relations with them should be based on their (the Christian Churches and Confessions’) clarification, to be made as quickly and objectively as possible, of the whole ecclesiological issue, and particularly of their overall teaching on the sacraments, grace, priesthood and the apostolic succession.”
This means that non-Orthodox Christians must clarify their teaching on the sacraments, on grace, on the priesthood and on the apostolic succession.
I concluded that issues concerning the Church are not matters for this present ‘Holy and Great Council’. They are irrelevant and not included in the Organisation and Working Procedures.
What is said about Karmiris, Trembelas, and especially about St Mark of Ephesus is unfair on them. It may be that in their writings, and in those of other people, the word ‘Church’ is used as a technical term, but this Council cannot stop at technical terms. The term ‘Church’ is used both according to economy and according to strictness. Here strictness should be applied.
The time available for each speaker was very limited, so, as I said in my speech, I submitted a text for inclusion in the Proceedings of the ‘Holy and Great Council’ on this subject.
Because in this Council there were continuous references to St Mark of Ephesus, saying that he spoke about the Western Church, I will refer to an excerpt from an analysis by Professor Ioannis Karmiris, whose name was repeatedly mentioned in the Council. The late professor, commenting on the letter of St Mark of Ephesus entitled To Orthodox Christians throughout the world and on the islands, he writes about his attitude to the Council of Ferrara-Florence:
“On account of the above doctrinal differences and deviations of the Latins from ‘the right faith … and these issues about the theology of the Holy Spirit,’ Mark of Ephesus characterises them as heretics, confirming that the Orthodox Church at that time and possibly from the time of the Crusades actually considered the Latins not only as schismatics, but also as heretics, receiving those of them entering Orthodoxy by means of Chrismation with holy chrism, thus classing they with Arians, Macedonians, Sabbatians, Novatianists and other heretics of the fourth century, according to Canon 7 of the Second Ecumenical Council, to which he appeals, together with the Sixteenth Question and Answer of Theodore Balsamon. Thus in the Encyclical it is declared, that the Orthodox ‘excised them (the Latins) and cut them off from the common body of Church…, as having improper and impious ideas, and unreasonably making the addition. Thus as heretics we have turned away from them, and therefore we have separated from them … they are heretics, hence as heretics we have cut them off …’ And in Florence Mark of Ephesus said to the Orthodoxy delegation, ‘that the Latins are not only schismatics but heretics as well. Our Church kept silent about this because their people are many and much stronger than ours’ (J. Harduin, Acta Consiliorum, Parisiis 1715 ff.), and ‘(those before us) did not wish to reveal the Latins as heretics, as they were waiting for them to return and they were trying to gain their friendship’ (S. Syropuli, Vera historia unionis non verae, 9,5. p. 256).”
St Mark of Ephesus, according to the Proceedings and memoirs of the Council of Ferrara-Florence always considered the Latins heretics and he said this to the Orthodox delegation. The delegation of the Orthodox Church, however, did not want to state it publicly on account of the difficult conditions of that time and as an expression of friendship, because they hoped they would return.
Also, St Mark of Ephesus, in a letter that he sent to the Orthodox after the Council of Ferrara Florence, as well as characterising the Latins as heretics and writing that they were cut off from the Church, at the same time writes about the “Greco-Latins”, that is to say, the Orthodox who accept Latin customs and doctrines: “We must flee from them as one flees from a snake or from them [the Latins] themselves; surely they are much worse than they are, being Christ-traders and Christ-profiteers”!
I have referred to what St Mark of Ephesus said and wrote, as he was unfairly treated and ‘abused’ by some delegates at the ‘Holy and Great Council’.
*
Before I finish my first brief comments on the recent Council of Crete, I would like to stress two general points.
The first is related to the self-awareness of the Council. During the debates the view was put forward that this Council was not a Pan-Orthodox Theological Conference, but a ‘Holy and Great Council’. This means that the issues are not being discussed in an academic context, but that it is a ‘Holy and Great Council’, and is above every local Church, so its decisions must be enforced in all the local Churches.
Precisely this created an intense problem for me. First of all, discussions took place in a general, informative, conciliatory and balanced context, and not in the atmosphere in which the Local and Ecumenical Councils acted. Then, I do not know how some of the Council’s decisions will be enforced, either in the Churches that were present or in those that were absent, especially when the consequences of non-compliance with such decisions is not specified. As is well known, the Ecumenical Councils specified excommunication, deposition and exclusion from the Church for those who did not accept the decisions.
The second point to emphasise relates to the way in which those outside the Council were given information. Personally, I noticed that the briefing was selective, the giving of information was ‘manipulated’. Finally, it is dramatically illustrated that the Church is a divine-human organisation, the theanthropic Body of Christ, and the life of this mystery cannot be channelled into the suffocatingly narrow limits of the art and science of communication. Anyone who seeks to manage the whole of ecclesiastical life and theology in a journalistic and media-orientated way insults the mystery of the Church.
All the above notes have been written in brief, and they do not exhaust the subject.
July 2016
Podul Inalt 1475 – Cea mai mare infrangere din istoria Islamului
Romani! Ridicati capetele plecate! Indreptati spinarile incovoiate! Alungati tristetea si lipsa de sperante din aste zile. Nu mai stati timorati si complexati in fata unei Europe care ne datoreaza insasi existenta. Amintiti-va din nou de Marele nostru Stefan. De toti mosii si stramosii care nu au lasat neamul sa piara. Cu sute de ani inainte de Americi, teroristi, CIA-uri, Al- Qaede si atentate regizate, Stefan cel Mare si Sfant administra Islamului cea mai mare infrangere suferita vreodata de vreo armie musulmana din partea unui lider crestin. Nici macar victoriile lui Carol cel Mare, Cid-ul, Skanderbeg sau oricare riga european din istorie nu se pot compara ca importanta politica si dramatism cu baia de sange si noroi in care s-a cufundat cea mai puternica armata a vremii. Nimeni altul decat cel mai bun corp expeditionar al teribilului Mahomed al doilea, avea sa sfarseasca drept ingrasamant pentru ogoarele Vasluiului…
Europa valahilor
Oricat de hazardat le-ar putea parea unora, Europa secolelor XIV si XV a apartinut din punct de vedere militar micilor formatiuni statale romanesti care s-au opus cu succes celei mai mari forte a vremii, temutul Imperiu Otoman. Fara niciun fel de exagerare, putem spune ca daca este sa pastram proportiile cu ceea ce eram acum 500-600 ani, Romania de azi ar trebui sa infranga in lupta armata Statelor Unite, Rusiei sau Chinei… Nu-i asa ca va pufneste rasul? Trecand peste neincrederea si dezamagirea provocate de situatia Romaniei din prezent pe toate planurile, inclusiv militar, trebuie sa ne amintim macar ca eram intr-atat de neclintiti pe vremuri, incat administram infrangeri umilitoare puternicilor lumii. Iar celor care nu sunt inca convinsi de forta si spiritul razboinic al stramosilor nostri, le prezint o scurta comparatie intre proportia de forte intalnita intre „marile” batalii ale Europei Apusene si confruntarile militare ale voievodatelor romanesti. Faimosul Razboi de o suta de ani, bataliile de la Azincourt, Formigny, Castillon sunt confruntari intre osti care numarau maximum 10.000-20.000 de soldati, ultimele chiar mai putin de 5.000…
In faimoasa batalie de la Tannenberg, cand este stopata inaintarea cavalerilor teutoni spre rasarit, s-au confruntat corpuri de armata de 10.000, respectiv 16.000 soldati. Vreti mai mult? Ei bine, in perioada Razboiului celor Doua Roze, efectivele sunt de-a dreptul derizorii, de obicei sub 5.000 de actori angrenati in spectacolul sangeros al Zeului Marte. In celebra batalie de la Rimini din 1469, cand Federico da Urbino infrange armata papala, au murit…100 de oameni si au fost raniti circa 3.000. Si, nu uitati, cronicile contemporane o numesc „batalie cumplita” (Atrox Dimicato)!
Cele mai mari inclestari din aceste secole par a fi luptele intre principii elvetieni si regele Carol cel Curajos. Trupele de soldati implicate in luptele de la Granson si Morat se ridica la un maximum de 20.000 de indivizi. Arta si gandirea militara in Europa apuseana de atunci erau eminamente rudimentare. Se poate vorbi chiar de o decadere, comparativ cu geniul militar-tactic al armatelor Romei care au precedat regatele din regiune. Progresele in domeniu ale Europei de Vest se inregistreaza mult mai tarziu, impulsionate fiind de folosirea tot mai frecventa a armelor de foc si a prafului de pusca in razboaie. In rasaritul Europei, lucrurile stateau cu totul altfel. Taratele si cnezatele rusesti nu reprezentau (inca) o forta militara, regatul polon era tributar manevrelor si conceptelor militare de-a dreptul falimentare de import apusean (merita dat exemplu, impasul polon de la Marienburg si aparitia providentiala a trupelor moldovensti care au intors rezultatul luptei). La fel, nici ungurii nu au stralucit prea mult pe campul de lupta. Bulgarii, sarbii si bizantinii au cazut dupa o darza dar trista rezistenta in fata fortei Semilunei.
Romanul Iancu de Hunedoara lupta ca un leu contra turcilor intre anii anii 1444-1447, dar spre final este infrant de acestia. Intr-un episod putin cunoscut al istoriei nationale, bravul razboinic transilvan organizeaza in anul 1448 o ultima mare campanie care viza cucerirea Salonicului. In acest proiect ambitios, il avea partener pe insusi leul albanezilor, printul Skanderbeg. Din motive inca nestiute, actiunile celor doi conducatori crestini nu sunt bine sincronizate. Rezultatul este dureros. In lupta de la acelasi trist Kossovopolje, Iancu de Hunedoara este infrant dupa o inclestare catastrofala care durase trei zile si trei nopti… Singurii care s-au adaptat cu succes si au pus la punct tactici revolutionare alaturi de manevre eficiente au fost voievodatele romanesti ale Moldovei si Tarii Romanesti. Conduse de voievozi realisti si inspirati precum Mircea cel Batran, Vlad Tepes si marele Stefan, valahii au fost singurii europeni care au tinut la respect hidra otomana.Turcii erau la apogeu. Condusi de cumplitul Mahomed al doilea, supranumit Fatih (Cuceritorul), otomanii cucerisera Bizantul, una dintre cele doua cetati ale crestinatatii, precum si o buna parte a Europei de rasarit. Cum turcii nu detineau o flota militara care sa le permita invazia Apusului prin Mediterana, in drumul ordiilor spre Roma nu mai stateau decat voievodatele romanesti…
Moldova dacilor liberi
In aceeasi perioada, asupra Moldovei pandeau nu numai otomanii, ci si ochii lacomi ai tatarilor din Hoarda de Aur. In anul 1469, o hoarda a tatarilor de pe Volga, condusa de Eminec, nepotul hanului cel mare, porneste o expeditie de jaf in Moldova, atras de prosperitatea economica datorata masurilor luate de Stefan cel Mare. Cruzimea si tupeul nomazilor meritau pedepsite…. Stefan strange in graba o oaste de curteni si razesi din Tara de Sus (actuala Bucovina) si porneste dupa tatari. Acestia au parte de ghinionul vietii lor, cand sunt prinsi in ziua de 20 august langa Lipinti. Macelul este infiorator. Hoarda tatarasca este masacrata, avand mari pierderi in oameni, Eminec insusi este facut prizonier de Stefan.Hanul cel batran de pe Volga, tot nu intelege cu cine are de a face, astfel incat isi permite sa-i trimita lui Stefan o solie manioasa de 100 de oameni (exact cati au murit la batalia din Rimini!). Solie care are tupeul sa-i ceara lui Stefan nu doar eliberarea prizonierilor tatari ci si …despagubiri pentru pierderile suferite! Inconstienta si nesimtirea cererii sunt pedepsite pe loc. Stefan cel Mare ordona tragerea in teapa a tuturor prizonierilor alaturi de 99 de tatari din solie. Fiul hanului este taiat pe loc in bucati. Supravietuitorului i se taie nasul si urechile si este trimis calare inapoi la Hoarda de Aur sa povesteasca hanului ultimele noutati…
Turcii se dovedesc, la randul lor, la fel de grei de cap…Cuceritorul Bizantului vedea in Moldova principalul obstacol in invadarea Europei. In plus, ocuparea Moldovei permitea turcilor supunerea definitiva a Hoardei de Aur alaturi de consolidarea unei viitoare aliante cu tatarii care i-ar fi ajutat pe otomani pe baza religiei comune. Nu in ultimul rand, sultanul vedea in bogatul voievodat romanesc, o baza de operatiuni militare, un izvor de resurse economice si de luptatori valorosi care puteau fi angajati ca mercenari de partea Semilunei. Precedente mai fusesera (sultanul avea exemplul contingentelor sarbesti si bulgaresti care erau fortate sa lupte de partea turcilor dupa caderea tarilor respective)… Un alt aspect politico-strategic care il deranja la culme pe Mahomed, era incercarea continua a lui Stefan cel Mare de a sustrage Tara Romaneasca de sub autoritatea Portii. Cu peste 150 ani inainte Unirii Viteazului Mihai, geniul militar al lui Stefan incerca de fapt o unitate a tarilor romane. Unitate a carei valoare si importanta regionala fusesera subliniate chiar de sultanul Murad al doilea. Toti acesti factori la care se adauga refuzul marelui domnitor de a inchina tara turcilor sau de a le plati tribut, alimenteaza furia lui Mahomed. El, cuceritorul Constantinopolului nu putea fi refuzat de conducatorul unei tari mici situata la marginea Imperiului cladit prin jaf si sange de generatii de sultani turci.
Vin Turcii!
„In zilele albe ale miezului iernii inaintau multimile negre, zecile de mii de dusmani, ieniceri, spahii si gloata, ca lupii flamanzi ” – Nicolae Iorga
Intr-un acces de furie, sultanul decide pe loc ca insolenta lui Stefan sa fie pedepsita cat mai repede posibil, iar Moldova cea rebela sa ajunga pasalac unde sa domneasca legea Profetului si bunul plac al turcilor. In acest scop, Mahomed trimite impotriva moldovenilor cele mai bune osti ale Imperiului. Temutele si incercatele trupe otomane calite in luptele cu durii albanezi ai lui Skanderbeg si comandate de eunucul Soliman Pasa, primesc ordinul sa abandoneze pe moment asediul Krujei pentru a potopi Kara Bogdania (cum numeau turcii Moldova). Nucleului oastei care lupta cu albanezii i se alatura oastea Rumeliei, plus corpul personal de ieniceri de elita al sultanului, la care se adauga un esantion de 12.000 de valahi din Tara Romaneasca trimis de turci sa lupte contra voii lor cu fratii moldoveni.
Vedem, asadar, ca Mahomed al doilea nu a precupetit niciun efort pentru a-l infrange pe Stefan. Conform tuturor izvoarelor vremii scrise la Buda, Cracovia, Constantinopol, Venetia, corpul expeditionar turcesc numara circa 120.000 de razbonici, carora li se adaugau alte zeci de mii de auxiliari. Amenintarea era deosebit de serioasa, Stefan cel Mare, propulsat in rol de unic aparator al intregii crestinatati se vede nevoit sa ceara ajutor militar la curtile Europei. Primeste in schimb… laude si incurajari! In fata unui asemenea colos, Stefan reuseste totusi sa stranga aproape 40.000 de osteni moldavi carora li se adauga un contingent de secui de circa 5.000 de oameni. In calea urgiei musulmane, Stefan cel Mare opune eficienta tactica a parjolirii pamanturilor, retragerii populatiei, otravirii fantanilor, astfel ca invadatorii sa simta coltii demoralizatori ai foamei, setei si molimelor. Soliman Pasa vrea sa termine treaba repede. Strateg iscusit, el isi da seama ca un razboi de uzura nu i-ar aduce decat probleme. Turcul vrea o singura lupta in care sa decida soarta campaniei in favoarea sa. Convins ca armata Semilunii va cauta orice prilej pentru a da inclestarea finala, Stefan ordona retragerea spre Vaslui. Acolo, Maria Sa alege o zona strategica buna, situata intr-un loc unde dealurile care inconjoara lunca Barladului se apropiau intre ele. Cum dealurile erau impadurite, turcii nu puteau sa surprinda oastea Moldovei printr-un atac din flanc.
Apus de…Semiluna
In zorii zilei de 10 ianuarie, avangarda otomana zarea pentru prima data oastea moldoveneasca printre aburii cetosi ai luncii Barladului. Armata dusmana era deja slabita de marsurile lungi peste care se adauga lipsa alimentelor si a odihnei. Natura parca-i ura la randul sau pe turci, deoarece cu cateva zile inainte de batalie, vremea s-a incalzit, in consecinta zapezile incepusera sa se topeasca transformand lunca intr-o mlastina vascoasa in care se putea impotmoli si un soarece. Conform cronicarului turc Kemal Pasa Zade, Stefan a oprit inaintarea turca tragand in acestia cu tunuri, bombarde si sageti. Prinsi in valea inconjurata de paduri, otomanii nu se pot replia sa inconjoare pozitiile moldovenesti din cauza copacilor si a terenului mlastinos. Lupta se transforma intr-un conflict de uzura, din care moldovenii ies avantajati datorita pozitiilor mai bune detinute de voievod. Acelasi Kemal-Zade ne spune ca in fata neputintei strapungerii liniilor moldovensti, Mihaloglu Ali-Bei, o curajoasa capetenie otomana a organizat un „buluc” compus din ieniceri de elita „pentru al caror suflet batalia era o placere”, si s-a avantat in fruntea lor asupra moldovenilor.
Manevra albanezului turcit pare sa reuseasca pe moment, ienicerii patrunzand in randurile moldovenilor. Lupta se transforma intr-o inclestare cumplita. Cum orice batalie are un moment critic, un punct de rascruce in care totul se poate rasturna, acesta este momentul maxim al luptei de la Podul inalt. Constient de acest lucru, sesizabil doar de strategii de geniu ai istoriei, Stefan cel Mare pregateste atacul final dublat de un siretlic eficient.Pentru a-i deruta si mai rau pe turci, Maria Sa odona ca satenii plasati pe dealurile din fata sa faca un zgomot cat mai mare din trambite, tobe si buciume. Turcii musca momeala crezand ca vor fi atacati din flancul stang, se regrupeaza si se pregatesc de aparare. Atunci, Stefan cu grosul armatei cade ca un fulger in spatele turcilor retezandu-le orice eventuala retragere. Furia moldovenilor nu cunoaste margini, masacrarea invadatorilor continua cu frenezie. Totul se transforma incet, incet intr-o masa amorfa in care urmasii dacilor liberi dezlantuie asupra Semilunii un adevarat Armagheddon mobil faurit din ghioage, securi, coase, palose si lanci. Mandria sultanului, crema trupelor sale de ieniceri scoliti in academii militare sa devina asi ai iataganului, este zdrobita fara drept de replica.
Pierderile sunt uriase. Nicaieri vreo armata musulmana nu mai fusese decimata in asemenea hal. Chiar cronicile turce afirma ca atunci au fost taiati 40.000 de vajnici ieniceri si spahii, o suma enorma pentru oamenii acelor timpuri. Socul psihologic s-a transmis intr-o clipita. Vazand ce soarta cruda-i macina pe cei mai buni razboinici ai armatei, restul soldatilor turci intra in panica si fug dezordonat. Incercarile lui Soliman de a organiza o rezistenta sunt sortite esecului. Nimeni nu mai asculta de nimeni. „Niciodata o oaste turceasca n-a mai suferit o astfel de infangere”, bocea intr-o cronica mama sultanului Mahomed Fatih. In timp ce cronicarul polonez, Jan Duglozs, contemporan cu marele Stefan, scrie la randul sau: „Foarte putini turci si-au putut gasi mantuirea prin fuga, caci, multi s-au inecat in apa Siretului, chiar si aceia care au scapat si au ajuns pana la Dunare, au fost ucisi acolo de moldoveni care aveau cai mai iuti, sau au fost inecati”. Cronica lui Kemal-Pasa-Zade este inca mai sumbra, turcul scriind despre trista soarta a turcilor dupa incheierea bataliei. Aflam asadar, ca otomanii au pierdut un numar de 40 de stindarde de lupta, un numar record in istoria Turciei. Stefan cel Mare a tras in teapa toti prizonierii turci, in afara de cateva pasale. Pentru a scapa de numarul imens de cadavre turcesti care, daca s-ar fi descompus odata cu venirea primaverii, ar fi dezlantuit molime asupra Moldovei, domnitorul ordona stangerea hoiturilor otomane in movile dupa care li s-a dat foc…
Victoria zdrobitoare are reverberatii in intreaga lume. Cei mai fericit sunt crestinii sarbi, bulgari, greci si armeni care gemeau sub asuprirea turcilor. Stefan primeste laude si aprecieri din Persia pana la Papa Sixtus al IV-lea care trece peste deosebirile de rit religios si il numeste „Atletul lui Hristos”. Cronicile se intrec intre ele in laude si multumiri la adresa domnitorului. Asa ne a fost dat si noua, romanilor, sa scriem o pagina importanta din Istoria Lumii si Europei!
®Acta Diurna™ 