Prigoana/Teroarea Roșie în contra Bisricii Ortodoxe, de Pr prof dr Ioan Dură. Spicuim din cuprins: „… în 1948, regimul comunist trecea şi la exercitarea unui control riguros, permanent şi direct asupra Bisericii mai ales prin ofiţerii de Securitate, prezenţi mereu în toate instituţiile bisericeşti (protopopiate, mănăstiri, şcoli teologice, centre eparhiale, Patriarhie), gata oricând să reprime orice acţiune considerată contrară intereselor statului ateu. Erau acei aşa-numiţi inspectori de culte din cadrul Ministerului de Culte – devenit Departament al Cultelor în 1958 – care aveau să-şi înceteze funcţia abia la sfârşitul lui martie 1990.” [Oare?]

Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române – Pr. prof. dr. Ioan Dură
 
 
sursa online http://revista.memoria.ro/?location=view_article&id=839

Prigoana sau teroarea roşie, care îşi are ca model Revoluţia franceză, s-a manifestat împotriva Bisericii Ortodoxe odată cu preluarea puterii de către bolşevici în Rusia.

Cât priveşte în Basarabia, imediat după anexarea ei de către ruşi, a fost distrusă toată organizarea bisericească românească de până atunci, în locul Mitropoliei Basarabiei s-a înfiinţat o episcopie dependentă de Patriarhia Moscovei, cu sediul la Chişinău, cârmuită de ierarhi ruşi. Şi acelaşi lucra s-a întâmplat şi la Cernăuţi, unde în locul Mitropoliei româneşti s-a creat o Episcopie, cu ierarhi ruşi sau ucraineni. Eparhiile Ismailului şi Hotinului (Bălţi) au fost considerate ca desfiinţate.

De arhipelagul ororii n-a scăpat nici Biserica Ortodoxă din România, în frunte cu ierarhii acesteia, odată aduşi la putere comuniştii de către armata roşie de ocupaţie, când s-a început sovietizarea ţării după modelul stalinist.

Cu privire la ierarhi, a fost emis decretul cu numărul 166 din 1947, care prevedea îndepărtarea acelora în care regimul comunist nu avea încredere. Ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel. Iar, din anul următor, 1948, regimul comunist trecea şi la exercitarea unui control riguros, permanent şi direct asupra Bisericii mai ales prin ofiţerii de Securitate, prezenţi mereu în toate instituţiile bisericeşti (protopopiate, mănăstiri, şcoli teologice, centre eparhiale, Patriarhie), gata oricând să reprime orice acţiune considerată contrară intereselor statului ateu. Erau acei aşa-numiţi inspectori de culte din cadrul Ministerului de Culte – devenit Departament al Cultelor în 1958 – care aveau să-şi înceteze funcţia abia la sfârşitul lui martie 1990.

La 15 mai 1948, avea să fie declanşată teroarea politică pe scară largă, prin arestările politice în masă, iar începând cu anul 1949 şi până în 1962, să se fixeze domicilii obligatorii la aproximativ 60.000 de persoane. Aşadar, România începea să fie o insulă din Arhipelagul Gulag, o ţară pregătită să devină colonie sovietică, după cum scria, foarte recent, dl. Aurel Sergiu Marinescu.

Printre cele aproximativ 60.000 de persoane, cărora li s-au fixat domicilii obligatorii în perioada amintită, au fost şi clerici ortodocşi, preoţi şi ierarhi. Numai că domiciliile forţate pentru ierarhii ortodocşi depuşi din treaptă le-au constituit chiar mănăstirile şi schiturile, devenite loc de surghiun sau de recluziune monastică, şi în care Securitatea îşi avea, fireşte, informatorii ei. Ce-i drept, până în 1957, Securitatea nu reuşise încă să-şi aibă informatori în toate mănăstirile ortodoxe. Dovadă că în acel an, 1957, ministrul de Interne, Alexandru Drăghici, constata că, în cele 27 mănăstiri şi schituri din regiunea Bacău, exista doar în 8 câte un informator, în regiunea Piteşti, erau informatori doar în 13 din cele 33 mănăstiri, în cele 7 din regiunea Constanţa, niciunul.

Din motive tactice şi din cauza stării de spirit a populaţiei din ţară, care nu le era favorabilă, comuniştii au manifestat precauţie şi reţinere în ceea ce priveşte trimiterea ierarhilor ortodocşi în temniţe. Din cele cercetate, cunoaştem doar cazul episcopilor Nicolae Popovici al Oradiei şi Eugenie Laiu Suceveanul al Tomisului, care au fost întemniţaţi. În schimb, preoţii şi monahii ortodocşi umpleau închisorile. După o evaluare imediat postdecembristă, din 12.000 de preoţi ortodocşi, peste 3.000 au fost închişi sau trimişi la Canal. Din aceştia, peste 1.800 au murit. La Poarta Albă, dintr-un transport de 100 preoţi, în zece zile, majoritatea au pierit. Adică, unul din patru preoţi ortodocşi au trecut prin închisorile comuniste.

Regretatul istoric Alexandru Duţu scria, cu câţiva ani în urmă, în studiul său Ortodoxie şi totalitarism, redactat în limba franceză, că dacă într-o primă fază, din 1948 la 1963, regimul a încercat să izoleze Biserica, aruncând în închisoare pe preoţii opozanţi şi controlând din punct de vedere economic şi politic toată activitatea religioasă, din 1963 spre 1980, acesta a limitat în mod strict prezenţa socială şi culturală a Bisericii. Ultima fază, din 1980 la 1989, regimul a încercat să lichideze Biserica ca instituţie. Fără îndoială este cert că, până în 1963, persecuţia Bisericii de către autorităţile comuniste a fost foarte violentă şi făţişă. Or tocmai până în 1963, şi ierarhii Bisericii Ortodoxe Române urcaţi pe tron înainte de 1944 şi care nu erau dispuşi la compromis cu puterea comunistă se vedeau îndepărtaţi din scaunele lor. Iar, în locul acelora, erau numiţi aşa-zişii ierarhi progresişti, tovarăşi de drum pe tărâmul bisericesc, dispuşi la tăcere şi chiar la compromis şi în care comuniştii aveau încredere. Se aplica, prin urmare, şi în Biserică, ceea ce se înfăptuia concomitent în administraţia de stat, în armată şi în învăţământul superior, adică epurarea, conform sloganului la vremuri noi, oameni noi! Nu-i mai puţin adevărat că şi dintre ierarhii progresişti, câţiva – printre care şi patriarhul Justinian, după ceva ani de patriarhat – au servit Biserica înainte de toate, şi au ales chiar calea recluziunii monastice decât să-şi trădeze credinţa şi turma cuvântătoare, încredinţată spre păstorire.Într-o ţară cu un regim comunist instalat de ruşi prin violenţă, minciună şi înşelătorie, ca România, partidul – scrie dl. Sergiu Grossu – căuta să distrugă Biserica pe două căi, alese cu iscusinţă la sugestia Kremlinului, fie în mod direct, prin declanşarea unei prigoane de mare anvergură, prin exterminarea sau înlăturarea ierarhilor refractari regimului comunist, fie în mod indirect, prinfabricarea unor ierarhii progresiste, capabile să trădeze interesele bisericeşti şi gata oricând să slugărnicească regimul celor fără Dumnezeu. Evident, aveau să fie folosite ambele căi: prima mai mascată, a doua vizibilă.

Până în prezent, nu a fost întocmit un studiu consacrat ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române depuşi din treaptă. Şi nici n-a fost încă redactat un studiu despre ierarhii ortodocşi trimişi în recluziune monastică în anii dictaturii comuniste. Tot astfel n-a fost încă scris un articol despre ierarhii ortodocşi întemniţaţi.Referinţele existente despre ierarhii îndepărtaţi din scaun sunt puţine şi incomplete, aşa încât nici chiar numărul real al acestora nu era cunoscut. Or, o primă încercare de a umple toate aceste lipsuri am întreprins-o în studiul de faţă.

O publicaţie catolică occidentală, din martie 1948, releva că, în Biserica Ortodoxă Română, deja, în 1947, şase mitropoliţi şi episcopi fuseseră obligaţi să-şi dea demisia sau se văzuseră pensionaţi din oficiu. Ultima măsură a fost aplicată celor doi episcopi, de Roman şi de Constanţa, care refuzau să se retragă, deşi fuseseră somaţi s-o facă de către ministrul Cultelor.

Publicaţia Cuvântul Românesc din Canada, în numărul său pe aprilie 1987, insera un interviu al d-lui Sergiu Grossu, acordat cotidianului francez Présent, din 19 şi 29 februarie 1987, în care declara că 13 episcopi şi arhierei (ortodocşi, n.n.) au fost îndepărtaţi de la scaunul lor bisericesc, arestaţi sau supravegheaţi cu străşnicie.

Din publicaţiile şi presa Bisericii Ortodoxe Române postdecembriste, aveam să aflăm, abia în august 1992, că, până la îndepărtarea episcopului Nicolae Popovici al Oradiei, în octombrie 1950, 15 ierarhi ortodocşi au fost înlăturaţi din scaune înaintea lui, potrivit mitropolitului Antonie Plămădeală. Prin urmare, mitropolitul Antonie considera că, până în octombrie 1950, inclusiv cu episcopul Nicolae Popovici, şaisprezece ierarhi ortodocşi au fost înlăturaţi din tron. Deşi, o lună mai târziu – septembrie 1992 – acelaşi mitropolit scria că cincisprezece mitropoliţi şi episcopi au fost scoşi din scaune şi trimişi la mănăstiri de autorităţile comuniste. Interesant este că mitropolitul Antonie, intervievat în S.U.A., în 1994, declara că pentru că erau contra regimului, contra comunismului… în 1948-1949, noi am pierdut 17 episcopi ortodocşi. Au fost lipsiţi de dreptul scaunelor lor şi obligaţi a se stabili în mănăstiri. Multe dieceze au fost dezafectate, iar unele complet distruse.

Preotul cărturar transilvănean, Petru Ciuhandu – întemniţat în 1952 – într-o carte publicată în 1994, scrie că au fost şaisprezece ierarhi ortodocşi prigoniţi de comunişti, şi anume: 1. Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, a fost condamnat la moarte în lipsă şi a murit în exil. 2. Episcopul Oradiei, Nicolae Popovici, scos din scaun şi izgonit la Cheia – nume care spune destul. 3. Mitropolitul Bucovinei, Tit Simedrea. 4. Mitropolitul Basarabiei, Efrem Enăcescu. 5. Mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu. 6. Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, Irineu Mihălcescu. 7. Episcopul Dunării de Jos, Cosma Petrovici. 8. Episcopul de Roman, Lucian Triteanu. 9. Episcopul Caransebeşului, Veniamin Nistor. 10. Episcopul de la Râmnicu-Vâlcea, Atanasie Dincă. 11. Episcopul de Huşi, Grigore Leu. 12. Locţiitorul arhiepiscopului Bucovinei, cu sediul la Suceava, Emilian Antal. 13-14. Vicarii patriarhali: Veniamin Pocitan şi Pavel Şerpe. 15. Vicarul de laşi, Valeriu Moglan. 16. Vicarul de Sibiu, Teodor Scorobeţ. Şi, conchidea părintele Ciuhandu: Toţi aceştia 16 au fost scoşi din scaune, prin măsuri anticanonice, poliţieneşti şi au murit în diferite mănăstiri, unii în condiţii neelucidate. Astfel, au fost: Patriarhul Nicodim, mitropolitul Irineu Mihălcescu, episcopul Grigore Leu, arhimandritul luliu Scriban, toţi au murit suspect în jurul anului 1948, iar mitropolitul Sebastian Rusan, după toate probabilităţile, otrăvit. De precizat că părintele Ciuhandu nu a trecut în lista sa de 16 ierarhi ortodocşi prigoniţi de dictatura comunistă, pe patriarhul Nicodim şi pe mitropolitul Sebastian Rusan, deşi îi pomeneşte printre ierarhii care au murit în condiţii neelucidate. După cum părintele Ciuhandu n-a trecut, în lista sa de ierarhi prigoniţi, nici pe mitropolitul Banatului, Vasile Lazărescu, pe mitropolitul Nicolae Mladin al Ardealului, pe episcopul Partenie Ciopron, pe episcopul Policarp Moruşca, pe episcopul Galaction Gordon, pe episcopul Andrei Magieru şi pe episcopul Valerian Zaharia, toţi victime ale aceleaşi dictaturi comuniste.

Venerabilul părinte Vasile Vasilachi – vieţuitor al temniţelor comuniste şi distins cărturar, de mulţi ani în SUA – scria într-una din cărţile sale, publicată în 1995, că patriarhul Justinian Marina a scos doisprezece arhierei din Sinod şi i-a trimis la mânăstiri.

Duhovnicul arhimandrit Mina Dobzeu – care a cunoscut prigoana şi temniţa comunistă – în scrisoarea sa din 27 decembrie 1997, inserată în buletinul Viaţa Cultelor, releva că, din Biserica Ortodoxă Română, în timpul opresiunii comuniste, au fost zece episcopi şi trei mitropoliţi alungaţi din scaune şi trimişi în recluziune monastică, unde au şi murit. De semnalat că şi părintele Dobzeu omite să treacă pe patriarhul Nicodim şi pe episcopul Oradiei, Valerian Zaharia, în rândul ierarhilor alungaţi din scaune şi trimişi în recluziune monastică, limitându-se doar la episcopi şi mitropoliţi, dar nici aceştia toţi. Cu precizarea, totodată, că părintele Dobzeu trece, din eroare, în rândul mitropoliţilor trimişi în recluziune monastică şi pe mitropolitul Visarion Puiu al Bucovinei (Cernăuţi) (1935-1940) şi mitropolit al Transnistriei (1942-1944) – fost episcop al Argeşului (1921-1923), al Hotinului (Bălţi) (1923-1935). De la 6 decembrie 1942 şi până în primăvara lui 1944 mitropolitul Visarion a fost conducătorul Misiunii ortodoxe din Transnistria, cu reşedinţa mitropolitană la Odesa. Retrăgându-se la Bucureşti în primăvara anului 1944, la 23 august în acelaşi an, mitropolitul Visarion Puiu se afla la Zagreb, ca săvârşitor la hirotonia unui arhiereu al Bisericii Ortodoxe Croate, de unde s-a refugiat în Europa Occidentală. Mitropolitul Visarion avea să fie condamnat la moarte în contumacie, la 21 februarie 1946, de către Tribunalul Poporului din Bucureşti şi trecea la cele veşnice la 10 august 1964, în exil. De asemenea, să reamintim că pe mitropolitul Visarion Puiu, la 28 februarie 1950, din ordinul autorităţilorcomuniste, Sinodul de la Bucureşti, format din noii ierarhi impuşi de către puterea comunistă, l-a depus din treaptă. Act sinodal anulat de acelaşi Sinod – chiar cu unii ierarhi care, în 1950, îl depuseseră din treaptă – la 25 septembrie 1990.Autorul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, preotul profesor Mircea Păcurariu, scrie, în sfârşit, în ediţia a V-a a acesteia din 2000, că, după ce în 1948 s-au desfiinţat câteva eparhii, precum şi posturile de ierarhi vicari, au fost puşi în retragere vreo 20 de ierarhi, dar fără a-i menţiona.

Cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii Catolice din Lublin, la 7 noiembrie 2000, patriarhul Teoctist declara, printre altele, că în perioada comunistă din România peste 20 de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române au fost scoşi din scaunele chiriarhale.

Într-un articol inserat într-un cotidian bucureştean în 2001, găsim menţionaţi cincisprezece ierarhi ortodocşi prigoniţi de comunişti, dintre care cinci mitropoliti şi zece episcopi. Dar, nici de data aceasta, nu găsim trecut pe patriarhul Nicodim printre ierarhii ortodocşi victime ale opresiunii comuniste, în plus, printre ierarhii ostracizaţi de comunişti, absenţi dintre cei menţionaţi de autorul articolului din cotidianul bucureştean, se cuvine să menţionăm pe mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu, pe mitropolitul Ardealului, Nicolae Mladin, pe episcopul locţiitor al Râmnicului, Athanasie Dincă Bârlădeanul, pe ep. Caransebeşului, Veniamin Nistor, pe episcopul Maramureşului, Sebastian Rusan, pe episcopul Aradului, Andrei Magieru, pe episcopul Eugenie Laiu, locţiitor al episcopului Tomisului, pe episcopul Veniamin Pocitan, vicar-patriarhal, pe arhiereul Valeriu Moglan Botoşăneanul, locţiitor al mitropolitului Moldovei, şi, apoi, locţiitor al episcopului Buzăului, şi pe episcopul Valerian Zaharia al Oradiei.

La începutul lunii august 2002, Răzvan Codrescu scria despre zecile de ierarhi înlăturaţi din scaun (ba chiar lichidaţi) fără a-i şi menţiona.

Unii cercetători ai perioadei comuniste trec în rândul ierarhilor scoşi la pensie din oficiu şi îndepărtaţi din scaun şi pe episcopul Constanţei (Tomisului), Gherontie Nicolau (1867-1949). Episcopul Gherontie se retrăsese însă din scaun la l noiembrie 1942.

Au fost, însă, şi alţi doi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române – în afara celor douăzeci şi şase pomeniţi mai sus – prigoniţi de comunişti. Mai întâi, este cazul episcopului Antim Nica al Ismailului şi, apoi, al însuşi patriarhului Justinian. Cu precizarea că prigoana suferită – mai ales, de episcopul Antim – este diferită ca durată şi manifestare faţă de a acelora. Vlădica Antim s-a refugiat în România în vara anului 1944, odată cu invadarea Basarabiei de către trupele ruseşti. Abia la 11 septembrie 1947, vlădica Antim era numit locţiitor al scaunului de episcop al Dunării de Jos (Galaţi), unde va sta până în februarie 1950. Din acel an, 1950, şi până în 1973, a fost episcop-vicar patriarhal, iar din 10 iunie 1973 şi până la 16 octombrie 1975, episcop al Dunării de Jos, apoi, la 9 noiembrie 1975, era înscăunat arhiepiscop al Dunării de Jos. Moare în scaun, de boală şi de bătrâneţe. Este singurul ierarh fost în Basarabia care, cu excepţia a trei ani (vara 1944-septembrie 1947), când a fost ţinut fără eparhie, n-a cunoscut prigoana comunistă, în toată amploarea ei, asemenea celorlalţi.

Patriarhul Justinian (1948-1977) a căzut victimă prigoanei comuniste, atunci când a protestat împotriva Decretului 410 din 19 noiembrie 1959, care prevedea că puteau fi admise în monahism doar persoanele care au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbaţii, şi de 50 de ani femeile, şi în baza căruia, au fost scoşi din mănăstiri cca 5.000 de monahi şi monahii. Aşadar, patriarhul Justinian a avut curajul să protesteze împotriva acestui decret abuziv, motiv pentru care a fost trimis la schitul Dragoslavele, unde i s-a fixat domiciliu forţat timp de şase luni!

Iată ce găsim consemnat despre opoziţia patriarhului Justinian faţă de măsurile antibisericeşti şi antimonahale ale regimului comunist, anterioare emiterii decretului 410, în chiar un raport al Securităţii din 28 mai 1959: în ultima vreme, patriarhul Justinian Marina se manifestă tot mai alarmant în legătură cu unele evenimente ce au loc în cadrul Bisericii Ortodoxe. … Concludentă este şi poziţia sa faţă de excluderea din mânăstire a mai multor categorii de călugări. Într-o discuţie cu mai mulţi clerici, patriarhul a afirmat deschis că el nu va aplica dispoziţiile Departamentului Cultelor cu privire la această problemă, pentru că acestea nu ar fi în conformitate cu hotărârea Sinodului. El susţine că, în Sinod, s-a hotărât să fie scoşi numai acei călugări care nu corespund din punct de vedere al disciplinei interioare a fiecărei mânăstiri, iar scoaterea acestora să fie hotărâtă de stareţ şi exarhii respectivi. Justinian Marina a convocat pe toţi stareţii din eparhia Bucureştilor cu care a întocmit lista de călugări ce trebuie scoşi din mânăstiri, analizând situaţia lor conform aceluiaşi criteriu, neluând în consideraţie listele date de Departamentul Cultelor. Din toate informaţiile obţinute de organele noastre rezultă, în momentul de faţă, cu claritate, că intenţia patriarhului este aceea de a arunca toată răspunderea măsurilor luate în privinţa mănăstirilor asupra autorităţilor de stat şi asupra lui Justin Moisescu, în timp ce acreditează, în mod sistematic, în rândul clerului, zvonul că el este împotriva acestor măsuri şi că luptă pentru înlăturarea lor. Patriarhul Justinian, potrivit aceluiaşi raport, a arătat că scoaterea călugărilor din viaţa monahală este o măsură ilegală luată de organele Securităţii, că, pentru ilegalităţi similare, în trecut, funcţionari ai Securităţii au intrat în puşcărie şi nu vrea ca, în viitor, când se va pune capăt acestei ilegalităţi, împreună cu funcţionarii de la Securitate să intre în puşcărie şi episcopii sau mitropoliţii care ar contribui la luarea acestei măsuri ilegale.

Datorită protestului său, patriarhul Justinian nu numai că a fost suspendat temporar din tron şi a gustat din potirul amar al surghiunului la Schitul Dragoslavele, timp de şase luni, dar s-a încercat chiar asasinarea sa acolo prin otrăvire. Căci, din cele ce i-au fost mărturisite de către părintele Arsenie Papacioc – de data aceasta -, părintele Nicolae Grebenea dezvăluia, în 1992, că patriarhul Justinian a fost şi otrăvit. Preotul Grebenea revela:monahul Arsenie Papacioc, care împreună cu arhimandritul Cleopa spovedeau pe patriarhul Justinian Marina, mi-a spus că acesta le-a arătat picioarele, pe care erau urmele unei otrăviri.

Cert este că patriarhul Justinian se afla în colimatorul Securităţii şi înainte de opoziţia sa faţă de decretul 410 din 1959, după cum o ilustrează cele scrise de însuşi ministrul de Interne, Alexandru Drăghici, într-un raport din octombrie 1958. În respectivul raport, Alexandru Drăghici scrie că patriarhul Justinian de la preluarea conducerii Bisericii Ortodoxe, a acţionat sistematic pentru înlăturarea elementelor progresiste şi pentru promovarea elementelor celor mai reacţionare, în special a legionarilor, în rândurile clerului.

De patriarhul Justinian a vrut să scape şi succesorul lui Gheorghiu-Dej, căci Ceauşescu a încercat de mai multe ori să-l elimine, printr-un accident ori sinucidere, pe Marina, pentru a instala un om de-al lui ca Patriarh, după cum scrie dl. prof. dr. Paul Teodorescu. În fond, şi mărunţii dictatori din cetatea lui Bucur, Pauker, Dej şi Ceauşescu acţionau aplicând învăţătura idolului lor, Lenin, care scria: Legea partidului (comunist) e fără-de-legea. E puterea necruţătoare şi nestăvilită de nicio regulă şi de nicio normă, căci numai aşa poate avangarda clasei muncitoare să conducă proletariatul la victoria totală împotriva burgheziei. Partidul va înşela pe toată lumea, va minţi, va întrebuinţa orice mijloace de inducere în eroare, va şantaja, căci, până la urmă, unul din doi va cânta prohodul celuilalt. De altfel, după acelaşi Lenin, minciuna nu este numai un mijloc permis de a fi folosit, ci mijlocul dovedit al luptei bolşevice.

De la întronizarea sa ca al treilea patriarh, la 6 iunie 1948, şi până la moartea sa din 26 martie 1977, în faţa adversităţilor la care a fost supusă Biserica, scrie dl. Mihai Urzică, Patriarhul Justinian s-a dovedit un abil diplomat şi a căutat să ţină piept, pe cât a putut, atacurilor îndreptate împotriva Casei Domnului. El a menţinut strâns unite rândurile clerului, a sprijinit pe condamnaţii politici dintre preoţii şi călugării eliberaţi din puşcării şi a restaurat multe biserici şi mănăstiri, înfruntând sancţiunile, ameninţările şi chiar domiciliul forţat la care, pentru o vreme, a fost supus.

Urmare cercetării noastre, am ajuns, deci, la concluzia că, în anii 1944-1981, adică, în timpul dictaturii comuniste a Anei Pauker, a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a lui Nicolae Ceauşescu – născute toate din totalitarismul de tip sovietic bolşevic şi stalinist – numărul real al ierarhilor Bisericii Ortodoxe îndepărtaţi din scaunele lor, prigoniţi în diverse feluri de braţul lung al Partidului Comunist, Securitatea, trimişi – aproape toţi – în surghiun la mănăstiri şi schituri, unde cei mai mulţi au şi murit, iar câţiva au fost şi otrăviţi, şi doi şi întemniţaţi, se ridică la douăzeci şi opt. Iată cum se şi explică de ce Biserica Ortodoxă Română rămăsese să aibă puţini ierarhi. Bunăoară, în 1976, Biserica Ortodoxă Română avea numai 12 ierarhi titulari şi câţiva ierarhi vicari.

Pe lângă cei 28 de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, în perioada dictaturii comuniste din România au mai fost prigoniţi şi episcopii ortodocşi de stil vechi, Evloghie şi Pahomie. Ultimii doi au fost şi întemniţaţi. La fel, întemniţat a fost şi ierarhul Galaction Gordon, după trecerea sa la Biserica Ortodoxă de stil vechi. Pe de altă parte, să mai amintim că prigoanei comuniste din România i-a căzut victimă şi mitropolitul rus Nicolae al Rostovului. Pe mitropolitul Nicolae, în vârstă de 80 de ani, l-au găsit trupele române într-un lagăr de concentrare, împreună cu duhovnicul acestuia, protoiereul Ioan Kulîghin, de 60 de ani, spre sfârşitul verii lui 1941 în timp ce intrau în oraşul Rostov de pe Don. În 1943, mitropolitul Nicolae şi duhovnicul său loan de la mănăstirea şi schitul Optina-Pustina – practicant al rugăciunii isihaste – au însoţit trupele române de retragere, stabilindu-se la Mănăstirea Cernica, cu binecuvântarea patriarhului Nicodim.

Un caz cu totul aparte, în rândul ierarhilor ortodocşi, îl constituie fiul episcopului Grigore Leu, Vasile, care, potrivit unei mărturii recente, avea să fie sfinţit episcop al românilor ortodocşi din exil, în decembrie 1949, la München, de către ierarhii Bisericii Ruse din exil. La 16 august 1952, episcopul Vasile Leu este răpit… din Viena, după ce i s-a făcut o injecţie. Apoi, a fost dus la Moscova şi întemniţat la Liublianka, unde avea să fie anchetat timp de şapte luni, sub acuzaţia că se afla în slujba serviciilor secrete americane şi engleze. De la Moscova, este transferat la Bucureşti, unde, prin sentinţa nr. 2417 din 20. 11. 1954, este condamnat la moarte pentru crimă de trădare de patrie. În cele din urmă, scapă de pedeapsa cu moartea, trecând prin multe puşcării comuniste din România, şi este eliberat în 1964.

Actualul mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, pe de altă parte, în volumul său recent de amintiri îl prezintă astfel pe Vasile Leu: …fiul episcopului Grigore Leu al Huşilor, Vasile Leu, care se pretindea episcop, făcut undeva pe la Viena de nu ştiu cine. Adevărul era că era numai preot, dar era un şmecheraş. Actualul mitropolit Antonie fusese închis în celulă, pe când era ieromonah, cu Vasile Leu, la Jilava.

Vasile Leu trece la cele veşnice în 1978, la Mănăstirea Cernica, refuzând până la moarte compromisurile. Desigur, dezvăluiri ulterioare vor aduce lumină în cazul lui Vasile Leu.

Din cei 28 de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române prigoniţi de comunişti, în afară de câţiva, toţi ceilalţi au cunoscut recluziunea monastică.

Printre primii ierarhi înlăturaţi din scaun şi trimişi în surghiun la mănăstire a fost arhiepiscopul Chişinăului şi mitropolitul Basarabiei, Efrem Enăcescu. Ales arhiepiscop şi mitropolit la 12 ianuarie 1944 – după ce, din 1938 şi până atunci, fusese locţiitor la Chişinău, cu numele de Tighineanul – în vara aceluiaşi an, nu şi-a mai putut continua activitatea, din cauza invadării Basarabiei de armatele sovietice şi s-a refugiat la Bucureşti; în anul 1947, arhiereului Efrem i se dădea sarcina slujirii ca spiritual şi îndrumător duhovnicesc al studenţilor teologi din Bucureşti. Cum era, însă, cunoscut pentru lucrările şi predicile sale antibolşevice, fostul mitropolit Efrem a fost trimis în surghiun la Cernica, unde a fost şi stareţ pînă în anul 1952 şi unde a şi trecut la Domnul, la 5 decembrie 1968. Afirmaţiile că mitropolitul Efrem Enăcescu ar fi fost ucis în detenţie de ruşi, sau că moare în detenţie nu se adeveresc.

În anii 1942-1944, locţiitor al episcopului Tomisului a fost arhiereul Eugenie Laiu Suceveanul. Destituit în 1944, este trimis la Mănăstirea Neamţ. Oricum, în 1949 este certificată prezenţa sa acolo. După Vasile Manea, arhiereul Eugeniu (sic) Laiu, pentru acţiuni duşmănoase faţă de comunism, a fost arestat în 1949, potrivit informaţiilor provenite de la protopopiatul Tg. Neamţ. Arhiereul Eugenie Laiu trece la Domnul – după părintele Mircea Păcurariu – la 1 aprilie 1967, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Horaiţa, unde a şi fost trimis în surghiun. După Vasile Manea, însă, acelaşi arhiereu a încetat din viaţă la 20 aprilie 1968. Totodată, Vasile Manea consideră că cele scrise de Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii despre episcopul Leu, pe care l-a întâlnit în închisoare tare dărâmat, umblând în cârje, înţolit în straie miţoase dă baciu la o stână de munte înalt, interogat împreună cu doctorul Voiculescu de gardieni, batjocoriţi şi beşteliţi, insultaţi, înjuraţi şi porcăiţi, s-ar putea referi în realitate la episcopul Laiu, pentru că episcopul Leu a murit în martie 1949 şi nu a fost arestat. Într-adevăr, episcopul Grigorie Leu trecuse la Domnul la 1 martie 1949.

Înscăunat mitropolit al Bucovinei la 25 martie 1941, Tit Simedrea s-a retras din tronul mitropolitan la 31 ianuarie 1945,înţelegând că va fi disponibilizat din oficiu. După retragerea din scaun, i s-a fixat domiciliul la schitul Darvari, din Bucureşti. A asistat la unele întâlniri ale grupului Rugul aprins al Maicii Domnului, ţinute la Mănăstirea Antim până în 1948. Apoi, din 1959, ierarhul Tit Simedrea a vieţuit la Mănăstirea Cernica, unde a şi adormit în Domnul la 9 decembrie 1971, sub atenta supraveghere a Securităţii, care îi fixase domiciliul obligatoriu. Mormântul său este în cimitirul Mănăstirii Cernica.

Eruditul mitropolit al Moldovei, Irineu Mihălcescu (1939-1948), întrucât predica deschis împotriva regimului sovietic, a fost forţat să se retragă din scaun la 16 august 1947 şi trimis în surghiun la Mănăstirea Neamţ, pentru ca, la 3 aprilie 1948, să sfârşească prin otrăvire sau în condiţii misterioase, se pare otrăvit, sau, după alte mărturii, în împrejurări neelucidate, sau în împrejurări neclare, sau moarte suspectă. Totuşi, părintele profesor dr. Mircea Păcurariu scrie, în Istoria Bisericii Ortodoxe Române din 1997, că bătrân şi bolnav, mitropolitul Irineu s-a retras din scaun, în august 1947 şi s-a retras la Mănăstirea Agapia, unde a şi murit, la 3 aprilie 1948. La fel, şi preasfinţitul episcop Gherasim Cucoşel-Putneanul scria, într-o carte publicată în 2001, că mitropolitul Irineu Mihălcescu s-a retras din scaun, pe motiv de boală, stabilindu-se la Mănăstirea Agapia; în 3 aprilie 1948, trece între aleşii Domnului, pentru ca, tot episcopul Gherasim să scrie, în aceeaşi carte, că, în 1947, mitropolitul Irineu Mihălcescu a fost pensionat din scaunul mitropolitan şi trimis la Mănăstirea Agapia, iar Marina (Justinian, n. n.) a fost ales mitropolit. Mai mult chiar, episcopul Gherasim precizează că Marina l-a înlocuit pe Irineu prin intermediul Statului şi adaugă: După mai bine de jumătate de secol, cine mai ştie adevărul? Cel de Sus, fireşte, şi-l va dezvălui când va voi! Sigur este că mitropolitul Irineu a fost forţat să se retragă din scaun la 16 august 1947.

Mitropolia Olteniei a fost desfiinţată la 20 aprilie 1945 şi, în aceeaşi zi, era pensionat şi mitropolitul ei, Nifon Criveanu – înscăunat la 21 decembrie 1939 – cu toate că avea doar vârsta de 56 de ani.Mitropolitul Nifon a trecut la Domnul la 14 iunie 1970, în Bucureşti, la Schitul Maicilor, unde a fost trimis în surghiun, iar mormântul său este în cimitirul Mănăstirii Cernica.

Pe scaunul Episcopiei Dunării de Jos a urcat, la 25 iunie 1924, episcopul Cosma Petrovici, care a păstorit până în august 1947, când s-a retras din scaun, potrivit părintelui Păcurariu. Însă părintele Păcurariu nu indică motivul retragerii episcopului Cosma şi nici unde s-a retras – în realitate, trimis de comunişti în recluziune monastică – ci doar că a murit la 16 decembrie 1948. De la Vasile Manea aflăm că episcopul Cosma a fost pus în retragere prin decretul 1836/10 septembrie 1947.

Autorităţile comuniste din România postbelică voiau să înlăture, cu orice preţ, pe însuşi patriarhul Nicodim Munteanu (1939 – + 27 febr. 1948), care nu accepta, fireşte, să le fie tovarăş de drum, sau, cum aflăm scris într-o lucrare editată de Consiliul Naţional Român în 1983, la Freiburg – şi prefaţată de dl. Cicerone Ioniţoiu – pentru că a refuzat să devină o unealtă docilă în mâna comuniştilor. Mai mult, patriarhul Nicodim voia să aleagă noi ierarhi, care nu le plăceau, însă, autorităţilor comuniste, ca în cazul arhimandritului Vasile Vasilachi, fost secretar patriarhal, predicator la Catedrala patriarhală şi stareţ al Mănăstirii Antim în timpul patriarhatului său. Mai exact, în 1946, patriarhul Nicodim l-a recomandat pe părintele Vasile Vasilachi să fie arhiereu vicar dar guvernul comunist s-a opus.

După cum am amintit deja, patriarhul Nicodim a fost cel care a dat binecuvântare mitropolitului Nicolae al Rostovului şi duhovnicului său isihast, protoiereul Ioan Kulîghin, să se stabilească la Mănăstirea Cernica. Şi tot acelaşi patriarh şi-a dat consimţământul, în 1946, ca grupul de intelectuali ai mişcării isihaste Rugul aprins al Maicii Domnului să-şi desfăşoare activitatea la Mănăstirea Antim din Bucureşti. De fapt, la Mănăstirea Antim, încă din 1945, sub oblăduirea stareţului acesteia, arhimandritul Vasile Vasilachi, se începuse o activitate cu caracter spiritual.În vara anului 1947, patriarhul Nicodim Munteanu este obligat să se retragă la Mănăstirea Neamţ, sub supraveghere permanentă. Cel puţin, aici, la Mănăstirea Neamţ, patriarhul Nicodim era alături de duhovnicul său, arhimandritul Ambrozie Nechifor, un monah fără nici o clasă primară, dar autodidact şi foarte îmbunătăţit duhovniceşte.Retragerea patriarhului Nicodim la Mănăstirea Neamţ era consemnată şi de publicaţia catolică franceză din martie 1948 – menţionată mai sus – potrivit căreia retragerea patriarhului Nicodim, efectuată după vizita patriarhului Alexei al Moscovei, se datora dezacordului grav dintre întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române şi guvernul comunist. După vizita spectaculară pe care patriarhul Alexei o făcu la Bucureşti (sfârşit mai-7 iunie 1947) – consemnează respectiva publicaţie – patriarhul Nicodim s-a retras în vechea sa mănăstire de la Piatra (sic) Neamţ, şi el nu revenise încă la sfârşitul lui noiembrie. Motivul de sănătate invocat pentru această lungă absenţă (de pe tronul patriarhal, n. n.) nu ar fi decât un mijloc de-a disimula în public dezacordul grav existent între el şi guvern, mai ales că acesta a trecut complet sub controlul partidului comunist (noiembrie 1947). Acolo, în Mănăstirea Neamţ, la 27 februarie 1948, patriarhul Nicodim şi moare otrăvit, după dl. Cicerone Ioniţoiu sau asasinat, după dl. Sergiu Grossu. Iar, după un documentar realizat în octombrie 1996, patriarhul Nicodim moare în condiţii cel puţin curioase, sau după unele surse, a fost otrăvit.Patriarhul Nicodim a fost îngropat în catedrala patriarhală, alături de predecesorul său, Miron Cristea.

Pus în retragere în 1947, prin decretul 1836 din 10 septembrie al acelui an, a fost şi episcopul Lucian Triteanu al Romanului, înscăunat la 10 iunie 1923. Cu toate că, într-o lucrare publicată în 1984, preotul cărturar Scarlat Porcescu avea să scrie următoarele: La o vârstă înaintată, cu puterile slăbite din cauza unui accident, episcopul Lucian s-a retras din scaun în luna august 1947. El a mai trăit până la 6 septembrie 1953, locuind în casa proprietate personală, situată în apropierea episcopiei, pe care, prin testament, a trecut-o în patrimoniul eparhiei. Mai mult, chiar şi în Istoria postdecembristă a profesorului Păcurariu, aflăm că episcopul Lucian Triteanu s-a retras din scaun în august 1947. Însă profesorul Păcurariu nu indică motivul retragerii episcopului Lucian din scaun şi nici nu menţionează unde s-a stabilit. De fapt retragerea episcopului Lucian în casa din incinta episcopiei era, în realitate, recluziune monastică impusă de autorităţile comuniste. Mai ales că incinta şi catedrala unei eparhii au statut de mănăstire. S-a mutat la Domnul la 6 septembrie 1953, fiind înmormântat în curtea episcopiei.

Ca locţiitor al episcopului Episcopiei Râmnicului, reînfiinţată la 20 aprilie 1945, a fost ales, la 21 aprilie 1945, arhiereul vicar-patriarhal Athanasie Dincă Bîrlădeanul. Numai că, la 11 martie 1948, arhiereul locţiitor Athanasie este destituit şi trimis la Mănăstirea Neamţ, unde va fi şi profesor la Seminarul monahal înfiinţat acolo de patriarhul Justinian. Seminarul monahal de la Mănăstirea Neamţ a început să funcţioneze din luna februarie a anului 1949 doar cu profesori arhierei, şi având ca prim director al său pe episcopul Partenie Ciopron. După desfiinţarea Seminarului monahal de la Neamţ în 1952, arhiereul Athanasie este trimis la Mănăstirea Cernica, unde, potrivit părintelui Păcurariu, moare Ia 6 Ianuarie 1973. Vasile Manea scrie, însă, că arhiereul Athanasie Dincă a murit la Căldăruşani şi chiar în anul în care a fost înlăturat din scaunul episcopal.

Referitor la Mănăstirea Neamţ, se cuvine relevat că, în 1949, se aflau în incinta acesteia cinci ierarhi ortodocşi destituiţi de către autorităţile comuniste: Partenie Ciopron, Emilian Antal, Pavel Şerpe, Eugenie Laiu şi Athanasie Dincă.

Arhiereul Veniamin Pocitan, episcop al Huşilor în anii 1932-1934, cu numele de Bârlădeanul, a fost şi episcop vicar-patriarhal în anii 1935-1948. În 1948 a fost pensionat oficial, pe motiv de vârstă, la 78 de ani. Din Istoria părintelui Păcurariu aflăm că arhiereul Veniamin Pocitan a trecut la Domnul în 1955, fără a se indica şi locul unde a vieţuit de la îndepărtarea sa din scaun şi până în acel an sau unde a fost înmonnântat.

Trimis în recluziune monastică, în perioada respectivă, a fost şi vlădica Partenie Ciopron, care a fost episcopul Armatei din 1937 şi până la 3 august 1948.

Episcopul dr. Partenie Ciopron avea gradul de general de brigadă şi era al treilea ierarh al Armatei române, cu reşedinţa la Alba Iulia. La această dată, conform Legii 177 din 3 august 1948, Episcopia Armatei se desfiinţează, iar episcopul ei, Partenie Ciopron, se şterge din controalele armatei – adică este scos din cadrele active ale acesteia – şi pensionat la 4 august l948.

În mai 1949, patriarhul Justinian îl aduce pe vlădica Partenie Ciopron ca episcop vicar-patriarhal, în decembrie 1949, însă, Partenie Ciopron este îndepărtat de la Patriarhia română, pe motiv că era autorul unei pastorale din perioada Campaniei de Est, în care amintea că ostaşii luptă împotriva bolşevismului şi pentru apărarea credinţei şi gliei strămoşeşti.

Ca vicar-patriarhal – potrivit mitropolitului Antonie Plămădeală – Partenie Ciopron, la o întâlnire cu studenţii la Institutul Teologic, le-a spus: Fiţi atenţi: sunteţi ca nişte oi în mijlocul lupilor, cum spune Mântuitorul. Textul era biblic şi se potriveşte oricăror generaţii de viitori preoţi. Ei bine, de îndată, textul a fost tălmăcit de invizibilii ascunşi printre ascultători ca un text de condamnare şi blamare a revoluţiei comuniste. Ceea ce şi era, aplicat la imediat. Dar textul era, totuşi, biblic. A doua zi, episcopul Ciopron a fost trimis la mănăstire.

Patriarhul Justinian a trimis pe ierarhii, ale căror eparhii fuseseră desfiinţate în 1948, ca profesori la Seminarul monahal de la Mănăstirea Neamţ. Vlădica Partenie Ciopron a fost şi el trimis la Mănăstirea Neamţ în decembrie 1949, ca profesor şi director al respectivului Seminar monahal. Numai că, în toamna anului 1950, ex-episcopul Armatei era trimis la Mănăstirea Sf. loan cel Nou de la Suceava, ca stareţ.

Ca stareţ fiind, în toamna anului 1961, Partenie Ciopron era anchetat din nou, urmând ca pe lângă privaţiunile ce le suportase să i se ridice şi bruma de pensie. Ancheta era condusă de un inspector de la culte pe numele de Ciubotariu care, în interogatoriu, s-a axat pe cele cuprinse în pastorala mai sus-amintită. Răspunsul ierarhului Partenie a fost că acelaşi zel l-a depus şi în Campania de Vest, drept pentru care a fost decorat de mareşalul sovietic Malinovski, iar acest lucru nu l-a făcut cunoscut pentru că nu era cazul. lată, însă că de cele declarate de vlădica Partenie Ciopron avea să fie înştiinţat şi Emil Bodnăraş, fapt care a dus la reabilitarea sa, fiind numit locţiitor al episcopului Romanului şi Huşilor – unde mai fusese, de altfel, numit de la 13 septembrie 1947 şi până la 15 decembrie acelaşi an – iar, de la 4 martie 1962, înscăunat episcop al aceleiaşi eparhii. Aşadar, după un semi-exil de 14 ani la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, vlădica Partenie urcă pe tronul Romanului şi Huşilor, unde va păstori până la 1 ianuarie 1978, când bolnav fiind, s-a retras la Mănăstirea Văratec. Din scaunul Romanului şi Huşilor se retrage în 1978 la Mănăstirea Văratec şi din cauza necazurilor făcute de către Securitate. La Văratec, s-a şi mutat la Domnul, la 28 iulie 1980, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii. Regretabil este că nici până astăzi Episcopia Armatei n-a fost încă reînfiinţată!

Episcopia ortodoxă a Maramureşului a fost desfiinţată la 18 septembrie 1948. La 30 noiembrie 1947, fusese sfinţit episcop al acesteia Sebastian Rusan. Trei zile după desfiinţarea episcopiei, adică la 21 septembrie 1948, vlădica Sebastian devine titularul arhiepiscopiei Sucevei şi Maramureşului. Desfiinţată şi Arhiepiscopia Sucevei şi Maramureşului, prin hotărârea Adunării Naţionale Bisericeşti din 26 februarie 1950, din dispoziţia autorităţilor comuniste, arhiepiscopul Sebastian Rusan este învestit şi înscăunat mitropolit al Moldovei la 25 martie 1950, al cărei întâistătător rămâne până la moartea sa din 15 septembrie 1956.

In 1992, preotul Nicolae Grebenea – care a fost închis la Aiud, Baia Sprie şi în mina de la Cavnic – dezvăluia presei bisericeşti că, din cele ce i-au fost spuse de părintele Ilie Cleopa, în anul 1975, mitropolitul Sebastian Rusan, ca şi episcopul Aradului, Andrei Magieru, au fost otrăviţi. Iată ce i-ar fi spus părintele Cleopa: Într-o seară, era la mine Mihail Sadoveanu, marele scriitor. El mi-a zis: Cleopa, fugi la Iaşi, că astă-seară primesc hapul mitropolitul Sebastian (Rusan) şi episcopul de la Arad, Magieru. Am spus: Nu mai pot ajunge, e târziu… Dar el a spus : Nu cu trenul, du-te repede cu maşina mea. Du-te şi spovedeşte-l şi împărtăşeşte-l. Poate îl prinzi viu. Am plecat în grabă. Când am intrat în palatul mitropolitan, mitropolitul era înlemnit pe scaun, cu o mână în sus. Iar, la întrebarea părintelui N. Grebenea, de ce l-au ucis pe mitropolitul Sebastian Rusan, părintele Cleopa i-a răspuns: Se bucura de trecere, dar vorbea prea deschis. El spunea oamenilor: Nu vă luaţi după ăştia care zic că nu există Dumnezeu: ăştia-s nebuni. Cum să nu existe Dumnezeu? Cine le-a făcut pe toate? Mormântul său este în curtea mitropoliei din Iaşi, lângă Biserica Sfântul Gheorghe.Vasile Manea îl caracteriza pe mitropolitul Sebastian Rusan astfel: Dar şi printre ierarhii numiţi de către autorităţile comuniste au existat oameni cu demnitate, care au plătit uneori cu viaţa curajul de a nu se supune stăpânirii atee. Este şi cazul mitropolitului Sebastian Rusan care se pare că a fost otrăvit.

Ca episcop al Aradului, era înscăunat, la 2 februarie 1936, Andrei Magieru. Mărturia preotului Nicolae Grebenea, inserată mai sus, indică, totodată, că şi episcopul Andrei Magieru a fost otrăvit. De asemenea, şi dl. Cicerone loniţoiu scrie că episcopul Andrei Magieru a fost otrăvit la 13.05.1960. În momentul otrăvirii, Andrei Magieru era episcop în scaun. Mormântul său se află în cripta arhierească de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog.

Arhiereul Emilian Dumitru Antal, fost vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei, fost episcop locotenent al Episcopiei Argeşului, şi fost locţiitor – locum tenens – al Mitropoliei Bucovinei, a fost destituit în 1948. A fost exilat la Mănăstirea Neamţ, unde, din februarie 1949, a funcţionat ca profesor le Seminarul monahal. Apoi, acelaşi ierarh a fost trimis la Mănăstirea Cozia, pe care a şi condus-o ca stareţ de la 1 septembrie 1950 pînă la 21 august 1952. La 20 august 1952, arhiereul Emilian Antal a fost schimbat din stăreţia Mănăstirii Cozia şi trimis stareţ la sf. Mănăstire Topliţa din judeţul Harghita, unde a rămas timp de 19 ani, până la adormirea în Domnul, la 15 iunie 1971, fiind şi înmormântat în cimitirul acesteia.

Ierarhul românilor ortodocşi din S.U.A., Policarp Moruşca (1935-1939), a fost reţinut în România de regele Carol al II-lea în 1939, în timpul celei de-a doua călătorii efectuate în ţară. Împiedicat, apoi, de cel de-al doilea război mondial, episcopul Policarp spera, totuşi, să se întoarcă în eparhia sa, după terminarea războiului, dar a fost reţinut în ţară de comunişti; în scrisoarea sa pastorală către clericii şi credincioşii episcopiei sale din S.U.A., scrisă la Bucureşti, la 20 decembrie 1945, episcopul Policarp scria: Vin din nou în mijlocul vostru, pe calea aceasta a scrisului, dacă altfel nu se poate încă, până nu se vor relua raporturile diplomatice dintre marea republică a S.U.A. şi ţara noastră, România. Sunt aproape şase ani şi jumătate de când am plecat de acolo, fără să-mi aduc aminte că se pregăteau evenimente care vor împiedica reîntoarcerea mea în toamna anului 1939. Şi tot în aceeaşi scrisoare pastorală, arhiereul Policarp scrie şi despre misiunile care i-au fost încredinţate în România, după reţinerea sa, astfel: Căci, dacă nu mi s-a îngăduit să mă întorc la misiunea mea din America, se cădea să-mi slujesc biserica şi neamul aici. Astfel, am fost numit, în 1941, director al Institutului Teologic din Bucureşti, unde îşi fac educaţia şi se pregătesc viitorii preoţi ai bisericii noastre. Iar când s-a cerut să reînfiripăm viaţa religioasă şi românească în Basarabia, am fost trimis acolo, în partea sudică, locotenent de episcop al Cetăţii Albe-Izmail, până în 1944, când s-a ales episcop titular. După aceasta, m-am întors iarăşi la conducerea Institutului Teologic, până acum, când am fost delegat, de Sfântul Sinod, locotenent de episcop în Eparhia Maramureşului.

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a numit, într-adevăr, pe Policarp Moruşca, locţiitor al episcopului Cetăţii Albe-Izmail la l septembrie 1941- până în ianuarie 1944  apoi locţiitor al episcopului Maramureşului în decembrie 1945; unde a rămas până la 11 decembrie 1946. Faptul că vlădica Policarp a fost ierarh în Basarabia i-a agravat, desigur, reîntoarcerea în S.U.A., aşa încât noile autorităţi comuniste l-au pensionat în 1948. Vlădica Policarp avea să se mute la Domnul în 1958, fiind îngropat la Mănăstirea Sf. loan Botezătorul din Alba-Iulia, unde i se şi stabilise domiciliu obligatoriu. De aici, de la Alba Iulia, cu puţin timp înainte de a trece la Domnul, ierarhul Policarp trimitea o scrisoare pastorală către Episcopia Ortodoxă Română din America Vatra Românească – Grass Lake, Michigan, la 14 iulie 1958, semnând episcopul Americii în retragere.

Grigorie Leu, episcopul Huşilor (1940-1949), a fost înlăturat din scaun şi pensionat în 1949. Episcopul Leu a fost pus în retragere la 5 februarie 1949, când eparhia sa a fost împărţită între episcopiile de Roman şi Galaţi, şi a murit, în vârstă de 69 de ani, la 1 martie 1949, adică la nici o lună de la destituirea sa. Potrivit d-lui Cicerone Ioniţoiu, episcopul Grigorie Leu a murit otrăvit. Vlădica Leu a fost otrăvit în Mănăstirea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Huşi, unde vieţuia şi care era şi sediul Episcopiei Huşilor. Din cartea editată de Consiliul Naţional Român, în 1983, aflăm că moartea misterioasă survenită pe neaşteptate a episcopului de Huşi, Grigore Leu, s-ar fi datorat faptului că el era singurul care cunoştea pe făptaş şi metodele folosite pentru exterminarea Patriarhului Nicodim şi a mitropolitului Irineu Mihălcescu. într-o lucrare editată în 1995, la Cluj-Napoca, găsim scris despre episcopul Grigorie Leu: In cadrul Sinodului, a avut funcţia de coordonator al Bisericii din exil. Datorită refuzului de a afilia bisericile române din exil la Patriarhia Moscovei, este arestat şi ucis.

Din cele consemnate într-un cotidian bucureştean, din 21 aprilie 2001, otrăvirea episcopului Leu s-ar fi datorat şi fugii fiului său preot, Vasile, în Occident, în august 1948, şi care a înfiinţat mai multe parohii ortodoxe româneşti în exil, încercând să coaguleze exilul. Motiv pentru care, în ţară, scrie ziaristul, reacţia autorităţilor nu se lasă aşteptată, în primul rând, a avut de suferit tatăl lui Vasile Leu, episcopul Grigorie Leu. Pe 25 februarie 1949, episcopul Grigore este invitat la Bucureşti, pentru discuţii. La întoarcere, i se face rău şi, după trei zile, moare, fiind mai mult ca sigur otrăvit.

Valeriu Moglan Botoşăneanul, fost locţiitor al mitropolitului Moldovei în iunie-decembrie 1939, şi locţiitor al episcopului Buzăului din 5 septembrie 1942 şi până în ianuarie 1944, a fost depus din treaptă în 1949 şi trimis la Mănăstirea Neamţ, unde a şi trecut la Domnul la 14 august 1949. De semnalat, însă, că, la Slujba înmormântării ierarhului Valeriu Moglan, din 15 August 1949, săvârşită în biserica Mănăstirii Neamţ, aşa cum scria, foarte recent, un participant la aceasta – pe atunci diacon – actualul episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei, preasfinţitul Gherasim Cucoşel-Putneanul, nu a fost niciun vlădică la înmormântare. Mormântul său este în cimitirul Mănăstirii Neamţ.

Episcopia Caransebeşului a fost contopită cu Arhiepiscopia Timişoarei la data de 5 februarie 1949, iar episcopul ei, Veniamin Nistor (24 august 1941-5 februarie 1949), potrivit părintelui Păcurariu, s-a retras la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. Realitatea este că episcopul Veniamin Nistor a fost obligat să părăsească imediat eparhia pe care a condus-o timp de 8 ani, retrăgându-se forţat la Alba lulia, în localul fostei reşedinţe a episcopului armatei, episcopie şi aceasta desfiinţată.

Profesoral Petru Ardelean scrie despre episcopul Veniamin Nistor într-un articol publicat în anul 2000, întitulat Tragedia unui episcop, că era urmărit permanent ca unul ce nu agrea regimul comunist. Pensionat din oficiu şi lipsit de orice resurse financiare, episcopul Veniamin pleca, deci, în februarie 1949 în recluziune monastică la Mănăstirea Sfântul loan Botezătorul din Alba lulia, unde şi moare la 5 februarie 1963. Este îngropat în cimitirul mănăstirii, alături de alţi doi ierarhi: Policarp Moruşca şi loan Stroia.

În iulie 1947, patriarhul Nicodim îşi alegea ca episcop vicar-patriarhal, cu titlul de Ploieşteanul, pe Pavel Şerpe. Dar, doar după câteva luni, pentru atitudinea sa anticomunistă, autorităţile îl pun în disponibilitate. După destituire, episcopul Pavel Şerpe a fost trimis la Mănăstirea Neamţ, fiind, timp de doi ani, ultimul director al Seminarului monahal – din toamna anului 1950 şi până în vara anului 1952. De la Mănăstirea Neamţ, a fost trimis la Mănăstirea Bistriţa-Neamţ, şi, apoi, la Curtea de Argeş, unde se făceau cursurile de reciclare a preoţilor din toată ţara. Aici, la Mănăstirea Curtea de Argeş, ultimul său loc de recluziune stabilit de autorităţi, episcopul Pavel Şerpe trecea la Domnul, în 1978.

Arhiereul Galaction Gordon, fost episcop vicar al Tomisului şi fost secretar al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost retras forţat din scaun în 1948? şi trimis cu domiciliul forţat în mănăstire. Dar în 1955, arhiereul pensionar Galaction Gordon a anunţat trecerea sa la vechiul calendar, fapt pentru care a fost proclamat, la 5 aprilie 1955, conducătorul Mişcării stiliste, întitulat: Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii dreptslăvitoare de stil vechi din R.P.R. cu sediul la Mănăstirea Slătioara din Moldova, construită în 1948. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române avea să-l caterisească pe Galaction în cadrul şedinţei din 14 aprilie 1955. Spre sfârşitul lunii mai 1955, Galaction Gordon este invitat la Bucureşti pentru a primi, chipurile,notificarea legalizării Bisericilor stiliste, dar, în timpul călătoriei, este oprit la Ploieşti de către Miliţie şi Securitate şi supus interogatorului, apoi, mitropolitul este trimis cu domiciliul forţat la Cernica până în primăvara lui 1956. Condamnat la şase luni de închisoare în primăvara anului 1956, în toamna aceluiaşi an, mitropolitul Galaction a fost trimis cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea Căldăruşani. Adus la Căldăruşani, mitropolitul Galaction reuşeşte, totuşi, să sfinţească trei episcopi în toamna anului 1956, şi anume, pe părinţii: Glicherie Tănase, Evloghie Oţa şi Metodiu Marinache. Episcopul Evloghie Oţa a fost şi el închis pentru o perioadă. La fel, şi un alt episcop de stil vechi,Pahomie, a fost şi el arestat în nenumărate rânduri.

Din aprilie 1955 şi până la trecerea sa la cele veşnice, în 1959, Galaction Gordon s-a aflat sub atenta supraveghere a Securităţii, iar asupra morţii sale planează şi astăzi suspiciuni, bătrânii călugări şuşotind că ?ucrurile nu ar fi fost tocmai curate?.

Ierarhul Oradiei, Nicolae Popovici (28 iunie 1936-5 octombrie 1950), a fost şi el trimis în surghiun din dispoziţia autorităţilor de stat, la 5 octombrie 1950, la vârsta de numai 47 de ani. Mitropolitul Antonie Plămădeală scria, în 1992, că episcopul Nicolae Popovici după ce în 1940 fusese expulzat de unguri de la Oradea într-un vagon de animale, devenind erou naţional al rezistenţei împotriva Diktatului de la Viena, în 1950, e din nou expulzat din eparhia sa şi mai trăieşte zece ani într-un exil în afara eparhiei. Acelaşi mitropolit preciza că episcopul Nicolae a reprezentat obrazul curat al Bisericii, căci el a fost atunci glasul de protest al întregii ierarhii şi al întregii Biserici împotriva celor ce începuseră lupta cu religia, cu Biserica şi cu slujitorii ei. Un glas s-a ridicat atunci în numele tuturor: Nu acceptăm scoaterea religiei din şcoli; Nu acceptăm batjocorirea neamului şi Bisericii noastre, cum se încerca o infamie împotriva memoriei marelui Şaguna; Nu acceptăm interzicerea tradiţiilor noastre bimilenare creştine. Părintele Păcurariu scrie, în ediţia a V-a a Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, din 2000, că episcopul Nicolae Popovici a fost pensionat, întrucât ceruse dreptul de a se face catehizarea tineretului şi criticase regimul în predicile sale. La rândul său, Vasile Manea, în ediţia a II-a a cărţii sale, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, din 2001, scrie că episcopul Nicolae Popovici, între numeroasele luări de poziţie pentru care a fost prigonit, la 1 ianuarie 1950, la sfârşitul Sfintei Liturghii, în faţa mulţimii de credincioşi aflaţi în catedrală, a condamnat nedreptăţile ce se făceau în ţară: oameni întemniţaţi, deportaţi, împuşcaţi etc. Când i s-a cerut să fie mai prudent, a răspuns: credincioşii aşteaptă îmbărbătare şi mângâiere. Consecinţa atitudinii demne a episcopului Nicolae Popovici a fost depunerea din treaptă şi, apoi, trimis forţat la Mănăstirea Cheia, judeţul Prahova, n.n. – unde a rămas (permanent supravegheat) până la moarte, în 1960 (în 1940, fusese expulzat din Oradea de autorităţile horthyste, acum era expulzat de cei de un neam cu el).La vârsta de numai 57 de ani, episcopul Nicolae Popovici îşi dădea obştescul sfârşit la 29 octombrie 1960. După Răzvan Codrescu, ierarhul Nicolae Popovici a murit în împrejurări pe cât de obscure, pe atât de suspecte. Cert este că episcopul Nicolae Popovici a trecut la Domnul după ce s-a încercat de mai multe ori otrăvirea sa. Vasile Manea aduce ca probă a încercărilor de otrăvire a episcopului Nicolae Popovici însăşi mărturia preotului profesor dr. Ilie Moldovan, care afirmă că, atunci când l-a vizitat pe episcopul Nicolae la Mănăstirea Cheia, vlădica i-a mărturisit că a fost otrăvit de două ori şi i-a cerut să îi transmită stareţului de la Sâmbăta – părintele Dinu, fostul vicar al episcopului Nicolae Popovici – că aşteaptă să îl scoată într-un fel de acolo. Totodată, Vasile Manea aduce ca mărturie şi un fragment dintr-o ultimă scrisoare a episcopului Popovici adresată unui fost coleg de facultate, la 10 ianuarie 1960, în care-i destăinuia: …datorită unor serii întregi de necazuri şi nenorociri, care au venit în lanţ, am fost la un pas de moarte. Mulţumesc însă Atotputernicului că m-a salvat şi exclusiv lui îmi încredinţez soarta vieţii, mai ales, de acum înainte… Aş putea să scriu zeci de pagini de astă dată, dar tocmai de aceea nu scriu. Durerile mari se învăluiesc mai bine în taina tăcerii; în fine, Vasile Manea mai scrie că episcopul Popovici a murit la Mănăstirea Cheia, în condiţii neclare şi a fost înmormântat la Biertan, în satul natal. După diaconul Ştefan Iloaie şi Paul Caravia, episcopul Nicolae Popovici este mort la Biertan, lângă Blaj. La 20 august 1992, era deshumat şi reînhumat în Catedrala ortodoxă din Oradea, la 23 august din acelaşi an.

Părintele Onofrei Pompei, preot greco-catolic, intervievat de dl. Ilie Mihalcea, în 1995, la întrebarea: Cunoaşteţi şi alţi slujitori ai bisericii care au suferit în temniţele comuniste a răspuns: Episcopul Hosu, episcopul ortodox Popovici, care n-au cedat, alţii şi alţii care n-au făcut compromisuri. Deci, pe episcopul Nicolae Popovici l-a cunoscut în temniţă părintele Onofrei şi-i elogiază ţinuta demnă de acolo.Ceea ce se cade a mai fi relevat este că, pe de o parte, episcopul Nicolae Popovici, fiind ierarh în scaun, asista la reuniuni ale mişcării isihaste Rugul aprins al Maicii Domnului de la Mănăstirea Antim, de la înfiinţarea acesteia în 1946 şi până la desfiinţarea ei în 1948; pe de alta, acelaşi vlădică s-a numărat printre candidaţii la scaunul de patriarh în 1948, fapt care n-avea să fie uitat de cel care a ajuns atunci patriarh, adică, Justinian Marina. Tocmai faptele acestea, de altfel, aveau să contribuie nu numai la îndepărtarea din scaun şi surghiunul lui la mănăstire, ci şi la întemniţarea sa. Episcopul Nicolae Popovici fiind, împreună cu episcopul Eugenie Laiu Suceveanul, cei doi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române care au fost întemniţaţi.

Vasile Lăzărescu a fost ales episcop al Episcopiei Timişoarei în iunie 1940. Episcopia avea să fie ridicată la treapta de arhiepiscopie în iunie 1947, iar, în septembrie al aceluiaşi an, la rangul de mitropolie. Ca mitropolit, Vasile Lăzărescu a păstorit pînă la 18 decembrie 1961, cînd a fost pensionat saupus în retragere de Sf. Sinod, potrivit părintelui Păcurariu. În realitate, însă, mitropolitul Vasile Lăzărescu a fost îndepărtat din scaun la 18 decembrie 1961 şi trimis în surghiun la Mănăstirea Cernica, unde a trecut la Domnul în 1969. Mormântul mitropolitului Vasile se află în cimitirul bisericii din Corneşti, jud. Timiş.

Teodor (Trandafir) Scorobeţ a fost ales arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, cu titlul de Răşinăreanul, în 1946. Dar, în 1948, a fost scos la pensie forţat şi trimis, desigur, la mănăstire. Lipsesc însă informaţiile. Nici chiar în Istoria Bisericii Ortodoxe Române a părintelui Păcurariu nu găsim indicat unde a vieţuit ierarhul Teodor şi nici anul morţii sale. Mormântul său se află la Răşinari.

Urmaşul episcopului Nicolae Popovici pe tronul Oradiei a fost episcopul Valerian Zaharia (1905-1996), înscăunat la 25 noiembrie 1951. În ianuarie 1997, mitropolitul Antonie Plămădeală declara că Valerian Zaharia intrase chiar ca mare simpatizant al socialismului şi comunismului când a fost ales episcop, dar, după câţiva ani, şi-a mai dat drumul la gură. Motiv pentru care, declara acelaşi mitropolit, episcopul Valerian a fost scos fără milă din scaun şi din Sinod şi-a rămas aşa până aproape la 50 de ani, dat afară, conchizând: Deci, oriunde s-ar fi putut isca, şi Securitatea era pretutindeni, oriunde s-ar fi putut isca o asemenea iniţiativă, pericolul era decapitarea imediată şi înfricoşarea celorlalţi. Scos fără milă din scaun şi din Sinod, episcopul Valerian Zaharia a fost la 12 decembrie 1969. Preotul Vasile Ailioaei, parohul Parohiei Podeanu din Bucureşti, scria, în 1996, că vlădica Valerian a fost pensionat împotriva voinţei sale în decembrie 1969, clipă din care episcopul Valerian va redeveni un nonconformist singuratic, cum de altfel a fost toată viaţa. Acelaşi preot, Ailioaei, mai scria că episcopul Valerian Zaharia s-a stabilit, după lungi peregrinări, care i-au condus paşii de la Nistru pân la Tisa, în casa parohială a parohiei Podeanu, din strada Dornei nr. 70. Care au fost acele lungi peregrinări, adică, unde a stat episcopul Valerian după îndepărtarea din scaun şi până la venirea în casa parohială amintită, preotul Ailioaie nu le prezintă; în casa parohială a Parohiei Podeanu, episcopul Valerian s-a stabilit în ultimii şase ani din viaţă, unde a şi trecut la cele veşnice, în ziua de 13 martie 1996.

Episcopul Valerian Zaharia este, din cele cunoscute până în prezent, primul ierarh îndepărtat din scaun în timpul dictaturii comunist-ceauşiste.

Al doilea ierarh ortodox îndepărtat din scaun în timpul dictaturii comunist-ceauşiste a fost mitropolitul Nicolae Mladin al Ardealului (1967-1981). La 1 august 1981, mitropolitul Nicolae Mladin a fost nevoit să se retragă din scaun, sau retras, potrivit părintelui Păcurariu, stabilindu-se la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde a şi trecut la Domnul, la l iunie 1986.

Din cele prezentate, rezultă, deci, că autorităţile comuniste au folosit pentru recluziunea monastică a ierarhilor ortodocşi, depuşi din treaptă, mănăstirile: Căldăruşani, Cernica, Neamţ, Agapia, Cheia, Cozia, Curtea de Argeş, Ciorogârla, Topliţa, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Huşi, Sfânţul loan Botezătorul din Alba lulia, Horaiţa, Sâmbăta de Sus, precum şi schiturile: Darvari (Bucureşti), Dragoslavele şi Schitul Maicilor (Bucureşti). Aceste aşezăminte monahale ortodoxe – 13 mănăstiri şi 3 schituri – făceau parte integrantă din spaţiul concentraţionar românesc şi se aflau sub stricta şi directa supraveghere a Securităţii.

Cu regret constatăm, însă, că, în niciuna din cele şase ediţii ale Ghidului aşezămintelor monahale ortodoxe din România – ultima, în 2001- editate de dl. Mihai Vlasie nu găsim nicio referinţă sau menţiune despre surghiunul vreunui ierarh ortodox într-unul din aşezămintele monahale amintite mai sus. După cum, aceeaşi constatare este valabilă, din păcate, şi în privinţa celor două ediţii – I în 1993, a II-a în 1995 – ale lucrării, Ghidul schiturilor, mănăstirilor şi aşezămintelor monahale cu moaşte şi icoane făcătoare de minuni, apărută la Editura Anastasia din Bucureşti şi semnată de d-nii Ion Băcănaru şi Gheorghe Iacob.

Dacă la cei 28 de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, trecem şi pe mitropolitul Visarion Puiu şi pe episcopul Vasile Leu, rezultă că numărul celor care au suferit prigoana comunistă se ridică la 30. Adică 30 de ierarhi ortodocşi români au fost victimele dictaturii comuniste din România. La care, fireşte, se cuvin adăugaţi şi cei doi ierarhi români ortodocşi de stil vechi, ceea ce dă numărul total de 32. Oricum, indiferent de numărul lor, cert este că toţi aceşti ierarhi prigoniţi de comunişti, unii chiar ucişi prin otrăvire, şi alţii trimişi cu domiciliul forţat în mănăstiri şi schituri – cei mai mulţi dintre ei – reprezentau elita ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române, care nu a voit să facă nici un compromis cu cei fără de Dumnezeu; într-adevăr, toţi ierarhii depuşi din scaun, trimişi în surghiun la mănăstiri sau schituri, supravegheaţi, prigoniţi, întemniţaţi – doi – şi unii dintre ei şi omorâţi, prin otrăvire, reprezintă ?obrazul curat? al Bisericii Ortodoxe Române în lupta acesteia împotriva ideologiei inumane comuniste. Iată de ce se cuvine ca suflarea românească ortodoxă să nu-i uite. Iar Sinodul Bisericii Ortodoxe Române să-i canonizeze, în sfârşit, ca ierarhi mărturisitori, măcar pe unii dintre vlădicii ei martiri din anii dictaturii comuniste; în fond, este datoria morală a Sinodului, mai ales că, dacă e adevărat că somnul raţiunii naşte monştri, nu e mai puţin adevărat că nici amorţeala memoriei nu produce îngeri.

Comunicare prezentată în cadrul Simpozionului,

Experimentul Piteşti – Secţiunea a II-a, 4-6 octombrie 2002

organizat de Fundaţia Culturală Memoria – Filiala Argeş

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s