Conferința de înființare a Consiliului Mondial al Bisericilor, anul 1948

Promovarea „evangheliei sociale” ca metodă de instituire a ecumenismului

Deși Consiliile Național și Mondial al Bisericilor au asigurat toate structurile de consolidare, rămînea nerezolvată problema motivării bisericilor, astfel încît să-și dorească ele însele unirea. Denominațiunile creștine au îndeobște diferențe de doctrină. Ele însă întotdeauna au un set de valori comune (ajutorarea bolnavilor, de exemplu). De aceea, strategia de unificare s-a axat pe încurajarea colaborării în zonele în care toți cădeau de acord (și evitarea cu orice preț a zonelor de dezacord, n.n.). Această strategie s-a transformat în final într-un program pragmatic cunoscut sub numele de „Evanghelia Socială.”

Socialistul Walter Rauschenbusch, pastorul baptist educat la Rochester Theological Seminary – instituție de asemenea finanțată de Rockefelleri – a devenit „Părintele Evangheliei Sociale.”

În anul 1893, paralel cu inițierea modernismului în S.U.A. de către Charles Augustus Briggs, Rauschenbusch a declarat că „singura forță care ar putea asigura succesul incontestat al socialismului este religia (creștină).” El a afirmat că „prin natura sa, creștinismul este revoluționar,” a negat că Hristos a murit pentru păcatele noastre și a afirmat că Împărăția lui Dumnezeu „nu e acel Rai în care fiecare se străduiește să se afle după moarte, ci e transformarea vieții pe pămînt după modelul armoniei cerești (as above, so below, adagiul masonilor și sataniștilor, n.n.).”[1]

Dar cel mai zelos activist al „Evangheliei Sociale” a fost Reverendul Harry F. Ward, cel permanent finanțat și întotdeauna puternic sprijinit de clanul Rockefeller, care vreme de douăzeci și trei de ani a fost profesor la Union Theological Seminary. Ward este de asemenea fondatorul și președintele Uniunii Americane pentru Libertățile Civile (AmericanCivilLibertiesUnion) – și aceasta în mod ironic, deoarece fundația aceasta este de la înființarea ei o opozantă înverșunată a manifestărilor religioase în spațiul public. Ward a mai fost și președintele Ligii Americane contra Războiului și Fascismului, fondată de partidul comunist din Statele Unite ale Americii. Manning Johnson, care a deținut funcții de conducere în P.C. american, a arătat la Congresul acestui partid din 1953 că Ward „a fost arhitectul șef al infiltrărilor comuniste și subminării din interior a religiei (creștine).”[2] Șeful de sindicat Samuel Gompers, fondator al Federației americane a sindicatelor muncitorești (American Federation of Labor), l-a numit pe Ward „cel mai ardent cleric pro-bolșevic din America.”[3] Desigur, nu trebuie să ratăm marea ironie a acestei situații: comunismul, ideologia care numește creștinismul „opiul popoarelor” și măcelărește milioane de credincioși în numele lui (al comunismului), este promovat cu patimă de un… pastor (preot) și profesor de teologie creștină.

Harry F. Ward

Evanghelia Socială promovată de Ward nu a însemnat altceva decît avansarea agendei ecumeniste. În 1908, Ward a fost co-fondator al Federației metodiste pentru servicii sociale[Methodist Federation for Social Service] (care acum se numește Federația metodistă pentru acțiune socială [Methodist Federation for Social Action]). Ward a fost vreme de treizeci și trei de ani secretar al acestei instituții. În cadrul ei, Sfînta Scriptură (însuși Cuvîntul lui Hristos) a fost împinsă pe locul din spate al Evangheliei Sociale, în numele căreia creștinii nu mai erau chemați decît să lupte pentru dreptate socială, pentru condiții mai bune de muncă și de viață, și pentru „pacea lumii” (adică exclusiv pentru valori ale acestei lumi, n.n.). Nesurprinzător, exact aceleași erau și punctele de forță ale agendei marxiste. Creștinii erau astfel înregimentați într-o colosală armată voluntaristă și ieftină, înhămată spre izbînda socialismului Noii Ordini Mondiale.

Desigur, munca misionară nu era cîtuși de puțin neglijată. În 1930, la cererea expresă a lui John D. Rockefeller, Jr., și cu întregul lui sprijin financiar, un grup de laici baptiști au reușit să convingă șapte denominațiuni creștine să participe la conferința „Grupul laic de cercetare al muncii misionare în străinătate.” Raportul lor, intitulat Re-gîndirea muncii misionare: raportul de cercetare al unui laic, după o sută de ani [de misionarism], recomanda ca misionarii să părăsească accentul pus pe doctrina creștină, și să caute să se alieze și cu alte religii [ne-creștine] întru lucrarea faptelor bune.

Denominațiunile creștine participante, însă, au luat distanță față de acest raport. Cu toate acestea, Pearl Buck, scriitoare și fostă misionară în China, a lăudat acest raport în revista The Christian Century, zicînd că orice creștin ar trebui obligatoriu să-l citească. În articole publicate în revistele Harpers și Cosmopolitan, Pearl Buck respingea doctrina păcatului strămoșesc, zicînd că pentru credința creștină este ne-esențială credința în dumnezeirea – și chiar existența istorică – a lui Hristos [sic!!!]. Pentru ea, misionarul tipic – pe care îl combătea – era un ins „îngust, lipsit de compasiune și orizont, și cu totul ignorant.”[4] În loc de munca de evanghelizare, ea recomanda misionarilor să-i ajute pe localnici în școli, pe ogoare, și în spitale (adică în propășirea „evangheliei sociale”). Pe scurt, activismul scriitoricesc al autoarei Pearl Buck se înscrie perfect în schema rockefelleriană a unui creștinism ecumenist și „modernizat”. Nu trebuie să pierdem din vedere că, după ce a lăudat peste tot efortul familiei Rockefeller de a finanța cercetarea în domeniul misionarismului, romanul ei The Good Earth a primit Premiul Nobel pentru Literatură și a constituit subiectul unui film nominalizat pentru Oscar.

[1] v. „Walter Rauschenbush” în Wikipedia, http://en.wikipedia.org/wiki/Walter_Rauschenbusch .

[2] Ronald J. Lawrence, The Marxist Goliath Among Us: The David We Need to Be [Goliatul marxist e printre noi: trebuie să ne transformăm în David] (Xulon Press, 2010), 319.

[3] LeRoy F. Smith and E. B. Johns, Pastors, Politicians, Pacifists  (Chicago: The Constructive Educational Publishing Co., 1927), 95, citat în Alan Stang, The Actor: The True Story of John Foster Dulles, Secretary of State 1953 to 1959 (Belmont, Mass.: Western Islands, 1968), 48-49.

[4] v. ”Fundamentalist-Modernist Controversy,” Wikipedia, http://en.wikipedia.org/wiki/Fundamentalist%E2%80%93Modernist_Controversy.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s