http://www.buciumul.ro/2016/12/06/6-decembrie-1949-pitesti-romania

6 DECEMBRIE 1949, PITEŞTI, ROMÂNIA

de Elena RĂDULESCU

Ziua de Sfântul Nicolae, începând cu anul 1949, a căpătat o semnificație sumbră pentru România: a fost ziua care a marcat începutul reeducării din penitenciarul studenților – Pitești. Despre „Experimentul Piteşti”, sau „Fenomenul Piteşti” s-au scris mii, zeci de mii de pagini, cu toate acestea, ororile petrecute în acel penitenciar trebuie amintite ca o datorie morală, istorică și spirituală față de cei ce le-au trăit, față de memoria lor și față de România, cu atât mai mult cu cât niciunul dintre autorii ororilor petrecute în timpul reeducării nu a fost adus în fața legii și condamnat.
Poate că și serviciile de informații ale Statului Român ar putea avea că sursă de inspirație departamentul Metsada, ce funcționează sub motto-ul „Cei care nu uită niciodată” și să îi aducă în față Legii pe consilierii bolșevici care au gândit și controlat cel mai barbar experiment pus în scenă pe teritoriul Europei, fie că se ascund în America de Sud, Israel sau Germania, fie că sunt în viață sau nu. Dar, probabil că mucenicii și martirii noștri s-au obișnuit că, în România, dreptate să le aducă nu aparatul de stat ci conștiința și sufletul celor care încă mai simt și gândesc românește. Şi sunt mulți. Din ce în ce mai mulți.
Prin acest experiment s-a dorit distrugerea oricărei valori morale, creștine și naționale a deținuților, care în proporție de peste 85% erau exponenți ai Mișcării Legionare, și transformarea lor în adepți ai comunismului ateu.


Unul dintre supraviețuitorii Experimentului, George (Gogu) Cușa, susține că reeducarea din Pitești, apoi Aiud, Gherla, Târgşor şi Canal „nu se poate numi experiment, nici măcar fenomen, ci a fost un masacru”. Acesta afirmă că o educație primită și însușită în ani de zile, niște principii și valori în care se credea cu ardoare nu au putut fi clintite prin tortură, prin „bătaia animalică” administrată în timpul încercării de reeducare: „Pe ei îi interesa să ne compromită, să ne distrugă, să ne transforme în informatori, nu reeducarea” (George Cușa).
George Cușa povestește că a fost vecin de celulă cu Eugen Ţurcanu. Student la drept, Eugen Ţurcanu a fost transformat de către Securitate în unealtă de represiune, care, cu 7 luni înainte de începerea reeducării a studiat ce se întâmpla în închisoarea de la Pitești: voia să afle care sunt vârfurile Mișcării Legionare, care erau relațiile dintre deținuți, care erau rude, care erau prieteni sau colegi de facultate. Odată începută reeducarea, Eugen Ţurcanu, deconspira unul dintre scopuri: „Am să va fac ca 4 generații de acum încolo să va fie rușine să va priviți în oglindă, bandiților, cu crezul vostru legionar”.
Deținuții erau obligați să își deconspire activitatea legionară și să își demaște camarazii, atât pe cei aflați în temnițe, cât și pe cei din libertate. În cele mai multe cazuri, cum a fost și cel al domnului Cușa, bătăile, torturile și mutilările nu i-au transformat pe deținuți în „omul nou” dorit de regim: „Am deconspirat 16 pe care îi știam afară din țară și pe care nu aveau cum să-i prindă, și încă vreo 3,4 pe care îi știam deja prin alte închisori din ţară”, ba chiar afirmă că fapta cu cea mai mare semnificație pentru dânsul este aceea că nu a deconspirat activitatea legionară din satul natal, Mihail Kogălniceanu, motiv pentru care a fost condamnat la 21 de ani de temniță.
Transferat la Gherla, Gogu Cușa urmă să își asume rolul de torționar. Însă, odată ajuns acolo, și-a avertizat colegii de celulă: „Nu vorbiți cu mine, eu sunt reeducat.” Pe cei crescuți și educați în același Crez îi lega o puternică și curată iubire de frate, care nu a putut fi distrusă nici prin tortura psihică permanentă la care erau supuși deținuții piteșteni, nici prin mutilările fizice.

Un alt supraviețuitor piteștean care a acceptat să ne ofere un interviu, este domnul Traian „Maca” Popescu și care a plecat Acasă în ianuarie 2010. Ne-a mărturisit că nu și-a format Credința, conștiința națională, ci că s-a născut cu ea. A fost frate de cruce, motiv pentru care arestarea a venit în 1949. În Pitești i s-a cerut să îl bată pe cel mai bun prieten al său. Răspunsul imperturbabil a fost: „Îmi pare rău, dar asta nu pot să o fac”. Un asemenea act de rebeliune nu putea rămâne nepedepsit, așa că domnul Popescu a fost bătut la tălpi cu o rangă de metal, bătaie ale cărei urme au rămas vizibile pentru totdeauna.
Detenția a petrecut-o ca și ceilalți deținuți: obligat să bea pe nerăsuflate ceaiul clocotit, bătut, schingiuit, umilit, forțat să scrie memorii false și înjositoare despre familia să, dar s-a dovedit un alt eșec al Experimentului: nu s-a transformat nici în călău, nici în informator.
În schimb, detenția l-a înzestrat cu un har: neavând niciun fel de studii în domeniu, a compus 20 de lucrări muzicale, dintre care 3 cu caracter simfonic, în condițiile în care în celulă în care era închis creion și hârtie nu existau, iar de profesie era inginer. A compus mental aceste opere, le-a memorat, iar ulterior eliberării le-a așternut pe hârtie. Domnul Popescu povestea că fiecare melodie pe care a compus-o a fost declanșată de câte un element pe care și-l aducea aminte, de cele mai multe ori înainte de culcare: mama sa, sora sa, un arbust care îmbrăca o parte din gardul casei părintești. Spunea că odată ce a compus mental acele versuri nu i s-au mai desprins din minte, și le-a transpus pe hârtie și instrumental când a fost eliberat.
Primele versuri ale acestuia au fost compuse și dedicate mamei sale cu trei zile înainte de ziua acesteia: „printre lacrimi și suspine/ te rog să-mi asculți chemarea/ în genunchi căzând la ține eu îți spun iartă-mă mama”. Pe fondul unei căderi psihice acute, chiar pe data de 19 octombrie, ziua de nume a mamei sale, acesta cade în genunchi „si în hohot de plâns repetăm fredonând versurile pentru mamă, însoțite de Doamne , Doamne, dacă exiști pentru ce m-ai părăsit? Fă ceva și ia-mi viață. Eu nu mai sunt în stare să mă mai rog, poate de aceea nu vrei să mă mai ajuți. Fă ceva și ia-mi viață […]. Seara, fiind scos la așa-zisul program pentru WC, am văzut pe sub ochelarii maţi pe Brânzaru. Întors în celulă mi-am spus că mi-a venit rândul, am avut un șoc, am luat 80 de hidrazide (strânse în ultimele săptămâni) și mi-am tăiat venele cu un ciob de sticlă de la un bec spart găsit în WC”. Dar a fost salvat de către slujitorii mărinimoși ai regimului, doar pentru a fi torturat din nou.
Domnul Traian Popescu a trăit convins de faptul că dacă nu ar fi trecut prin temnițele comuniste, talentul sau artistic ar fi rămas îngropat undeva în adâncurile ființei sale. Din acest motiv, ne-a mărturisit că nu ar fi schimbat absolut nimic din propria să istorie pentru a evita închisoarea.
Pe lângă faptul că închisorile comuniste „au umplut cerul de sfinti”, ele au dat naștere și unor creatori de geniu: poeți, muzicieni, sculptori.

A fost și cazul meșterului popular Nicolae Purcărea, care a fost declarat de către UNESCO „tezaur uman viu” și care a fost înzestrat cu harul sculpturii tot în anii de temnița. Domnul Purcărea ne-a onorat cu un interviu în 2008. În septembrie a.c. a plecat și el Acasă, acolo unde coșmarurile în care torționarul său, Eugen Turcanu, urlă satanizat – „Cruşoiul mamei voastre de bandiți!” – nu-i mai tulbură pacea.
Vârful ororilor Piteștiului a fost reprezentat de așa-zisa „camera 4 spital”, unde se derulau cele mai crunte torturi, era purgatoriul în care trebuia să te cureți de tot „putregaiul legionar”. Cei care au avut neșansa să ajungă aici erau dintre cei mai înverșunați opozanți ai Regimului, care au refuzat cu vehemență orice formă de demascare, orice ordin de a-și tortură colegii de celulă; erau indivizi cu personalități extrem de bine conturate și reprezentau dovezi vii ale nereușitei reeducării. Pentru că torturile erau direct proporţionale cu nivelul de rezistenţă al fiecăruia, studenții cei mai puternici au fost aduși în această sinistră „camera 4”. „Oaspeţii” camerei 4 au fost schingiuiți, mutilați, li se smulgeau bucăți de carne de pe corp, cum a fost cazul lui Pop Cornel, care era plimbat prin fiecare celulă, mutilat fiind, pentru că ceilalți deținuți să știe ce se întâmplă cu „bandiţii” ce se opun reeducării.
Camera 4 Spital a fost pentru o vreme gazdă domnului Nicolae Purcărea. Amintindu-și ororile trăite nu se putea abține să nu plângă. Ne-a mărturisit că adaptarea să socială nu s-a putut realiza nici măcar până în ziua de azi, motivând că repercursiunile mentalității comuniste sunt mult prea puternice și că mai este nevoie de câteva generații care să spele aceste consecințe. În urma detenției, și domnul Purcărea și-a dezvoltat o latură artistică, și anume sculptură în lemn. Această „devenită profesie”, cum o numește dânsul, i-a creat memorie, l-a ajutat să supravieţuiască morții soției sale, în 1984, „şi prin ea, mi-am găsit libertatea fizică și morală. Dar coșmarurile se mai țin lanț. Ce a fost nu se poate șterge din subconştient”. Ne-am permis să-i adresăm întrebarea dacă se consideră vindecat de „sindromul Piteşti”, iar răspunsul a fost crud: „de sindromul Pitești nu te vindecă decât moartea”.
Nicolae Purcărea s-a dovedit a face parte din categoria celor greu de înfrânt, greu de reeducat. Se cunoaște faptul că deținuții care opuneau rezistentă reeducării lui Ţurcanu au cunoscut abisul umilinței. Domnului Purcărea a fost unul dintre ei și a suferit un satanic botez: a fost băgat cu capul în tinetă cu murdărie. „ Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. O singurătate m-a cuprins și în același timp și o nemărginită nepăsare. Am înlemnit”.
Nicolae Purcărea, presupus reeducat, a fost trimis la Gherla pentru a face la rândul sau reeducare. Numai că, aici a avertizat pe toți cei pe care îi întâlnea ce a însemnat reeducarea la Pitești și să se ferească de studenții veniți de acolo. Deci, nici măcar Camera 4 Spital nu l-a convins pe domnul Purcărea să se lepede de valorile creștine și de principiile în care fusese educat.
Sunt doar trei cazuri, din sute de alte exemple, care demonstrează că diabolicul Pitești nu și-a atins scopul, acela de a crea un „om nou”, reeducat, un fidel al comunismului. Privind istoria în față, este simplu să deducem că scopul experimentului era imposibil de realizat. Imposibil pentru că Omul Nou era deja creat, deja format. Oameni Noi erau toți deținuții ”cu sufletul de crin” care fuseseră animați de aceeași Credința, în același Duh, de spiritul național-creștin și care au ales să urce Golgota suferinței pentru Crezul lor. Au fost Oameni Noi, iar acum sunt Noii Mărturistitori, Martiri și Mucenici.
Fenomenul Pitești este perfect ilustrat de către bădia Purcărea: „Căci lupta n-a fost între oameni, ci între două lumi: lumea binelui și lumea răului, a lui satan. Şi dacă pentru o clipă surâsul lui satan ne-a înghețat inimile, Dumnezeu, în marea Lui dragoste, ne-a redat viață, ne-a încălzit, ne-a scos la lumină, ne-a dat puterea de a lupta cu cel rău…” (Nicolae Purcărea, Urlă Haita).

Ei au îndurat toate aceste atrocități pentru o Românie liberă. Nouă ne revine datoria istorică și moștenirea spirituală de a-i oferi României libertatea pentru care s-a murit în Aiud, Gherla, Canal, Periprava, Fortul 13. Ne-am născut în această țară, în această epocă, având deja o datorie și o interdicție: datoria de a păstra Linia Neamului și interdicția uitării.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s