Ioan după numele de botez, se naşte pe data de 25 ianuarie 1928 în comuna Păstrăveni, satul Rădeni. Tatăl său, Zaharia Andrei era născut în Rădenii de Sus, iar mama sa, Pelin Elena, era născută în Boureni. Prin voia lui Dumnezeu, Ioan va rămâne orfan de mamă la doar 14 ani, dar la scurt timp tatăl său se va recăsători cu o femeie din satul Urecheni, pe  nume Elena, care va avea cu tatăl lui Ioan o fiică, pe nume Maria. Mama vitregă nu-l iubea pe tânărul Ioan, astfel că îi va face foarte multe probleme de-a lungul timpului. Aceasta fura mâncare şi ducea la rudele sale, dând vina pe Ioan pentru toate relele. Se spune că există suspiciuni cu privire la moartea mamei naturale a lui Ioan, mai exact cum că aceasta ar fi fost otrăvită de Elena, mama vitregă a acestuia. Odată, atât de tare s-a amărât de ceea ce era acuzat, încât s-a rugat să mănânce viermii toată carnea din casă, lucru care s-a şi întâmplat. Răutatea acestei femei a ajuns până la a-l pune pe tatăl lui Ioan să-şi omoare propriul fiu, care făcând ascultare, ar fi pus capul pe trunchi, pentru a fi decapitat. Smerenia acestuia avea însă să-l salveze de la moartea mucenicească, ce putea fi întocmai cu a fiilor marelui domnitor şi sfânt, Constantin Brâncoveanu. Recăsătoria tatălui va fi motivul pentru care tânărul Ioan va avea de suferit ani întregi, ani de suferinţă care l-au ajutat să ajungă să se sfinţească.
Cele 7 clase primare, foarte multe pentru acea perioadă, le face în satul Rădeni. Fiind un copil sârguincios la carte, ascultător de părinţi, Ioan s-a îndeletnicit cu munca câmpului şi cu creşterea animalelor încă de mic. Din tinereţe va cânta la strana de la biserica satului. Însă nu doar cu aceasta era învăţat: de mic a iubit Biserica şi rugăciunea, iar prezenţa lui acolo va lăsa urme adânci în sufletul său, dorul Mântuitorului păstrându-l în inimă până la trecerea la cele veşnice.
La doar 15 ani este logodit cu o tânără din sat, însă logodna va fi ruptă în momentul în care viitoarea soţie este prinsă păcătuind cu altcineva. Astfel, se va căsători puţin mai târziu cu roaba lui Dumnezeu Eleonora. La scurt timp după căsătorie avea să plece în armată, dar până la plecarea sa i se născuseră deja două fete, iar în timpului stagiului militar încă un baiat.  În armată îşi vindea raţia de pâine pentru a trimite acasă banii, la copii. Din cei 8 copii pe care îi are, 2 mor până la 40 de zile de la naştere, iar ceilalţi 6 trăiesc şi acum.
Situaţia materială a tânărului era una destul de bună, însă pământul mult pe care-l deţinea familia acestuia va fi luat mai apoi la colectivizare. Astfel, Ioan va deveni la scurt timp brigadier.
După colectivizare, acesta mergea mai rar la biserică, însă cu toate că nu se găseau în acele timpuri cărţi de rugăciuni, Ioan îşi învăţa copiii multe rugăciuni pe de rost. Îşi creşte copiii în frică de Dumnezeu şi în dreapta credinţă. Ca brigadier timp de 28 de ani, va avea o viaţă plină de neprevăzut : păcatele au fost cu siguranţă prezente, iar neputinţele de asemenea. Fiind pus de comunişti să facă diverse lucruri, de multe ori oamenii nutreau împotriva lui răutate. Însă el, de câte ori putea, se făcea că nu vede nelegiuirile celorlalţi, care mai furau de la C.A.P pentru a asigura hrana familiei lor.
O femeie din sat avea să dea mărturie mai târziu că Ioan purta mereu o mică Biblie la el, din care citea atunci când timpul îi permitea. Acest fapt este unul deosebit de important, dacă punem în balanţă faptul că pe timpul comuniştilor acest lucru îl putea costa foarte mult, chiar şi închisoarea dacă ar fi aflat securiştii.
Dupa anii 1989 devine consilier la biserica din Rădeni, unde va milita pentru pictarea acestui sfânt locaş, devenind astfel ctitor. Cu timpul, îşi face o bucătărie cu două camere şi un hol unde încearcă să se roage mai mult, întocmai ca într-o mănăstire, cu toate că încă era alături de soţie.
Nu departe de satul Rădeni, în Urecheni, se înfiinţează un schit cu hramul Sfântul Ioan Iacob, unde de multe ori mergea şi robul lui Dumnezeu Ioan, în care se aprinde dorinţa sfântă de a înfiinţa un schit şi în satul natal. După unele ispite, se găsesc nişte donatori în Rădeni, unde va fi înfiinţat schitul. Creştinul Ioan împreună cu alţi doi bătrâni merg şi strâng bani prin satele vecine, pentru ridicarea acestui sfânt locaş. Cu binecuvântarea părintelui mitropolit Daniel, s-au început lucrările. Odată cu ridicarea zidurilor, în sufletul lui Ioan încep să se zidească şi pereţii înţelepciunii dumnezeieşti. Astfel, în suflet îi arde dorinţa de a se face călugar, fapt pentru care merge la părintele Iustin Parvu pentru a cere sfat. Părintele îl întăreşte zicându-i că va da Dumnezeu şi se va face şi el călugar. Odată cu această binecuvântare, Ioan încearcă să facă cele 7 Laude după pravila bisericească, iar cateodată spunea Psalmul 50 de câte 150 de ori, cu metanii, acatiste, paraclise sau alte rugăciuni. Avea o evlavie deosebită pentru slujitorii lui Dumnezeu, pentru preoţi şi pentru tot ceea ce era legat de Sfânta Biserică. Se ierta cu toţi, căindu-se mereu pentru toate păcatele.
Părintele Ioan a fost bolnav toată viaţa, dar din 2003 boala de inimă s-a agravat grabnic, făcând deseori crize. În timpul acesta se gândea unde va merge el fiind aşa de păcătos şi plângea cu amar, fără ca vreunul din copiii săi să ştie, însă nădejdea în Dumnezeu nu îi lipsea niciodată. Fiindu-i spus de către cineva că în iad va ajunge pentru că este cel mai mare păcătos, el a răspuns senin că unde va porunci Stăpânul, acolo va merge : ori în iad, ori în rai. Tot din dorinţa aceasta pentru a pleca curat la Domnul, merge şi la Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul unde face o spovedanie generală.
Dupa ce se întoarce de la această spovedanie, din Iaşi, Ioan îşi doreşte şi mai mult să se facă călugăr, lăsâdu-şi barba să crească şi rugându-se cu metaniile şi rugăciunea inimii. În timpul acestei lucrări sfinte, inima începe să îl doară din ce în ce mai tare. Cu toate că lua medicamente pentru boala sa, acestea nu-l ajutau cu nimic, pentru că durerea din inima sa era, cu siguranţă, pentru păcatele făcute. Dumnezeu rânduieşte astfel pentru ca el să aibă o pocăinţă desăvârşită, chiar dacă din punct de vedere medical lucrurile erau de necrezut.
În anul 2004, fratele Ioan era din ce în ce mai bolnav, aşteptându-şi sfârşitul în fiecare ceas. Cu toate că era conştient că sfârşitul se apropie, nemulţumirea din inima sa nu îl lăsa să fie în pace : nu se făcuse călugăr, dar nădăjduia că Domnul nu-l va trece cu vederea.
De multe ori ruga alţi călugări să-l ia la mănăstire, dar din cauza diverselor împrejurări nu mai ajungea. Dar văzând că nu poate muri în afara mănăstirii, cu toate că făcuse multe atacuri de inimă, este luat şi dus la schitul la care era şi ctitor. Călugărul care avea să-l îngrijească până la moarte avea să depună mărturie mai târziu, pentru a afirma că toată slujirea părintelui a fost o bucurie, fără niciun fel de greutate. Însă ispitele au început, căci cei care erau consideraţi prieteni ai părintelui aveau să se dovedească duşmani de moarte. Aceştia afirmau că mănăstirea trebuie stricată, că s-a spurcat cu venirea unui asemenea ticălos în ea. El auzea de la rudele care veneau la el multe clevetiri omeneşti şi nu se tulbura niciodată, zicând că Dumnezeu să-i ierte, că aşa sunt ei şi că totul se întâmplă pentru păcatele lui, nearătând niciun fel de ură, ţinere de minte a răului sau vreo dorinţă de răzbunare.
Boala începuse să-l chinuie pe bătrânul Ioan din ce în ce mai tare. Asa că s-a hotărât călugărirea sa, luându-se pentru acest lucru binecuvântare verbală de la Preasfinţitul Calinic, nemaifiind timp pentru actele oficiale. După două săptămâni fratele Ioan primeşte schima îngerească şi numele de Iosif. Călugăria a avut loc în paraclisul schitului, după rânduială, fratele Ioan stând întins în semnul Sfintei Cruci înaintea sfântului altar, răspunzând întrebărilor puse după randuiala din Moliftelnic. Cu toate că era foarte bolnav, acesta nu numai că rezistă acestei rânduieli, dar de a doua zi dă semne de însănătoşire : începe să se plimbe prin curtea din mănăstire. Dar starea aceasta nu va dura prea mult, căci după câteva zile cade la pat, făcându-şi canonul de schivnic. Acest canon consta în boala care era din ce în ce mai grea. Povesteşte părintele care l-a ingrijit că perna de sub el se făcea toată apă, avea dureri foarte mari de inimă şi toate mădularele îl chinuiau cumplit.
Văzând starea extrem de proastă de sănătate a părintelui, preotul schitului îi citea rugăciunile de ieşire a sufletului, dar Dumnezeu îl mai ţinea să mai facă canon pe pământ. Se zice că o zi de boală este echivalentă cu un an de zile în care omul este sănătos. Părintele Iosif a fost omul care a mulţumit lui Dumnezeu pe toată  perioada bolii, smerindu-se continuu şi primind totul cu o pocăinţă extraordinară, pe care oamenii zilelor noastre o mai cunosc doar din Pateric.
Într-o zi este împărtăşit cu Sfintele Taine. A doua zi, monahul Iosif îl roagă pe duhovnic să-l împărtăşească din nou, dar el îl sfătuieşte să mai aştepte o vreme. Acesta este momentul în care se întâmplă o minune : în timp ce obştea schitului era în paraclis, la Sfânta Liturghie, în chilia părintelui Iosif apare un Sfânt Înger cu un Potir în mână, care spune Crezul după care îl împărtăşeşte. Acest fapt minunat este povestit de monahul Iosif, duhovnicului său, care îl sfătuieşte să nu mai primească astfel de îngeri, pentru ca nu cumva să fie înşelare diavolească.
În timpul cât stă la pat, îi este făcut şi Sfântul Maslu. Venea duhovnicul la dânsul cât era bolnav şi îl întreba dacă nu cumva a uitat să mărturisească vreun păcat, de nu poate muri, dar el răspundea cu smerenie că nu a uitat niciun pacat, apoi rămânea tăcut şi îngândurat. Părintele care l-a ingrijit spune că înainte de moarte a avut multe vedenii duhovniceşti, deci perioada de boală a fost atât spre folosul său, cât şi spre folosul celor care i-au slujit şi care s-au folosit foarte mult de pe urma sa. Spovedania curată şi căinţa nemăsurată au fost cele care l-au ajutat de-a lungul timpului în drumul spre mântuire. Aşa cum tâlharul de pe cruce s-a mântuit într-o secundă, trebuie să spunem că şi părintele, chiar dacă a fost călugărit cu puţin înainte să moară, a ajuns prieten al Domnului. Păcatele părintelui, prin care şi cele legate de curvie, despre care mulţi vorbesc, sunt de prisos de explicat. Sfinţenia sa însă, nu. Lipsa de viclenie a părintelui şi recunoaşterea în faţa Mântuitorului, la Sfânta Taină a Spovedaniei, a tuturor păcatelor, a făcut ca dânsul să ajungă la sfinţenie. Bucuria din sufletele creştinilor ortodocşi este foarte mare, tocmai când văd că părintele a avut o viaţă plină de păcat, dar s-a sfinţit. Ochiul curat pe toate le vede curate, aceasta este explicaţia pentru cei ce cred că păcatele părintelui sunt impedimente în calea sfinţeniei sale.
În săptămâna ce a urmat după călugărie, părintele s-a rugat mult cu toate că avea dureri mari, poate şi din cauza temperaturii ridicate. După cum el însuşi povestea, într-o seară i s-au arătat trei Îngeri, iar cel din mijloc i-a spus să nu fie supărat, că nu este singur şi că a doua zi va merge cu ei, în Raiul lui Dumnezeu. A fost foarte liniştit până în ultima clipă, deşi suferea mult. Nu cârtea, ci mulţumea lui Dumnezeu  După ce îşi cere iertare de la toată obştea, îi roagă pe toţi să îl pomenească, a suflat greu de trei ori şi şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. A adormit in ziua de 7 octombrie 2004, fiind  conştient până în ultima clipă şi împăcat cu sine însuşi, cu ceilalţi şi cu Dumnezeu.
Slujba înmormântării a avut loc pe data de 10 octombrie 2004, unde cei prezenţi depun mărturie că trupul părintelui nu mirosea urât, cu toate că atunci cântarea peste 100 de kg. De reţinut este că pământul în care a fost îngropat părintele a fost unul umed, galben, de pădure.
Cei 7 ani au trecut pe neobservate. În acest timp, călugărul care aprindea candela de la mormântul părintelui spune că atunci când bătea vântul şi nu putea aprinde candela, îi ruga pe monahii adormiţi să le aprindă şi aşa se întâmpla.
În anul 2011, pe data de 7 octombrie, rudele părintelui au avut dorinţa de a-l dezgropa. Se săpa cu dificultate pentru că pământul este foarte greu, de pădure, plin de apă deoarece pânza freatică este aproape de sol: în zona schitului cam la 3 metri, iar în cimitir cam la 1 metru şi jumătate. În timp ce se ajunge la sicriu, în biserică se slujea Sfânta Liturghie, unde preotul slujitor spune că o pace adâncă l-a cuprins în acest timp. Sicriul era putred, nu se făcuse pod deasupra şi de aceea capacul de la sicriu, sub greutatea pământului, i-au strivit faţa. Preotul care-l dezgropa, vazând că e întreg, ia hotărârea de a face slujba de înmormântare înapoi, pentru a îl pune la loc. Stareţul însă spune să fie lăsat afară, pentru ca ceilalţi călugări să se roage, iar episcopul să-i citească slujba de dezlegare., iar de este sfânt să se folosească lumea de el. A fost spălat cu vin alb, pentru a îndepărta pământul ce era lipit de trupul său. În acest timp, este anunţat părintele Iustin de la Petru Vodă, care la rândul său informează mitropolia. De reţinut faptul că bahna în care a fost înmormântat a avut un miros ciudat, care i-a facut pe unii să îşi schimbe părerea cu privire la sfinţenia părintelui. Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul de la Iaşi va face toată slujba parastasului, dupa care monahul Iosif este băgat din nou în groapă, dar nu ca la început. Băieţii părintelui zidesc în interior cu câţiva bolţari, iar deasupra şi pe margini toarnă placă de ciment. Astfel, este coborat în groapă, iar deasupra este pus nailon şi pământ. Însă, după aceasta încep frământările din sufletele vieţuitorilor schitului, iar stareţul mănăstirii simte o prezenţă nevăzută în cameră, care nu îl mai lasă să se odihnească. Atunci se ia decizia să i se facă o încăpere de lemn, unde să fie mutat. Se finalizează lucrarea şi când se dă pământul la o parte din nou, se scot şi hainele cu care fuseseră îmbrăcat la prima dezgropare, care deja începuseră să mucegăiască.
S-a făcut o încăpere de lemn şi s-a pus sicriul acolo, crezându-se că în contact cu aerul va putrezi repede. Timpul trece, oamenii vin pe la schit şi se minunează pe zi ce trece de sfinţenia părintelui. Mirosul ciudat prezent la început, imediat după scoaterea din mormânt, a dispărut cu totul. Monahul emană acum un miros plăcut, fiind cu totul uscat.
Credincioşii vin în cotinuare şi se închină în faţa părintelui. Cei care îi hulesc numele nu fac altceva decât să îl ridice în sufletele celor care nu au nevoie de mărturii verbale sau scrise, ci pur si simplu simt că părintele este în cetele sfinţilor. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut (Ioan 20, 29)! Iar acum, fericiţi cei care nu se îndoiesc de sfinţenia părintelui şi care se încred în iconomia lui Dumnezeu. Pacea din schitul unde cuviosul Iosif este acum, nu poate fi întâlnită decât în preajma unui mare sfânt al Bisericii noastre ! Mărturiile celor care s-au închinat aici pot fi citite. Sunt oameni care au crezut de la început, dar sunt şi care au venit cu îndoială să îl privească pe părintele. Însă, dincolo de toate acestea, sfinţenia părintelui trebuie înţeleasă prin faptul că nu a putrezit, prin mirosul plăcut, prin pacea pe care o emană şi prin ajutorul oferit atunci când credincioşii i se roagă.
Sfinte Părinte Iosif, cel ce lumea ai biruit şi în braţele Domnului sufletul ţi-ai dat, ajută-ne pe noi păcătoşii !

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s