File de istorie și de arhivă. […] Dupa infiintare, calugarii romani vin la Schitul Podromul, numarul lor si activitatea lor sunt in crestere si legaturile lor cu Tarile Romane tot mai accentuate. Mânăstirea suzerană Lavra şi Patriarhia de la Constantinopol sunt nemulţumite de întărirea elementului românesc athonit şi mai ales de faptul că nu puteau anula efectele secularizării, in cazul grecilor in special. Între timp, în anul 1875, Mitropolitul Calinic al Moldovei a ajuns Mitropolit Primat al României şi ministrul Cultelor, iar Titu Maiorescu, conta pe schimbarea atitudinii acestuia. În martie 1876, Patriarhul Ioachim al Constantinopolului constata în Protocolul nr. 1468, că mânăstirea Lavra a admis tacit încălcarea protocoalelor, iar păstrarea denumirii schitului ca „moldovenesc”, aşa cum doreau Nifon şi Nectarie, „va fi pricinuitoare a multe tulburări şi intrigi şi în viitor, pentru că toţi petrecătorii în schit fiind români nu suferă numirea aceea veche, pentru că au intrat şi s-au călugărit în schit, care de mult se numeşte românesc”. De asemenea, se constata că Damian fusese ales stareţ conform canoanelor şi că revenirea asupra demisiei a fostului stareţ Nifon nu era legală. Damian fusese ales de „cei 100 de monahi, din felurite patrii, adică valahi şi transilvăneni şi alţii” şi ei aduseseră la schit banii lor proprii şi însemnate contribuţii „de la cei de un neam cu dânşii adunate pentru schit, silindu-se şi cu cuvântul şi cu lucrul pentru înaintarea schitului”.
Din singhiliul din 1856 dintre schit şi Lavra, nu mai rămînea valabilă decât plata unui tribut anual de 1000 de lei şi dreptul de a lua din pădure lemne şi var. Schitul nu era scutit de „dajdiile împărăteşti şi locale din Sfântul Munte” şi putea purta în continuare denumirea de schit românesc, stareţ rămânând ieromonahul Damian. Pecetea purta în interior, săpată, icoana Botezului Domnului iar împrejur scris româneşte „Pecetea Schitului Chinoviu Român din Sfântul Munte al Athosului”.
Din documentele din fondul Ministerul Cultelor. Direcţia Contabilităţii, rezultă că schitul Prodromu primea în anul 1873 o subvenţie de 4000 de lei, în timp ce celălalt schit românesc de la Muntele Athos, Lacu, primea 1173 lei.
La 24 iulie 1881, Sinodul de la Constantinopol a hotărât: „1. singhiliul din 1871 este desfiinţat; 2. actele cele vechi ale Lavrei pentru schitul moldovenesc cu 20 de călugări este sfânt şi în putere şi să se aplice; 3. tot ce s-au urmat între schit şi Lavră de la 1857 şi până astăzi, aceasta rămâne la dispoziţia Lavrei; să vă duceţi şi să vă împăcaţi cu ea; 4. nu aveţi voie a mai reclama la nici o altă autoritate, ci să vă mulţumiţi cu hotărârea Sinodului”.
Şi cei doi reprezentanţi ai schitului Prodromu, monahii Isaia şi Ghedeon, concluzionau: „După cum se vede,chestia noastră faţă cu Patriarhia este pierdută, acum nu a mai rămas decât să luăm hotărârea şi apoi să protestăm contra ei prin legaţiune şi să luăm chestia pe calea politică, că nu mai este de trăit sub jugul fanariot, însă dacă ne va ajuta ţara, iar de nu, apoi vom fi de jaf grecilor şi noi şi schitul acesta la care s-au cheltuit până la 150000 lire de la toţi fraţii români şi de la guvernul român, pe care l-a întreţinut guvernul şi-l întreţine până astăzi”. Cei doi călugări români mai constatau cu durere:
„Acum Patriarhul Ecumenic şi-au arătat maniera că este numai patriarh grecesc şi persecutor al românilor şi al tuturor naţiunilor ortodoxe din Orient. Acum s-au văzut promisiunile lui cele false care au promis guvernului şi lui Bordeanu şi la alţii mai mulţi… pentru că nu numai nu ne-au recunoscut drepturile câştigate, ba le-au şi desfiinţat şi ni le-au anulat toate şi pe noi ne pune în risipă şi schitul în ruinare. Părinţilor, arătaţi acestea şi la alte persoane înalte ce ar putea a se convinge şi a ne da mână de ajutor ca români şi a nu ne lăsa în prada grecilor că ruşinea noastră este a toatei Ţări Româneşti”.
Într-adevăr, monahii Ghirvasie, Zinovie şi David de la schitul Prodromu adresează la 27 iulie 1881 un memoriu Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice:
„Cu inima zdrobită de durere, venim a vă comunica Excelenţei Voastre… cele întâmplate la Patriarhia de la Constantinopol, chinoviului românesc de la Sf. Munte şi vă rugăm să ridicaţi puternica şi autorizata domniei voastre voce, în numele prea cinstitului guvern român, ca să se reguleze în mod definitiv acest diferend, făcând prin Înalta Poartă, acest schit independent, de a scăpa de pieirea cu care este ameninţat din partea grecilor pizmaşi şi vrăjmaşi vecini ai românilor…
Ar fi dureros ca după suferinţe îndelungate, cheltuieli nenumărate şi în timpul în care patria mamă s-a ridicat în ochii lumii aşa de sus, singurul şi unicul aşezământ de felul acesta care-l are ţara la Sf. Munte să se coboare atât de jos, unde vor să-l pună hotărârea Înaltei Patriarhii, care fără să ştie poate, servind cauza intriganţilor îşi servă propria sa cauză, căci acea Patriarhie nu este Ecumenică cum trebuie să fie, ci numai curat grecească”.
La 30 iulie 1881, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice trimitea Ministerului Afacerilor Străine o notă în care arăta „…vă rugăm a face grabnice demersuri pentru susţinerea drepturilor acelui schit şi dacă nu se poate ajunge la un rezultat favorabil pe altă cale, conform angajamentului luat de guvern în şedinţa Adunării Deputaţilor de la 19 mai 1881, să binevoiţi a recurge la intervenţiunea diplomatică spre a recunoaşte de către autorităţile ecleziastice că nu mai este în Turcia supremaţia ecleziastică în urma Tratatului de la Berlin”.
Călugării români erau supuşi diverselor abuzuri în ceea ce priveşte contractele, taxele, dările, interzicerea culturilor, a ridicării de noi lăcaşuri sau locuinţe, a închinovierii unor călugări sau a împiedicării noilor veniţi de a se stabili ca monahi acolo. Mari greutăţi erau făcute cu hirotonisirea sau înaintarea în grade, în folosirea pădurilor şi a surselor de apă.
Astfel, într-un memoriu din 13 iunie 1881 al călugărilor români de la schitul Prodromul, adresat ministrului Cultelor, se arăta „ca numărul părinţilor să fie mărginit, ceea ce dă Lavrei motiv de a avea drept de autoritate înăuntrul schitului, care ar fi o mare înjosire pentru români ca monahii greci viind în schit să numere pe părinţii români ca pe nişte dobitoace, deoarece toate schiturile locale, atât chinoviale cât şi idiorithme (de sineşi) greci, ruşi, bulgari şi serbi, nu sunt constrânşi în număr hotărât de părinţi, ci numai chinoviul român, pretenţie ce nu corespunde cu spiritul actului de fondaţiune a schitului. Că cheresteaua pentru care am plătit până acum şi suntem datori a plăti totdeauna pe viitor câte 1000 lei vechi, ca să ni se dea pentru toate trebuinţile casei, ni se interzice”.
Un alt memoriu al monahilor de la schitul Prodromu, din 29 septembrie 1881, sublinia poziţia părtinitoare a Patriarhiei de la Constantinopol, care, pe de o parte, promitea reprezentanţilor României sprijin şi, pe de altă parte, nu recunoştea drepturile aşezămintelor româneşti, ba mai mult, le restrângea.
Astfel, în urma unei noi audienţe la Patriarhie a consulului României la Constantinopol, Al. Fara, din însărcinarea Mitropolitului Primat român în privinţa situaţiei schitului Prodromu, Patriarhul a răspuns că: „hotărârea ce a dat-o contra drepturilor schitului nostru,prevăzută în singhiliul din 1876, a făcut-o nevrând şi că i-a promis că dacă schitul va intra în negocieri de pace cu Lavra, conform hotărârii ce a dat P.S.S. la 13 august a.c. şi neîmpăcându-se, atunci P.S.S. are să dea un singhiliu mai bun decât cel din 1876… Cu asemenea promisiuni P.S.S. Patriarhul din Constantinopol mai înainte de a elibera hotărârea P.S.S. din 13 august a.c, a asigurat pe onor. Dl Dimitrie Brătianu, pe onor. Dl N. Bordeanu precum şi pe onor. Dl Olănescu, prim secretar al legaţiunii române din Constantinopol, că P.S.S. nu va ataca drepturile schitului nostru român prin singhiliul din 1876. Care promisiuni s-au adeverit false, după cum se constată în menţionata hotărâre.
De asemenea şi acum din câte a promis onor. Dl Fara, nici una va îndeplini, ci numai că voieşte să se profite de ocazie. Pentru aceasta fac toate tentaţiunile ca chestia schitului nostru român să nu intre pe canalul politic, spre a fi recunoscut formal de autoritatea guvernului otoman, că România cere un stabiliment de pioşi români în Muntele Athos; şi aşa să-şi piardă schitul toate drepturile recunoscute de Marea Biserică prin singhiliul din 1876, care este pus sub scutul european şi prin acest mod să înlăture dreptul guvernului român de a apăra acest sacru stabiliment, lăsându-l la dispoziţiunea Sanctităţii Sale şi a grecilor lavrioţi”.
Monahii români implorau autorităţile române să nu creadă „falsele promisiuni de la Fanar; nici una n-a admis şi nici că vor admite, ci numai că vor să profite de ocaziune (ceea ce este ruşinos pentru naţiunea română, a fi jucată ca o păpuşă de politica grecilor)… şi pierzând odată ocaziunea progresării sale, care i se oferă prin art. 62 al Tratatului de la Berlin, se pierde şi orice altă speranţă de prosperitate morală şi materială, de la care naţiunea noastră s-ar fi putut cândva nu puţin profita… Dacă Patriarhul a distrus acea nouă poziţiune deja creată, cum promite că ne va crea o alta mai bună contra deciziunii sale de acum?”
Articolul 62 al Tratatului de la Berlin, invocat de monahii români în memoriu, prevedea garanţii internaţionale pentru Sfântul Munte: „ecleziasticii, pelegrinii şi călugării tuturor naţionalităţilor… se vor bucura de aceleaşi drepturi, avantaje şi privilegii… Călugării din Muntele Athos, oricare ar fi ţara lor de origine, vor fi menţinuţi în posesiunile şi avantajele lor anterioare şi se vor bucura fără nici o deosebire de deplina egalitate de drepturi şi prerogative”.
Conflictul declanşat de cei trei călugări: Nifon, Nectarie şi Antonie între schitul Prodromu şi mânăstirea Lavra se încheie prin actul de împăcare din 3 martie 1889. În perioada 1881-1889,ieromonahii Nifon şi Nectarie au vieţuit într-o chilie din afara schitului, asigurându-li-se întreţinerea, iar Antonie „a fost mărginit cu totul”, acesta fiind considerat „principalul instrument al vrăjmăşiei contra voinţei obştei”.
În anul 1890, stareţul Damian Dimitrescu, „săturându-se de multiplele tulburări, inconveniente şi după o luptă de 20 de ani, a demisionat”. A fost ales stareţ Ghedeon ieromonahul care l-a primit în schit şi pe Antonie, numindu-l chiar în comitetul de administrare.
Noul stareţ Ghedeon făcea o vizită în ţară, în 1892, şi intervenea pe lângă regele Carol I şi Mitropolitul Primat, solicitând ridicarea subvenţiei schitului de la 7000 franci la 10000 franci. „Şi ne-au promis Majestatea Sa şi Onorabilul guvern, că la bugetul anului curent ne va face o cifră mai mare”. Într-adevăr, din memoriul stareţului Ghedeon către ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Tache Ionescu, din iunie 1893, aflăm că subvenţia schitului ajunsese la 12000 franci anual.
Se solicita eliberarea ei, „că neapărată nevoie avem a ne procura acum vara, necesarul nutriment şi celelalte pentru schit”.În septembrie 1893 Ghedeon confirma primirea subvenţiei şi arăta că începuse lucrarea pentru construirea unui apeduct care să aducă apă în schit de la o distanţă de 2500 m.
În aprilie 1894, subvenţia schitului ajunsese la 14000 de franci, încasată în două tranşe în mai şi în noiembrie. Subvenţia schitului era însă trimisă cu întârziere, fapt ce provoca greutăţi în procurarea hranei şi a celorlalte produse necesare traiului monahal.
Într-un memoriu din 20 februarie 1896, adresat de stareţul Ghedeon noului ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, se arăta că în anul 1893 fostul ministru, Tache Ionescu, îi propusese să cedeze metocul pe care-l avea schitul în Iaşi, din anul 1855, de la domnitorul Moldovei Grigore Alexandru Ghica, pentru construirea noului Seminar şi a apartamentelor Mitropoliei.
În schimbul cedării acestui metoc solicitase mărirea subvenţiei, care fusese ridicată la 14000 lei anual „promiţându-se că în fiecare an, să ne înscrie treptat către o cifră până vom putea ajunge să acoperim cheltuielile ce avem îndoite mai mari decât veniturile schitului”. Solicita noului ministru, Petre Poni, „adaosul ce veţi mai găsi de cuviinţă la subvenţia schitului, ca astfel să putem acoperi, dacă nu pe deplin, cel puţin într-un mod convenabil cheltuielile necesare … cu atât mai mult, că noi aici, în Sfântul Munte, suntem focarul luminii şi ajutorul fraţilor noştri români din Macedonia, care ne cer cărţi, veşminte şi lucruri bisericeşti”. Era relatat faptul că în urma unei furtuni, în ianuarie 1895, fusese avariată arsanaua de la mare, provocând o pagubă de peste 6000 lei. Se împrumutaseră cu dobândă, refăcuseră arsanaua „fără de care nu putem trăi” şi construiseră un nou canal pentru apă din „marmură, lucrat cu ciment şi var”, pentru care cheltuiseră 25000 lei.
Acoperişul bisericii, veche de 40 de ani, se stricase şi era necesară repararea lui şi aveau nevoie de 30000 de lei. În perioada următoare ,schitul primea cu întârziere subvenţia, cea de-a doua tranşă a ei pe anul 1896 era încasată abia în ianuarie 1897.Mai mult, existaseră tendinţe de diminuare a ei de la 14000 lei la 10000 lei, însă ministrul Spiru Haret o restabilise la valoarea iniţială. La 30 iulie 1881, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice trimitea Ministerului Afacerilor Străine o notă în care arăta „…vă rugăm a face grabnice demersuri pentru susţinerea drepturilor acelui schit şi dacă nu se poate ajunge la un rezultat favorabil pe altă cale, conform angajamentului luat de guvern în şedinţa Adunării Deputaţilor de la 19 mai 1881, să binevoiţi a recurge la intervenţiunea diplomatică spre a recunoaşte de către autorităţile ecleziastice că nu mai este în Turcia supremaţia ecleziastică în urma Tratatului de la Berlin”.
Numărul călugărilor prodromiţi depăşise cifra 100 la care se adăugau peste 10000 de vizitatori anual care trebuiau hrăniţi, iar altora trebuia să le facă milostenii. Nu mai făceau faţă cheltuielilor „şi când le spunem că nu mai avem, ne răspund: ruşine pentru voi românii. O mânăstire are România în Sfântul Munte şi nu o poate întreţine? Până la 1860 trimitea milioane pentru mânăstirile străine din Orient şi acum pe acea mânăstire nu o întreţineţi spuneţi minciuni, sunteţi plini de bani şi tăgăduiţi”.
Cu toate lipsurile pe care le întâmpinau „cel de pe urmă posmag îl împărţeau cu dânşii, neştiind lumea că chiar subvenţia anuală de 14000 de franci nu ne vine la timp şi suntem siliţi să ne împrumutăm cu procente pe la greci şi pe la alţii, ca să ţinem prestigiul românesc sus. Să nu ştie lumea toată în ce stare suntem, şi suntem datori astăzi, 5000 de napoleoni. Semestrul subvenţiei de toamnă, în loc să-l primim în octombrie, îl primim în decembrie sau ianuarie şi cel de primăvară, în loc de aprilie pe la august sau septembrie”. Solicitau ministrului trimiterea subvenţiei la timp şi anunţau că presa trimisă de guvern în 1897 „pentru a imprima cărţi şi muzică cu litere străbune” fusese confiscată de turci şi oprită în vama de la Salonic, pentru că părintele Antonie le-a spus turcilor că este tipografie pentru cărţi, iar Lavra a întărit că urmau să fie tipărite „cărţi şi jurnale contra guvernului otoman … acestea sunt ofrandele aduse schitului de părintele Antonie”.
Năzuinţa călugărilor români de a li se recunoaşte dreptul distinct de comunitate naţională era justificată. Ideea pentru care s-au străduit multă vreme, aceea de a obţine recunoaşterea ridicării schitului românesc Prodromul la rang de mânăstire, cu toate drepturile aferente, alături de cele 20 existente, între care 17 greceşti, una rusească, una bulgară şi una sârbească, nu a exclus nici o eventuală altă soluţie care să le asigure un statut aparte, pe baze naţionale, recunoscut ca atare. Întreaga lor acţiune a urmărit doar aspecte de organizare şi regim de existenţă sau stare materială, nepunându-se în nici un fel în discuţie problemele de credinţă sau de autoritate religioasă. Această năzuinţă românească era îndreptăţită şi din cauza constrângerilor venite din partea clerului grec.
In Sfantul Munte, dupa greci sunt romanii – ostenitori la schiturile romanesti Prodromu, Lacu, Chiliile Sfantul Gheorghe – Colciu, Sfantul Ipatie, Sfantul Gheorghe – Kapsala si altele… Dar, nu in ultimul rand, si muncitorii cei mai multi din Aghios Oros (in greceste – Sfantul Munte) sunt tot romanii – care se afla in cautarea unui venit mai bun decat cel de acasa.De asemenea, am avut si avem duhovnici vestiti, aici, pe Parintele Petroniu Tanase, cel care a revigorat acest sfant lacas de inchinaciune, din toate punctele de vedere, in ultimii treizeci si cinci de ani, pe Parintele Dionisie de la Schitul Sfantul Gheorghe – Colciu, si nu in ultimul rand pe Parintele Iulian, tot de la Prodromu. Si totusi, daca nu un paradox, este in orice caz o curiozitate faptul ca tocmai romanii – ale caror generoase danii catre Sfantul Munte sunt atestate de mii de documente, incepand de la primii Basarabi si urmand pana la ultimii voievozi din sec. al XIX -lea – nu au avut aici nici un lacas propriu pana in urma cu un veac si jumatate si nici acesta nu este ridicat la rang de manastire ci este doar un schit !… Din cele 20 de manastiri athonite, 17 sunt grecesti, una ruseasca – Sfantul Pantelimon, alta sarbeasca – Hilandar si alta bulgareasca – Zograful.
Nu de nevrednicie poate fi vorba, căci romanii, dincolo de daniile facute de-a lungul timpului tuturor celor 20 de manastiri (pe unele chiar rezidindu-le in intregime) au fost, si sunt, o prezenta exemplara in ” Gradina Maicii Domnului „. Este atestat inca din sec. al XIX-lea ca vlahii ajungeau cu turmele lor pana pe coastele Athosului, iar Manastirea Cutlumus – rectitorita de voievodul Nicolae Alexandru Basarab catre anul 1360 si numarand foarte multi monahi de origine romana, a fost supranumita multa vreme ” Marea Lavra a Tarii Romanesti”. Trebuie sa fie vorba mai degraba, sau de vitregia istoriei, care i-a impiedicat pe romani sa se uneasca intr-un singur stat puternic si intr-o singura biserica autonoma, sau de o anume masura, discretie, a manifestarilor noastre in lume, care, de pilda, pe plan religios, ne-a facut sa nu avem in calendar, pana in sec. XX, cu sfinti canonizati de noi insine, desi toata istoria noastra este presarata cu mari traitori si martiri ai dreptei credinte.

https://www.facebook.com/profile.php?id=100010200458892&fref=nf

[…]În perioada în care a fost întemeiat Sfântul Munte, principiul naționalității funcționa în virtutea principiului «cosmopolitismului» promovat de Imperiul bizantin. Oameni de naționalitate diferită se nășteau și mureau în diverse regiuni ale imperiului, pe care îl considerau drept patria lor, iar apoi erau considerați, la rândul lor, cetățeni ai acestuia. E drept, existau concurențe de natură filetică, însă predomina principiul egalității în fața legii. Acest fapt înlesnea promovarea ideii de pace și unitate, care caracteriza ideologia politică a imperiului. Bizanțul, cel mai longeviv imperiu din istorie, nu încetează să reflecte idealurile de toleranță națională, religioasă și lingvistică, chiar și în ultimele clipe ale existenței sale Un element important al sintezei demografiei athonite a fost reprezentat de multinaționalitatea care caracteriza identitatea Sfântului Munte. După căderea Constantinopolului, identitatea multinațională a Sfântului Munte a continuat să constituie caracteristica predominantă, fapt care se continuă și astăzi.
In tot acest timp Athosul influenteaza pe sihastrii din Romania. „Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostoleşti şi prooroceşti, prin care am învăţat să cinstim şi să preamărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, sfintele puteri îngereşti, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriţi, pe sfinţii purtători de Dumnezeu şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi să cerem mijlocirea lor, pentru că ei ne pot face plăcuţi lui Dumnezeu, împăratul tuturor” (Sinodul VII Ecumenic, Niceea, 787)
Mitropolitul Tit Simedrea a scos la iveala faptul ca in jurul lui Grigorie Sinaitul, printre calugarii de alte natii ortodoxe, s-au aflat si calugari romani. Istoricul roman Razvan Theodorescu zice: „Existenta unui monahism romanesc in perioda anterioara celei de a doua jumatati a sec. al XIV-lea, cu unele ecouri ale vietii calugaresti din Peninsula Balcanica, din centre de seama, precum cel din Chalcidica (Athos), sau de mai aproape, precum cele de la Paroria si Kelifarevo.
Poate fi banuita cu temei, in unele modeste schituri de lemn sau chiar de piatra, a caror amintire ni s-a pastrat, putand aduna laolalta, pe malul Dunarii sau sub munte, in intinsele regiuni paduroase, sau cele colinare, pe calugarii care, departe de orase , isi vor fi organizat existenta dupa canoanele cinului monahal ortodox inaintea aparitiei primelor manastiri cunoscute documentar in Moldova si Muntenia”.
In secolul al XVIII-lea, calugarul Paisie, venit de la Poltava, a gasit astfel in Moldova un monahism, care, prin numerosi reprezentanti ai lui, practica, in continuarea neintrerupta a acestei traditii, o viata isihasta (de sihastrii), insufletita de rugaciunea lui Iisus.
Tocmai datorita acestei existente de sine a tarilor romane si unei dezvoltari a vietii manastiresti, pe care au putut-o mentine ele, si copierii bogate de manuscrise de spiritualitate ortodoxa, iar mai tarziu tiparirii de carti cu acest continut, din care unele puteau fi trimise si la celelalte popoare ortodoxe, s-a putut mentine neincetat spiritualitatea Sfintilor Parinti in acest monahism.
Aceasta, la randul ei, a facut ca si in creatia teologica romaneasca sa se mentina linia veche patristica, printr-un Neagoe Basarab, prin Varlaam, Dosoftei, Dimitrie Cantemir, in vreme ce teologia greaca si rusa a oscilat intre influenta catolica si cea protestanta.
De exemplu la greci, intre tendinta catolicizanta a lui Meletie Sirigul si patriarhul Dositei al Ierusalimului si cea protestantizanta a lui Chiril Lucaris, Mitrofan Critopol, Ioan Cariofil; iar la rusi, intre tendinta catolicizanta a Scolii de la Kiev, pana la Petru cel Mare, si intre cea protestantizanta care incepe de la Petru cel Mare prin Teofan Procopovici, pana ce prin Dimitrie Cantemir incepe sa se descopere linia ortodoxa.
In spiritualitate, intarita apoi prin Vasile de la Poiana Marului si Paisie Velicicovschi, traitori in Moldova, unde au venit foarte probabil dupa ce au aflat de monahismul acesteia prin Dimitrie Cantemir.
Sf. Paisie de la Neamt este unul din marii nevoitori si innoitori ai monahismului romanesc din veacul al XVIII-lea. Este cunoscut si sub numele de Paisie Velicicovski. Este pomenit de Biserica Ortodoxa Romana in fiecare an, la data de 15 noiembrie. S-a nascut la 21 decembrie 1722 ca fiu al protopopului Ioan din Poltava, primind la botez numele Petru.
Luand hotararea de a se calugari, ajunge la manastirile Liubetk si Medvedovschi. Nemultumit de viata de aici, ajunge la Lavra Pecerska din Kiev, unde devine rasofor.
Impreuna cu prietenul sau Alexie, decide sa plece in Tarile Romane. Ajuns in Tara Romanesca vietuieste in schiturile Dalhauti, Traisteni, Poiana Marului si Carnu. Ii cunoaste pe schimonahii Vasile de la Poiana Marului, Onufrie de la Carnu si alti parinti cu viata aleasa.
Dupa o vreme ajunge la Sfantul Munte Athos, unde este tuns in monahism si unde se nevoieste timp de 17 ani. Paraseste Sfantul Munte in anul 1763 si ajunge la schitul Varzaresti, din partile Buzaului. De aici se indreapta spre Moldova. Este numit staret la Manastirea Dragomirna, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca.
Vietuieste aici din anul 1763 pana in 1775, cand, datorita ocupatiei austriece, se retrage cu intreaga obste la Manastirea Secu.
Paisie va primi in dar de la voievodul Constantin Moruzzi Manastirea Neamt. Astfel, va lasa la Secu pe duhovnicul Ilarion si se va muta la Neamt. Numarul vietuitorilor nemteni s-a ridicat la 700, intre care erau moldoveni, munteni, transilvaneni, rusi, ucrainieni, bielorusi, greci, bulgari, sarbi si chiar fosti necrestini trecuti la Ortodoxie.
In anul 1791, Paisie a fost hirotesit arhimandrit de catre arhiepiscopul Ambrosie Serebrenikov. In ziua de 15 noiembrie 1794, Paisie a trecut la cele vesnice si a fost ingropat in biserica mare a manastirii Neamt.
Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a canonizat in 1988. In sedinta Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din 20 iunie 1992, s-a hotarat generalizarea cultului Cuviosului Paisie de la Neamt si in Biserica noastra.
În Muntenia, Petru Velicikovski, devenit între timp rasoforul Platon, avea să trăiască cei mai liniştiţi patru ani ai vieţii sale. Între 1742 şi 1746 petrece o perioadă de iluminare şi înduhovnicire într-una din cele mai vechi vetre de isihaşti din răsăritul Europei: zona Vrancea-Buzău.
Aici, încă din secolul al XIV-lea se stabiliseră, în chilii izolate, pustnici, practicanţi ai Rugăciunii lui Iisus.
Istoricul rus Cetfericov, care a scris viata lui Paisie, scrie despre starea monahismului romanesc la sosirea lui Platon (Paisie): Platon intra pe pamantul Moldovei cu simtamantul celei mai mari bucurii si cu dragoste sincera pentru el.
El stia ca aici infloreste monahismul, ca aici vin din Rusia multi asceti, care cauta un adapost pasnic si favorabil pentru viata singuratica si tacuta si el dorea din tot sufletul sa se lipeasca de sihastrii de aici, sa vietuiasca impreuna cu ei in singuratate si tacere si astfel sa-si realizeze visul sau statornic din copilarie si tinerete.
In vremea aceea, Moldova se prezenta ca unul din cele mai infloritoare coltisoare ale lumii ortodoxe. In Orientul grec, Ortodoxia stramtorata si impilata de turci nu se putea bucura de libertatea trebuitoare.
In Rusia viata monahala incerca o stramtorare din partea guvernului.
Despre Dalhauti, unde Platon (Paisie) se opri prima data, Cetfericov spune: „Egumen al schitului era un ucenic al staretului Vasile. Aici erau multi asceti insemnati. Asa era, bunaoara, parintele Rafail, care se indeletnicea cu transcrierea cartilor sfinte”.
Cu mare probabilitate se transcriau si in romaneste, caci calugarii romani nu le-ar fi putut folosi altfel pentru viata lor duhovniceasca.
„Un alt nevoitor era monahul Dosoftei, care locuia departe de schit, si schimonahul Timoftei care era iscusit in convorbiri duhovnicesti si in talcuirea cartilor sfinte (trebuia sa le talcuiasca in romaneste, ca sa inteleaga calugarii romani).
Acesti doi monahi traiau retrasi intr-o vale adanca”. „Ei facura asupra lui Paisie o profunda impresie”. Aici descoperea Paisie vietuirea isihasta.
Trecand apoi la Traisteni, „aici Platon (Paisie) auzi pentru prima data pravila si rugaciunile dupa randuiala Sfantului Munte Athos, savarsite cu mare evlavie si cu frica lui Dumnezeu. In schit erau pana la 20 monahi, care duceau o viata de obste, si vreo 15 pustnici care traiau prin apropierea schitului, procurandu-si hrana si imbracamintea cu mainile lor. Aici Platon (Paisie) intalni multi sihastri insemnati”.
Pe unul din ei se asezau pasarile pe umar si-l insoteau oriunde se ducea, pana ce intra in biserica. Venind la Traisteni vestitul sihastru Onufrie de la schitul Omu, Platon (Paisie) se duse cu el la Carnu, care se afla pe valea Buzaului in sus, in munti.
Parintele Paul Mihail spune, folosind autobiografia lui Paisie: „Acolo, intr-o chilie sihastreasca, Platon a inteles tainele adevaratului monahism si ascetism, a inteles si a simtit mai profund efectul binefacator al rugaciunii”. „Paisie cunoscu aici alti sihastri de mare putere duhovniceasca.
Cunoscu pe ieromonahul Alexe, care le citea din scrierile Sfintilor Parinti, talcuind sensul celor spuse. Cunoscu mai bine pe marele sihastru Onufrie, care vietuise inainte multa vreme in pustie, apoi in Ungrovlahia prin muntii cei mari, iar acum traia nu departe de numitul schit, intr-o chilie singuratica”.
II vizita impreuna cu alti calugari la chilia lui. „Drumul spre ca trecea prin paduri minunate, iar chilia lui se afla pe spranceana unui munte, de unde se deschidea o priveliste fermecatoare asupra vailor, muntilor si valcelelor inconjuratoare, acoperite de paduri nestrabatute …
Batranul Onufrie isi petrecea vremea in rugaciune, in citire, cantari de psalmi si lucru de mana, facand linguri, talere de lemn de tei cu mare iscusinta. El era cu mare dar in a da sfaturi”. „Cu parintele Alexe vorbea mult despre patimile trupesti si sufletesti si despre lupta cu gandurile, cu dracii, despre ispitele lor neinchipuite, despre mestesugurile lor”.
„Ascultand aceste cuvinte ale batranului Onufrie, Platon (Paisie) se aprindea din ce in ce mai mult de dragostea de viata pustniceasca”. Iata unde si-a facut Paisie ucenicia in viata isihasta.
Despre Paisie s-a scris foarte mult si in ruseste si in romaneste.
Dar credem ca o latura, asupra careia ar trebui sa se insiste mai mult, ar fi incadrarea lucrarii duhovnicesti si organizatorice a lui in ambianta romaneasca in care a trait, aratandu-se, pe langa ceea ce a dat el monahismului romanesc, si ceea ce a primit el, cu mult mai mult, de la acesta.
Ceea ce ni se pare ca a adus el in monahismul romanesc nu e preocuparea de rugaciunea lui Iisus – caci aceasta s-a mentinut mereu intre miile de sihastri din muntii tarilor romane -, ci o introducere a acestei rugaciuni in viata de obste si, prin aceasta, o inviorare a spiritualitatii isihaste in ea si prin ea, o inviorare a vietii de obste.
Paisie a venit din Sfantul Munte cu o obste romano-rusa preocupata de aceasta rugaciune, si la aceasta s-au adaugat si unii calugari din Moldova. Dar inca Vasile de la Poiana Marului afirma cu insistenta ca rugaciunea inimii nu e numai pentru sihastri, ci si pentru cei din viata de obste. oare nu e aceasta o influenta a unui mod de practicarea acestei rugaciuni pe pamantul romanesc, care a luat o si mai mare dezvoltare in manastirea Cernica?
Insa marea majoritate a sihastrilor din tarile romane au ramas si mai departe in viata lor isihasta superioara.
Un al doilea lucru adus de Paisie a fost stimulentul dat celor din jurul lui pentru o traducere a scrierilor filocalice din limba greaca, traduceri dintre care cele mai multe erau mai curand o revizuire a unor traduceri mai vechi in lumina textelor grecesti, revizuire facuta adesea, cand era vorba de vechile traduceri slavone, nu numai dupa texte grecesti, ci si dupa traduceri romanesti.
Paisie insusi a luat parte la aceasta munca de traducere. Propriu-zis, contributia lui a fost nu atat una de innoire sau de adancire a vietii duhovnicesti, ci mai mult una de ordin cultural, de multiplicare, de revizuire si de difuzare a scrierilor duhovnicesti.
In orice caz, din intalnirea intre traditia romaneasca sihastreasca de mare adancime si introducerea ei in cadrul obstii mari prin Paisie, a rasarit echilibrata viata duhovniceasca din manastirile Cernica si Caldarusani. Restauratorul Cernicai si initiatorul marelui clan de viata duhovniceasca imprimata acesteia, a fost transilvaneanul Gheorghe, care a insotit pe Paisie 24 de ani in Athos si in Moldova si se declara ucenicul lui.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s