Minunata viață a CUVIOSULUI NECTARIE PROTOPSALTUL (Schimonahul [român]) – cel mai mare cântăreț și protopsalt al Muntelui Athos din a doua jumătate a secolului XIX, supranumit „Cucuzel Valahul”. Consemnată de Arhimandritul Ioanichie Bălan, cel căruia îi datorăm înnoirea Vieților Sfinților în limba română (republicate și diortosite de sfinția sa în anii 1990, la aproape 100 de ani de la prima publicare).

Minunata viață a CUVIOSULUI NECTARIE PROTOPSALTUL (Schimonahul [român]) – cel mai mare cântăreț și protopsalt al Muntelui Athos din a doua jumătate a secolului XIX, supranumit „Cucuzel Valahul”. Consemnată de Arhimandritul Ioanichie Bălan, cel căruia îi datorăm înnoirea Vieților Sfinților în limba română (republicate și diortosite de sfinția sa în anii 1990, la aproape 100 de ani de la prima publicare).

Viata Schimonahul Nectarie Cretu a fost unul din cei mai imbunatatiti calugari romani care s-au nevoit de-a lungul secolelor in Muntele Athos. S-a nascut in orasul Husi, dintr-o familie de tarani credinciosi cu mai multi copii. Din botez se numea Nicolae. Fratele sau mai mare, Alexandru, era deja calugar la Manastirea Ciolanu-Buzau, cu numele de […]

via CUVIOSUL NECTARIE PROTOPSALTUL (Schimonahul) – cel mai mare cântăreț și protopsalt al Muntelui Athos din a doua jumătate a secolului XIX. — Daniel Vla – Ortodoxie, Țară, Românism

CUVIOSUL NECTARIE PROTOPSALTUL (Schimonahul) – cel mai mare cântăreț și protopsalt al Muntelui Athos din a doua jumătate a secolului XIX.

20h ago

20161104_130602

Viata

Schimonahul Nectarie Cretu a fost unul din cei mai imbunatatiti calugari romani care s-au nevoit de-a lungul secolelor in Muntele Athos. S-a nascut in orasul Husi, dintr-o familie de tarani credinciosi cu mai multi copii. Din botez se numea Nicolae. Fratele sau mai mare, Alexandru, era deja calugar la Manastirea Ciolanu-Buzau, cu numele de Atanasie.

Intre anii 1840-1842, episcopul Sofronie Miclescu a luat pe tanarul Nicolae Cretu la Episcopia Husilor, impreuna cu alti tineri, unde a invatat tipicul si muzica bisericeasca.

Apoi ajunge cantaret la o biserica din Galati. Dupa putin timp este luat de fratele sau la Manastirea Ciolanu si imbracat rasofor. De aici, amandoi fratii fac o calatorie la Muntele Athos si Ierusalim si se reintorc in Moldova, la Manastirea Neamt. Aici, staretul Neonil l-a tuns in schima monahala cu numele de Nectarie.

Prin anul 1845, schimonahii Nectarie si Atanasie se duc definitiv la Sfantul Munte, unde isi cumpara o chilie mica langa mare, in partea de rasarit a Athosului, la locul numit Vigla. In aceasta coliba pustniceasca s-a nevoit Cuviosul Nectarie impreuna cu fratele sau 16 ani, ajungand cel mai mare cantaret si protopsalt al Muntelui Athos din a doua jumatate a secolului XIX.

In anul 1862, dupa sfintirea bisericii din Schitul Prodromul, parintii Nectarie si Atanasie parasesc viata de pustie si vin in schit, impreuna cu alti calugari romani, unde raman pana la moarte.

In anul 1903, Cuviosul Nectarie s-a mutat din viata aceasta si a fost ingropat la Prodromul, alaturi de fratele sau Atanasie.

Fapte si cuvinte de invatatura

Tanarul Nicolae, fiind impodobit de Dumnezeu cu darul frumoasei cantari, a fost luat de mic la Episcopia din Husi ca sa invete muzica psaltica. Astfel, in putina vreme a deprins asa de bine mestesugul cantarii bisericesti, ca pe toti protopsaltii episcopiei i-a intrecut.

Pe cand era cantaret la biserica “Adormirea Maicii Domnului” din Galati, a auzit despre aceasta fratele sau, Atanasie, din Manastirea Ciolanu. Deci, ca nu cumva tanarul nevoitor sa apuce vreun drum rau, indata Atanasie a incalecat pe cal, a venit la Galati si a zis fratelui sau:

– Nu esti dumneata Nicolae Cretu din Husi?

– Ba da, ii raspunse tanarul.

– Apoi eu sunt fratele tau, Atanasie.

– Am auzit si eu ca am un frate calugar, dar nu-l cunosteam.

– Eu sunt, i-a raspuns parintele Atanasie. Vino cu mine la manastire! Si indata au plecat amandoi la Manastirea Ciolanu.

Vazand staretul manastirii smerenia tanarului Nicolae si frumusetea cantarii sale, l-a imbracat in rasa si l-a pus sa cante la biserica. Apoi, sosind hramul Manastirii Caldarusani, a fost invitat si rasoforul Nicolae cu fratele sau Atanasie de la Ciolanu. Deci, uimind pe toti cu glasul sau si cu mestesugul cantarii, ieromonahul Macarie, dascalul de psaltichie de la Mitropolia din Bucuresti, a voit sa-l ia cu sine si sa-l faca dascal si protopsalt. Dar parintele Atanasie si fratele sau Nicolae, neiubind cinstea si slava acestei lumi, au lasat toate si s-au dus la Sfantul Munte.

Rasoforul Nicolae, fiind insa prea tanar, n-a fost primit in Muntele Athos. Deci, a plecat cu fratele sau sa se inchine la Mormantul Domnului, apoi s-au intors in Moldova, la Manastirea Neamt. Aici, auzind staretul frumusetea cantarilor lui si vazandu-i ravna pentru sfintele slujbe, indata l-a facut calugar. Apoi, mai zabovind putin, parintii Atanasie si Nectarie au fost sloboziti sa se intoarca iarasi in Muntele Athos.

La chilia Vigla de sub varful Athosului, a petrecut parintele Nectarie cu fratele sau 16 ani de zile in aspra nevointa, asemenea marilor sihastri atoniti. Toata saptamana o petrecea cuviosul in rugaciune, neiesind din chilie, iar in Duminici si sarbatori venea la Schitul Prodromul, care pe atunci se zidea, si canta la biserica “ca un inger in trup”.

Se spunea iarasi despre dansul ca, de la inceputul Postului Mare, nu mai iesea din pustie pana la Invierea Domnului, ci statea la chilie in post si rugaciune, hranindu-se “numai cu bob muiat in aceste 40 de zile”. Iar la Sfintele Pasti veneau amandoi fratii la Schitul Prodromul si se impartaseau cu Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos.

Spuneau ucenicii lui ca parintele Nectarie, cat a stat in pustie, a dobandit de la Dumnezeu darul lacrimilor si al preasfintei rugaciuni a lui Iisus, care se savarseste neincetat cu mintea si cu inima. Dar despre aceasta tainica lucrare batranul niciodata nu vorbea.

Tot acolo in pustie a deprins Cuviosul Nectarie in chip desavarsit mestesugul cantarii bisericesti pe psaltichie. Fiind inzestrat de Dumnezeu cu glas ingeresc si invatand bine limba greaca, canta asa de minunat, cum nu mai cantase alt calugar in tot Sfantul Munte. De aceea, calugarii atoniti il numeau “al doilea Cucuzel”; altii ii spuneau “Privighetoarea Sfantului Munte”, iar calugarii romani il numeau “Privighetoarea Moldovei”.

Vestindu-se in Muntele Athos “ca un valah, anume Nectarie, canta atat de bine, incat nu se afla altul asemenea lui”, parintii greci il chemau pe la manastirile lor sa cante la praznicele imparatesti si ii faceau loc intre cei dintai cantareti. Iar parintele Nectarie, impreuna cu fratele sau Atanasie, se duceau cu dragoste sa slaveasca pe Hristos.

Odata, Cuviosul Nectarie a fost chemat la hramul Manastirii Iviru, “Adormirea Maicii Domnului”. Acolo a cantat atat de frumos, incat toti se cucereau de darul ce i-l daduse Dumnezeu. Auzind de aceasta, calugarii lavrioti l-au chemat si la hramul Manastirii Lavra, de ziua Sfantului Atanasie al Atonului. Iar la slujba litiei, i-au dat sa cante in limba greaca o cantare frumoasa ce se numeste “Matima”. Si a cantat parintele Nectarie cu “asa buna intocmire si cu dulce si minunat glas, ca toti alergau sa vada cine canta” si il numeau “Noul Cucuzel”.

Altadata, parintii Nectarie si Atanasie au plecat de Sfintele Pasti la Ierusalim, sa se inchine la Mormantul Domnului. Atunci a rugat parintele Atanasie pe proiestosii greci sa-l primeasca si pe fratele sau sa cante la Sfantul Mormant. Ei insa nu l-au primit, socotind ca nu stie sa cante. La urma i-au dat voie. Si cand a inceput Cuviosul Nectarie a canta si a slavi pe Hristos, pelerinii si slujitorii se urcau pe strane si prin galerii sa vada cine canta, ca nu mai auzisera vreodata o cantare asa de minunata.

Vazand proiestosii atoniti ca numele parintelui Nectarie se facuse cunoscut in tot Muntele Athos, unii dintre ei s-au umplut de zavistie asupra lui. Deci, fiind chemat odata la hramul Manastirii Iviru, au venit si cativa protopsalti de la Constantinopol sa vada cine este acel asa de vestit “Cucuzel Valahul”. Si canta Cuviosul Nectarie la strana stanga, iar grecii la strana dreapta. Iar la sfarsitul privegherii de toata noaptea, pe cand se canta slavoslovia, protopsaltii greci n-au mai putut sa cante de oboseala si au iesit din biserica.Parintele Nectarie insa, fiind intarit de Maica Domnului, a cantat pana dimineata la sfarsitul Liturghiei, (se pare că acela a fost momentul otrăvirii de care scrie mai jos – n.adm.) incat pelerinii veniti la hram se urcau pe ferestre din afara sa-l asculte si sa-l vada cantand. La urma toti proiestosii au zis:

– Cu adevarat nu este altul mai desavarsit ca Nectarie Valahul. El este protopsalt si dascal al Sfantului Munte!

Pentru darul lui Dumnezeu care era in Cuviosul Nectarie, il aveau la mare evlavie toti proiestosii si calugarii din Sfantul Munte si il numeau “Noul Cucuzel”, “protopsalt”, “dascal” si “musico-loghiotatos”, adica preainvatat in muzica, in tot Sfantul Munte. Si nimeni nu indraznea a se numi cantaret desavarsit pana nu venea la parintele Nectarie sa-l cerceteze. Daca compunea cineva o cantare noua, apoi intai o aducea la parintele Nectarie ca sa o vada, si, de zicea ca este buna, o tiparea, iar de nu, o lepada. Pana la sfarsitul vietii sale veneau oamenii din toate partile, numai ca sa-l auda cantand.

Asa a petrecut Cuviosul Nectarie in chilia Vigla, cu fratele sau Atanasie, in neincetata rugaciune, in cantari dumnezeiesti si in mangaierea Duhului Sfant, pana in anul 1862, cand s-a sfintit biserica de la Schitul Roma- nesc Prodromul. Apoi s-au asezat amandoi in schit. Si a ramas schimonahul Nectarie in Prodromul inca 40 de ani, pana la sfarsitul vietii, facand ascultare cu multa smerenie impreuna cu toti fratii si parintii.

Spuneau ucenicii Cuviosului Nectarie si aceste cuvinte despre dansul: – Niciodata nu l-am vazut razand sau glumind, ci ochii in jos avandu-i adapati in lacrimi, gandind la infricosata judecata a lui Dumnezeu ce va sa fie. De multe ori ofta cu greu si slobozea lacrimi din ochii lui. Avea neincetat sfanta rugaciune in gura. Era sculptor foarte bun de cruci de lemn; stia si mreji a impleti si ibrisin a toarce.

Spuneau iarasi ucenicii lui ca parintele Nectarie avea mare evlavie catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu. Caci, cu ajutorul ei a dobandit darul rugaciunii lui Iisus si a invatat in chip desavarsit cantarea bisericeasca. Tot cu puterea ei a fost izbavit de otravire si de zavistia oamenilor si a viclenilor diavoli. Pentru aceasta a compus in cinstea Maicii Domnului cele mai alese axioane, iar la praznicele ei “canta ca un inger de frumos”.

Cand a venit Cuviosul Nectarie la Schitul Prodromul “n-a aflat nici o cantare in romaneste”, dupa cum se canta in Sfantul Munte, si indata s-a pus cu multa silinta si a tradus toate cantarile din greceste in romaneste, iar pe unele le-a compus din nou. Dupa ce intra in chilia lui, se apuca de scris si de tradus cantari bisericesti “care i se pareau mai frumoase, pentru a impodobi Biserica lui Hristos ca pe o adevarata mireasa”.

Cat a trait Cuviosul Nectarie Protopsaltul la Schitul Prodromul, a scris Doxastarul la toti sfintii de peste an care au privegheri, precum si la Triod si Penticostar. A mai scris stihiri la toti sfintii, precum si polielee, heruvice, axioane si chinonice. A scris inca anixandarele mari si mici si a pus Prohodul Domnului pe psaltichie. Acestea sunt cele mai importante contributii ale schimonahului Nectarie Cretu la imbogatirea muzicii psaltice romanesti.

La Schitul Prodromul, Cuviosul Nectarie a format o scoala de psaltichie pentru calugari, renumita in tot Muntele Athos. Spuneau calugarii prodromiti ca avea pana la 70 de ucenici pe care-i invata mestesugul duhovnicesc al cantarii bisericesti. Calugarii romani, greci, rusi, bulgari, macedoneni si sarbi, toti cati voiau sa devina psalti desavarsiti, veneau la Prodromul si luau lectii de la vestitul dascal Nectarie.

Dintre ucenicii sai, care au iesit psalti vestiti in manastirile atonite, se stiu numai cativa: Cosma, intaiul proiestos la Manastirea Iviru; Maxim, la Manastirea Esfigmenu; Paisie ieromonahul si Dorotei, la Manastirea Dionisiu; ieromonahul Damaschin si monahii Teofil, Antonie, Ilie, Hrisant, Serafim si Metodie, la Schitul Sfanta Ana. Multi insa dintre ei au fost uitati. In Schitul Prodromul, cei mai alesi cantareti romani formati de parintele Nectarie au fost ieromonahii Calinic si Gherontie si monahii Calistrat, Isihie, Climent, Iacob, Nazarie, Grigorie si Daniil, care mai tarziu ajunge protopsalt la Mitropolia din Bucuresti.

Cei care l-au cunoscut personal spuneau si aceasta despre el:

– Parintele Nectarie protopsaltul este de statura inalta, om frumos si placut la fata, batran peste 70 de ani (in 1889). Vocea sa este sonora, dulce si lina. Cantand, nu se observa nici o miscare pe figura lui, asa ca s-ar parea ca nu este el cel care canta. Toate cantarile compuse de el sunt line si fara figuri, dar intrunesc seriozitatea si placutul. De aceea, ascultatorii nu se pot dezlipi de a-l auzi cantand. Modulatia vocii este asa de desavarsita la el, incat, desi are un volum de voce puternica, nu intrebuinteaza in cantarile bisericesti decat atat cat este necesar in desteptarea simtului religios prin cantare.

Spuneau calugarii din Schitul Prodromul ca schimonahul Nectarie nu lipsea niciodata de la slujbele bisericesti. Tot timpul statea la locul lui, cu privirea in jos si cu gandul la cele de sus; ori canta, ori savarsea in taina rugaciunea mintii.

Spuneau iarasi ca parintele Nectarie era foarte bland si tacut, iar despre cele pamantesti era cu totul indiferent. La ascultare, la biserica, la chilie nu vorbea deloc, fara numai de mare nevoie. De asemenea, nu se amesteca niciodata intre cei care faceau tulburare in obste si se dezbinau intre ei, ci tacand se ruga pentru toti. Parintii numai cat il vedeau, se cucereau de blandetea fetei lui si se impacau unii cu altii.

Cand parintele Nectarie avea 90 de ani, i-a randuit staretul pe monahul Arcadie sa-l ingrijeasca.

Intr-o zi, fiindu-i ucenicul la ascultare, batranul statea in chilie si compunea o stihira in cinstea Maicii Domnului. Deodata, vrajmasul diavol a intrat la el in chip de om infricosat si apucandu-l cu mainile de haine l-a tarat afara pe pietre, ca la 2 km, pana la malul marii, vrand sa-l inece in valuri. Dar cuviosul cerand cu lacrimi ajutorul Maicii Domnului, indata i-a aparut la liman Preasfanta Fecioara Maria in chipul icoanei facatoare de minuni numita “Prodromita”. Atunci diavolul l-a lasat si s-a facut nevazut. Dupa un ceas, l-a gasit ucenicul zacand la pamant, zdrobit si abia viu. Apoi, ridicandu-l, l-a dus la chilie si l-a ingrijit pana s-a facut sanatos.

In vara anului 1903, Cuviosul Nectarie Protopsaltul s-a stramutat la vesnicele lacasuri, fiind in varsta de 95 de ani, din care 75 de ani de nevointa calugareasca. Astazi osemintele sale se odihnesc in cimitirul Schitului Prodromul, iar sufletul sau canta in cer cu Sfintii Maririle lui Dumnezeu.

(Parintele Ioanichie Balan – Pateric romanesc )

Sursa: http://nectarie.ro/cuviosul-nectarie-schimonahul/


În momentul când părintele Nectarie Protopsaltul și-a dat seama că grecii l-au otrăvit, a întrerupt cântarea și s-a repezit la candela de la icoana Maicii Domnului, dând pe gât tot uleiul și zicând: „Maica Domnului miluiește-mă pe mine otrăvitul!” Iar Maica Domnului l-a întărit reușind să cânte până dimineață și scăpându-l de moarte.

Creştinii zilelor noastre [sînt]creştini de circumstanţă. [Ei]plutesc inert în toropeala traiului molcom şi fără probleme. Ei sînt oameni care au devenit creştini prin descendenţă, iar nu prin asumarea conştientă a ostenelilor sfinţitoare în viaţa personală şi socială, proprii adevăratului creştin. – De la Părintele Claudiu Buză, Ortodoxia Mărturisitoare: Fragment din cartea Ieronahului Martirie Păduraru, /Despre chipul omului nou/.

Creştinii zilelor noastre [sînt]creştini de circumstanţă. [Ei]plutesc inert în toropeala traiului molcom şi fără probleme. Ei sînt oameni care au devenit creştini prin descendenţă, iar nu prin asumarea conştientă a ostenelilor sfinţitoare în viaţa personală şi socială,  proprii adevăratului creştin. – De la Părintele Claudiu Buză, Ortodoxia Mărturisitoare: Fragment din cartea Ieronahului Martirie Păduraru, /Despre chipul omului nou/.

Întâlneşti deseori în viaţă oameni care purtaţi de valuri încoace şi-n colo, îngrijoraţi doar de bucata de pâine şi de confortul familiei îşi topesc zilele în dulceaga rutină a bucuriei de a exista. Nu-şi ostenesc inima cu durerile altora, nu-şi pun întrebări dezmorţitoare, nu-şi frământă sufletul cu tainice zbateri: plutesc inert în toropeala traiului molcom […]

via Generația nepăsării — Ortodoxia mărturisitoare

Generația nepăsării

19h ago

137197_indiferentaÎntâlneşti deseori în viaţă oameni care purtaţi de valuri încoace şi-n colo, îngrijoraţi doar de bucata de pâine şi de confortul familiei îşi topesc zilele în dulceaga rutină a bucuriei de a exista. Nu-şi ostenesc inima cu durerile altora, nu-şi pun întrebări dezmorţitoare, nu-şi frământă sufletul cu tainice zbateri:plutesc inert în toropeala traiului molcom şi fără probleme. Ei bine, aceştia sunt creştinii zilelor noastre; creştini de circumstanţă; oameni care au devenit creştini prin descendenţă, iar nu prin asumarea conştientă a ostenelilor sfinţitoare în viaţa personală şi socială, atât de proprii adevăratului creştin. Ne întrebăm oarecum retoric, cuprinşi de o adâncă durere a inimii: Oare generaţiile veacului nostru nu mai poartă într-însele germenii adevărului, nu-şi mai preţuiesc de loc zestre chemării la viaţa creştină, zestre scump apărată, cu sânge pecetluită de strămoşii noştri? Sa stins oare din firea neamului nostru scânteia sfintelor năzuinţe, izbucnirea mucenicească împotriva fărădelegii care ne sfărâmă puterile, cocoţată la tribuna dreptăţii?

Oare românul şi-a uitat cu totul vocaţia sfinţeniei, puterile neşovăitoare în lupta cu păcatul? Oare a pierdut cu totul dorinţa unei alte ordini, alta decât cea impusă tuturor creştinilor din partea mai marilor lumii, cu sprijinul politicii vânzătorilor de neam şi ţară? Iată întrebări care ar trebui să zguduie tihna ruşinoasă a fiecărui român şi a fiecărui creştin, întrebări care dacă noi nu ni le punem, fiecare în parte: mamă, tată, tânăr, bătrân, ţăran, muncitor, intelectual şi întreaga suflare, vom pieri ca neam şi ca etnie. Sunt întrebări cu care ne vor judeca în faţa lui Dumnezeu, atât înaintaşii, cât şi urmaşii noştri, sunt întrebări care, cândva, la judecata neamurilor ne vor acuza că le-am lăsat fără răspuns din cauza sfâşietoarei ignoranţe care ne macină existenţa.
Poate unii nedumeriţi se întreabă: „De fapt, care-s primejdiile, care ne pândesc, cum ne atacă, unde ţintesc, unde sfârşesc, etc?” Primejdiile sunt multiple. Manifestările lor sunt şi ele multiple. Unele-s dulci, altele amare. Unele resping, altele atrag, în funcţie de formele pe care le îmbracă şi de dispoziţia fiecăruia în parte de a se lăsa momit. Dar, totuşi, cel mai bine le gustă cei care duc viaţă adevărat creştinească; cei ce „gustă” dramatic din durerile vieţuirii creştine; cei care nu cochetează diplomatic cu poruncile aspre ale Evangheliei, ci le împlinesc cu sfânta lor râvnă, şi nici nu fac concesii „pietist – ecumeniste” în faţa lumii şi a năravurilor ei.
Mergând pe firul problemei, cred că cea mai înspăimântătoare primejdie, atât pentru toţi creştinii, cât şi pentru fiecare în parte, este apostazia. Astăzi există mai mult ca oricând o mentalitate şi o societate cu o uimitoare predispoziţie spre apostazie. Dar ce fel de apostazie? Este ea identică cu apostazia primelor secole creştine, aşa cum apare ea din manualele de istorie bisericească şi din Vieţile Sfinţilor? Şi da, şi nu. De ce? DA, pentru că te dezbină tot de Hristos, tot de Biserică, tot de mântuire, folosind parţial aceleaşi mijloace ca-n vremea marilor apostaţi. NU, pentru că apostazia vremurilor noastre, pe lângă formele clasice, prezintă şi unele forme noi, „simpatice”, „binevoitoare”, „umaniste şi ocrotitoare”.
Vechea apostazie era tiranică, oprimantă, chinuitoare astfel încât îţi punea la treabă, împotrivirea, dârzenia, capacitatea de rezistenţă, de a acţiona într-un mod vulgar şi vizibil; dându-ţi posibilitatea de-a o identifica direct şi implicit, de a o contracara. Presiunile fiind de natură externă, torturile vizând distrugerea fizică a creştinului, sufletul îşi păstra o anumită independenţă şi putere de răzvrătire, ceea ce era, şi este, fundamental important pentru un creştin în lupta cu păcatul şi cu apostaziile vremii.
Dar astăzi ce se întâmplă? Apostazia omniprezentă ne pândeşte hoţeşte din fiecare ungher al societăţii, din fiecare loc de muncă, din fiecare prieten şi vecin, chiar şi prin casnicii noştri (mamă, tată, frate, soră), pătrunde răbdătoare precum cariul în lemn în minţile noastre, în inimile noastre, în sufletele noastre. Trebuie să ştim însă că cei mai feriţi de apostazie sunt creştinii care permanent, zilnic, îşi hrănesc sufletele cu neîmpăcarea cu apucăturile şi cu rânduielile acestei lumi, prin citirea neobosită a Sfintei Evanghelii, a Vieţilor Sfinţilor şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, care dau vigoare şi bărbăţie sufletului spre a se împotrivi prin înfrânare şi nevoinţă duhului apostaziei.
Având în vedere că apostazia pătrunde în inimile noastre prin trup şi prin suflet, pe acestea se cuvine să le păzim. Această păzire creştinii o numesc înfrânare. Ne înfrânăm împotriva fiecărui păcat. Ne folosim de înfrânare împotriva tuturor păcatelor cu care ne ispiteşte societatea contemporană apostată. Hărţuiala creştinului vremurilor de acum vine din toate direcţiile cu paşi de pisică şi cu iuţime de fulger. Nu iartă pe nimeni. Nici pe preşedinte, nici pe primar, nici pe deputat, nici pe savant, nici pe analfabet, absolut toţi sunt încercuiţi de păcatele lumii.
Unii vor fi crezând că lepădarea de Hristos e mai iertătoare cu stăpânii Bisericii, că apostazia acesta generală „tremură” şi „se dă de ceasul morţii” în faţa prelaţilor noştri arhierei şi clerici, şi din păcate, unele „cinstite feţe” se cred chiar aproape infailibile în faţa rătăcirilor moderne.
Ei bine, nu-i chiar aşa. De ce? Fiindcă astăzi, lepădarea sau apostazia a ajuns să ia chiar şi chipul lui Hristos, chip paşnic şi blând, conciliant şi iubitor. Întâlnim acest chip atât în conferinţe pan-ortodoxe, cât şi în întâlniri şi alianţe „de pace”, în fundaţii şi organizaţii cu caracter ecologist-umanist, cât şi în întruniri, mitinguri şi dezbateri sociale, politice, umanitare. Oare acesta să fie într-adevăr chipul lui Hristos?
Cu siguranţă nu. Oare pentru aceasta s-a întrupat, răstignit şi înviat Hristos? Pentru confort, pentru „o pâine mai albă”, pentru un serviciu mai bun, pentru „mărirea salariilor”, pentru „schimbarea nivelului de trai”, pentru „o lume mai bună” şi „pace între popoare”?
Oare Hristos s-a răstignit pentru desăvârşirea şi prosperitatea omenească a societăţii şi a întregii lumi? Orice drept-credincios (ortodox) ştie că nu. Atunci, dacă mă mântuiesc prin bunăstare de ce mai postesc, de ce mă mai înfrânez, de ce să mai mă nevoiesc? Înseamnă că nici dreapta credinţă nu contează dacă o mai păstrez. Dacă mă mântuiesc prin „progres” şi „ordine socială” înseamnă că strămoşii noştri care n-au cunoscut „progresul” nostru şi nici „ordinea noastră socială” nu s-au mântuit, şi nici nu se vor mântui. Înseamnă că nici noi, nu ne mântuim, şi nici cei de după noi şi aşa mai departe, pentru că fiecare generaţie este depăşită în aceste „dezvoltări” de generaţia următoare. Această „Teologie umanistă” ne învaţă să alergăm şi să ne îmbuibăm cu bunătăţile acestui veac care bucură trupul, dar întristează sufletul, căci răpeşte ortodoxului dorirea şi aşteptarea vieţii veşnice. A fost sesizată şi aspru criticată de toţi marii Sfinţi nevoitori ai Bisericii Ortodoxe (în vremea noastră de Sfinţii Teofan Zăvorâtul, Ignatie Briancianinov, Ioan Maximovici, Serafim Rose, Iustin Popovici, Paisie Aghioritul, Arhiepiscopul Averchie Tauchev, Ioan Iacob Hozevitul, etc) cât şi de gânditori precum Dostoievschi, Leontiev, Rozanov, Soljeniţîn,etc.
Acest „umanism universal”, la origine catolicoprotestant, cu îndepărtate ecouri din lumea Greciei antice (Protagoras: „omul este măsura tuturor lucrurilor”) care-l pune pe om deasupra tuturor lucrurilor, este încurajat şi întreţinut inconştient de noi toţi, iubitori ai simţurilor şi aserviţi „ societăţii de consum”.
Ce este această „societate de consum” pentru toţi oamenii şi mai ales pentru noi ortodocşii secolelor XX – XXI e foarte bine să ştim. E societatea care nu precupeţeşte nici un efort ca omul să fie un „bun al poporului”, iar poporul un „bun” al elitei conducătoare.
E societatea care sacrifică şi „absoarbe” pe individ în vidul „demono-craţiei” absurd şi abstract al „poftelor legiferate”, al „poftelor constituţionale” ocrotite (şi ocrotitoare) de masele populare şi conducătorii lor.
Trebuie să recunoaştem că omul zilelor noastre, nu face diferenţa dintre social şi moral. Dacă un om săvârşeşte un act imoral dar necondamnat constituţional şi social, el nu sesizează că a păcătuit ca om creştin în faţa lui Dumnezeu, că a călcat porunca lui Hristos, că este în lepădare faţă de Biserică şi faţă de legile mântuirii; el nu-şi sesizează apostazia. Pentru acest om, dumnezeu este Statul, dumnezeu este Guvernul, dumnezeu este Constituţia, dumnezeu este poporul, societatea şi legile ei, adică lumea acesta, iar Dumnezeu nu mai este Dumnezeu. Acest soi de om săvârşeşte păcatul, iar apoi îşi ia liniştit dejunul, pleacă liniştit la serviciu, se întoarce liniştit acasă, se bucură liniştit de familie fără lăuntrice mustrări şi sufleteşti frământări. E tipul celui care săvârşind păcatul, e vesel, mulţumit, bine dispus că şi-a făcut conştiincios „datoria”. E cel care în faţa mustrărilor răspunde senin şi candid: „am avut ordin”, „nu mi-am făcut decât datoria”, „sunt nevinovat, şeful răspunde”, „eram în misiune” etc.
Acest gen de oameni au fost uneltele ideale ale democraţiei, comunismului şi ale tuturor regimurilor sataniste, acest soi de oameni mişună printre noi şi astăzi şi tot ei vor fi călăii noştri de mâine. Vinovaţi nu-s doar ei, ci şi noi, pentru că suntem uneori pilde de astfel de moravuri, alteori favorizând răspândirea lor, cedând în faţa puterii, a serviciului, a unui profit nemeritat, a şantajului, etc.
Toate acestea la un loc, toată nesiguranţa, toată ezitarea, toată frica de teama şi de dragul lumii sunt fiice ale apostaziei; sunt lepădări de adevăr, lepădări de dreptate, lepădări de curaj, lepădări de mucenicie, lepădări de dragoste pentru sufletul omului, lepădări de neam, lepădări de credinţă, lepădări de Dumnezeu, lepădări de mântuire, de rai, de veşnicie.
Un mare cuvios al vremii noastre, părintele Paisie Aghioritul, observând toate aceste răni ale societăţii, numea lumea contemporană „GENERAŢIA NEPĂSĂRIII”, adăugând că „Nepăsarea faţă de Dumnezeu aduce nepăsarea faţă de toate celelalte.”
Da, într-adevăr, în nepăsarea faţă de Dumnezeu stă tot dezastrul lumii noastre, toate eşecurile noastre, toată deznădejdea noastră, toată teama de viaţă şi de moarte. Dacă trândăvia şi necredinţa au adus atât nor de nepăsare şi amorţeală în sufletele noastre, oare ce va fi cu generaţiile viitoare? Nu cumva îşi vor urî propria viaţă, oare nu îşi vor urî strămoşii, adică pe noi şi înaintaşii noştri, oare nu va fi o lume demonică pe pământ? Vai celor de mâine, şi vai nouă celor de azi, că suntem vrăjmaşii copiilor, copiilor noştri, suntem vrăjmaşii strămoşilor noştri, vrăjmaşii mântuirii neamului românesc, vrăjmaşii lui Hristos cel răstignit, Care ne mustră cu cuvintele acestea: «Dar voi întreceţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei?» (Matei 23, 32-33)

Fragment din cartea: Martirie Paduraru, despre chipul omului nou pag. 21-27

Sursa: http://www.glasulstramosesc.ro/blog/apostazia_contemporana_o_primejdie_reala_impotriva_ortodoxiei/2017-02-27-339

La început de Sfînt și Mare Post 2017: Scrisoarea Sf. Ignatie [Briancianinov, 1807-1867, prăznuit la 30 aprilie] către o cucoană care nu acceptă că sînt „mulţi chemaţi, puţini aleşi” şi că aleşii sînt tocmai adevăraţii ortodocşi – de la www.ganduridinierusalim.com

La început de Sfînt și Mare Post 2017: Scrisoarea Sf. Ignatie [Briancianinov, 1807-1867, prăznuit la 30 aprilie] către o cucoană care nu acceptă că sînt „mulţi chemaţi, puţini aleşi” şi că aleşii sînt tocmai adevăraţii ortodocşi – de la www.ganduridinierusalim.com

Scrisoarea Sf. Ignatie către o cucoană care nu accepta că sunt „mulţi chemaţi, puţini aleşi” şi că aleşii sunt tocmai adevăraţii ortodocşi

 Ce spectacol vrednic de plâns si de plâns în hohote: creştinii care nu ştiu în ce constă propriu zis creştinis­mul! Privirea noastră întâlneşte acest spectacol neîncetat; rareori vedem câte o excepţie, rareori putem în­tâlni în numeroasa gloată a celor ce se numesc creştini, unul care e creştin nu doar cu numele, ci şi în fapt. Întrebarea pe care o puneţi dumneavoastră a devenit o întrebare obişnuită astăzi: „De ce să nu se mântuie”, în­trebaţi dumneavoastră, „păgânii, mahomedanii si aşa numiţii eretici. Printre ei se găsesc oameni cât se poate de buni. A-i pierde pe aceşti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu.”… Mai mult, aceasta e contrar chiar raţiunii umane sănătoase! Doar ereticii sunt si ei creştini. Să te socoţi mântuit iar pe membrii altor cre­dinţe – pierduţi, este o nebunie, este o trufie fără mar­gini!” Mă voi strădui să vă răspund cât se poate mai scurt.

– Creştinilor! Voi vorbiţi despre mântuire dar habar nu aveţi ce este mântuirea, de ce au nevoie oamenii de mântuire şi, în sfârşit, nu-L cunoaşteţi pe Hristos – sin­gurul mijloc al mântuirii noastre! Iată adevărata învă­ţătură despre acest obiect, învăţătura Sfintei, Univer­salei Biserici: Mântuirea constă în restituirea părtăşiei cu Dumnezeu. Această comuniune a fost pierdută de întregul neam omenesc prin căderea în păcat a proto-părinţilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinţe pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atât a celor virtuoşi cât şi a răufăcătorilor. Ne zămislim în fărădelegi, ne naştem în păcat. „Voi pogorî la fiul meu, plângând, în iad” zice sfântul patriarh Iacov despre el însuşi şi despre sfântul său fiu Iosif, cel cast şi minunat. Coborau în iad, după sfârşirea pribegiei pământeşti, nu doar păcătoşii ci şi drepţii Vechiului Testament. La atâ­ta se limitează puterea faptelor bune omeneşti. Acesta e preţul virtuţilor firii noastre căzute! Ca să se refacă comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul să obţină mântuirea era necesară răscumpăra­rea. Răscumpărarea neamului omenesc a fost săvârşită nu de un înger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinţă şi mai înaltă dar mărginită si creată – ci a fost săvârşită de însuşi nemărginitul Dumnezeu.

Pedepsele – partea neamului omenesc, au fost înlocuite cu pedeapsa luată de El; lipsa meritelor omeneşti a fost înlocuită de vred­nicia lui infinită. Toate faptele bune omeneşti neputin­cioase, pogorâtoare în iad, au fost înlocuite cu o singu­ră faptă bună, plină de putere: credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Când iudeii L-au întrebat pe Domnul: „Ce să facem ca să facem lucrurile lui Dum­nezeu” Domnul le-a răspuns: „acesta este lucrul lui Dumnezeu, să credeţi în Cel pe Care l-a trimis El” (In. 6, 28, 29). Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire: cre­dinţa; dar credinţa ca lucrare. Prin credinţă, numai prin credinţă, putem intra în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deşert dar, si cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre păgâni si mahomedani se vor mântui, adică vor intra în comuniune cu Dumnezeu !… Nu !… Biserica a recu­noscut întotdeauna că există un singur mijloc de mân­tuire: Răscumpărătorul! Ea a recunoscut că cele mai mari virtuţi ale firii căzute pogoară în iad. Dacă drepţii adevăratei Biserici şi făcătorii de minuni care credeau în Răscumpărătorul ce urma să vină, pogorau în iad, cum vă închipuiţi că păgânii şi mahomedanii care nu au cunoscut si nu au crezut în Răscumpărător vor că­păta mântuirea numai pentru că ei vi se par dum­neavoastră drăguţi şi buni, când mântuirea nu se ob­ţine decât printr-un singur, vă repet, un singur mijloc şi acesta este credinţa în Răscumpărător!

Creştini! Cu­noaşteţi pe Hristos! Înţelegeţi că voi nu-L cunoaşteţi, că vă lepădaţi de El socotind mântuirea posibilă fără El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mântuire posibilă fără credinţa în Hristos este renegat de Hristos şi, poate din neştiinţă, cade în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu. „Căci socotim” – zice Sfântul Apostol Pavel – „că prin credinţă se va îndrepta omul, fără faptele Legii” ” (Rm. 3. 28). „Căci dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred, căci nu este deosebire. Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu; Îndreptându-se în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus.” (Rm. 3,22-24). Veţi replica poate: „Sfântul Apostol Iacov cere neapărat fapte bune; el învaţă că credinţa fără fapte e moartă”. Cercetaţi ce cere Sfântul Apostol Iacov şi o să vedeţi că el cere, ca şi toţi insuflaţii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credinţă iar nu faptele bune ale firii noastre căzute. EI cere credinţa vie, învederată de faptele omului nou, şi nu faptele bune ale firii noastre căzute ! El dă drept exemplu fapta patriarhului Avraam, faptă în care s-a învederat credinţa dreptului: iar fapta aceea consta în a aduce jertfă lui Dumnezeu pe fiul său unul născut. Să-ţi înjunghii fiul spre jerfire nu e de loc o faptă bună după firea omenească: e o faptă bună ca împlinire a poruncii lui Dumnezeu, ca faptă de credinţă.

Adânciţi-vă în cercetarea Noului Testament şi în general a întregii Sfintei Scripturi: veţi găsi că se cere împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, că numai această împlinire este numită faptă bună, că numai prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu credinţa în Dumnezeu se face vie, ca una ce e lucrătoare: fără aceasta e moartă, lipsită fiind de orice mişcare. Şi, dimpotrivă, veţi găsi că pornirile bune ale inimii sunt interzise, lepădate (fiindcă binele nu este bine dacă nu are ca scop voia dumnezeiască, spune Sf. Petru Damaschinul). Dar tocmai drăgălaşele acestea de fapte bune vă şi plac la păgâni şi la mahomedani! Pentru ele, măcar de-ar fi şi cu renegarea lui Hristos, dumneavoastră vreţi să le acordaţi mântuirea. Ciudată e judecata dumneavoastră despre raţiunea sănătoasă. De unde, cu ce drept o găsiţi, o descoperiţi în dumnea­voastră ? Dacă sunteţi creştină trebuie să aveţi noţiuni creştine cu privire la acest obiect şi nu altele, după ca­pul dumneavoastră sau agăţate cine ştie de pe unde!

Evanghelia ne învaţă că prin cădere noi ne-am agonisit o raţiune pervertită, că raţiunea firii noastre căzute, ori­cât de valoroasă ar fi prin natură, oricât de ascuţită ar fi prin învăţătura lumească, îşi păstrează caracterul căpă­tat prin căderea în păcat, continuă să rămână o raţiune pervertită. Trebuie să o lepezi, să te dai pe mâna că­lăuzitoare a credinţei si, sub această conducere, la tim­pul său, după o însemnată nevoinţă întru evlavie, Dumnezeu dăruieşte robului Său credincios raţiunea Adevărului sau Judecata Duhovnicească. Această ra­ţiune poate şi trebuie să fie recunoscută a fi raţiune sănătoasă: ea este credinţa căpătată din cercetarea lucrurilor, aşa de strălucit descrisă de apostolul Pavel în al patrulea capitol al epistolei sale către evrei. Te­melia judecăţii duhovniceşti este Dumnezeu. Pe piatra aceasta neclintită se înalţă ea, şi întru aceasta nu se clatină şi nu cade. Ceea ce numiţi dumneavoastră ra­ţiune sănătoasă noi, creştinii, cunoaştem că este o ra­ţiune atât de bolnăvicioasă, atât de întunecată şi rătă­cită încât vindecarea ei nu poate avea loc decât prin retezarea cu paloşul credinţei a tuturor ştiinţelor şi cu­noştinţelor care o compun, şi prin lepădarea lor. Dacă însă vom socoti raţiunea ca sănătoasă, considerând-o astfel pe baza a ceva necunoscut, şovăielnic, nede­terminat, mereu schimbător, atunci ea, ca „sănătoasă”, va renega neapărat şi pe Hristos. Acest lucru e dovedit experimental. Ce zice judecata dumneavoastră, raţiu­nea dumneavoastră sănătoasă ? Că a recunoaşte pieirea unor oameni buni, care nu cred în Hristos, este un fapt potrivnic raţiunii dumneavoastră sănătoase! Si nu doar atât! Ci că o asemenea pieire a oamenilor virtuoşi e potrivnică milosteniei unei Fiinţe atât de atotbune ca Dumnezeu. Aţi avut cumva o revelaţie de sus asupra acestui obiect, asupra a ceea ce e contrar şi nu e contrar milosteniei lui Dumnezeu ? Nu! însă raţiunea dum­neavoastră sănătoasă e cea care vă spune asta! Ah, ra­ţiunea dumneavoastră sănătoasă! Atunci, cu raţiunea dumneavoastră sănătoasă, de unde aţi scos că puteţi înţelege, cu pătrunderea omenească limitată, ce este contrar şi ce nu este contrar milosteniei Iui Dumne­zeu ?

Îngăduiţi-mi să vă expun gândul nostru. Evanghelia, altfel spus învăţătura lui Hristos, sau Sfânta Scriptură sau Sfânta Biserică Universală ne-a desco­perit tot ce poate şti omul despre mila lui Dumnezeu, ce întrece orice cugetare, ce este mai presus de orice capacitate omenească de pătrundere, rămânând inaccesibilă pentru înţelegerea oamenilor. Deşartă e rătăcirea minţii omeneşti când caută să-L­ pătrundă pe nepătrunsul Dumnezeu ! Când caută să explice inexpli­cabilul, să-L supună consideraţiilor sale… pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea întreprindere e o întreprin­dere satanică!… Tu, care te numeşti creştin şi nu ai habar de învăţătura Iui Hristos! Dacă din această învă­ţătură harismatică, cerească, nu ai învăţat că Dumne­zeu este incomprehensibil, du-te la şcoală si trage cu urechea să auzi ce învaţă copiii! Lor profesorii de matematică le explică, în teoria infinitului, că infinitul, ca mărime nedeterminată, nu se supune acelor legi cărora li se supun mărimile determinate – numerele, că rezultatele operaţiilor cu el pot fi total opuse operaţi­ilor cu numerele. Iar tu vrei să determini legile acţiunii milei lui Dumnezeu si zici: asta e conform cu El – asta îi repugnă! E conform sau nu e conform cu raţiunea ta! Cu noţiunile si cu simţurile tale! Urmează din aceasta că Dumnezeu e obligat să înţeleagă şi să simtă cum înţelegi şi simţi tu ? Dar tocmai asta şi pretinzi tu de Ia Dumnezeu! Iată cea mai nesăbuită şi mai pe deplin trufaşă întreprindere! Nu învinui dar judecăţile Bise­ricii de lipsă de bun simţ şi de smerenie: asta e lipsa ta! Ea, sfânta Biserică, nu face decât să urmeze neabătut învăţăturii lui Dumnezeu despre lucrările lui Dumne­zeu cele descoperite ei de către Dumnezeu însuşi!

Copiii ei adevăraţi merg după ea cu supunere, luminându-se cu credinţa, călcând în picioare raţiunea trufită ce se răscoală asupra lui Dumnezeu! Credem că putem şti despre Dumnezeu numai ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere! Dacă ar exista un alt drum către cunoaşterea de Dumnezeu, un drum pe care 1-ar putea deschide mintea, cu propriile ei sforţări, nu ne-ar fi fost dată descoperirea dumnezeiască. Ea ne-a fost dată însă pentru că ne este strict necesară. Deşarte sunt dar şi mincinoase propriile autocugetări şi rătăcirile minţii omeneşti. Dumneavoastră ziceţi: „ereticii sunt aceiaşi creştini ca şi noi”. De unde aţi scos una ca asta ? Doar poate vreunul care se numeşte creştin şi nu ştie nimic despre Hristos, datorită nemărginitei sale igno­ranţe se va arăta de acord să se recunoască tot atât de creştin cât şi ereticii, fără să deosebească sfânta cre­dinţă creştină de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judecă cu privire la acestea ade­văraţii creştini! Numeroasele soboare de sfinţi au pri­mit cununa muceniciei, au ales mai degrabă cele mai crâncene şi îndelungi chinuri, închisoarea, exilul decât să-şi dea acordul la părtăşia cu ereticii în învăţătura lor hulitoare de Dumnezeu.

Biserica a recunos­cut întotdeauna erezia ca un păcat de moarte, a recu­noscut întotdeauna că omul molipsit de boala groaz­nică a ereziei e mort sufleteşte, străin de har şi de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul şi cu pieirea lui. Erezia e mai degrabă un păcat diavolesc decât omenesc; ea este fiica diavolului, născocirea lui, e o nelegiuire apropiată de închinarea la idoli. Părinţii numesc adesea închinarea la idoli nelegiuire, iar erezia – rea credinţă, în închinarea la idoli diavolul îşi ia sieşi partea dumnezeiască de la oamenii orbiţi, iar prin erezie el îi face pe aceşti oameni orbiţi părtaşi ai pă­catului său de căpătâi: hula de Dumnezeu. Cine va citi cu atenţie „Faptele apostolilor” se va convinge uşor de caracterul pe de-a-ntregul satanic al ereticilor. El va vedea îngrozitoarea lor făţărnicie, trufia nemăsurată, va vedea un comportament alcătuit din minciună neîn­treruptă, va vedea cât sunt de robiţi celor mai diferite şi josnice patimi […]. Cu deosebire se remarcă la ei ura neîmpăcată către fiii adevăratei Biserici […].

Erezia se conjugă cu încrâncenarea inimii, cu o groaznică întunecare si stricare a minţii, erezia se menţine cu încăpăţânare în sufletul molipsit de ea şi cât de trudnică este vindecarea omului de această in­firmitate ! Orice erezie conţine întrînsa hula împotriva Duhului Sfânt: fie huleşte o dogmă a Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului Sfânt, dar neapărat huleşte Duhul Sfânt. Esenţa oricărei erezii este hulirea de Dumnezeu. Sfântul Flavian, patriarhul Constantinopolului, care a pecetluit cu propriul său sânge mărturisirea adevăratei credinţe, a pronunţat hotărârea soborului local al Con­stantinopolului asupra ereziarhului Eutihie în urmă­toarele cuvinte:

„Eutihie, până acum iereu, arhiman­drit, fiind întrutotul prins şi vădit ca părtaş al rătă­cirilor lui Valentin si Apolinarie, atât prin faptele lui trecute cât şi prin explicaţiile date aici, fiind dar do­vedit de urmarea încăpăţânată a hulirii de Dumnezeu a acelora, nici măcar n-a luat în seamă sfaturile noastre şi poveţele către primirea învăţăturii sănătoase. Şi, de aceea, plângând si suspinând pentru pieirea lui de­finitivă, declarăm în numele Domnului nostru Iisus Hristos că el a căzut în hulire de Dumnezeu, că e depo­sedat de orice cin preoţesc, de părtăşia cu noi şi de con­ducerea asupra mănăstirii sale, dând tuturor de ştire că de acum încolo, cine va sta la sfat cu el sau îl va vizita, va cădea el însuşi sub afurisenie.”

Această hotărâre e un mic exemplu al părerii obşteşti a Bisericii Univer­sale asupra ereticilor; această hotărâre e recunoscută de întreaga Biserică si confirmată de Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Erezia lui Eutihie consta în aceea că el nu mărturisea în Hristos, după întrupare, cele două na­turi, cum mărturiseşte Biserica, ci admitea numai o sin­gură natură, natura dumnezeiască. Veţi spune: numai atât!… Amuzant prin ignoranţă, şi demn de plâns prin caracter şi urmări, este răspunsul unei persoane in­vestite cu puterea acestei lumi către sfântul Alexandru, patriarhul Alexandriei, despre erezia ariană. Această suspusă faţă sfătuia pe patriarh să păstreze pacea, să nu pornească dezbinarea, atât de potrivnică duhului creştinismului, pentru câteva cuvinte, zice el, căci el nu găseşte nimic vrednic de osândă în învăţătura lui Arie –care diferă întrucâtva în stilul de formulare a cuvin­telor şi atâta tot! Aceste diferenţe de forrmilare a cu­vintelor, observă istoricul Fleury, în care chipurile nu e nimic de osândit, nu fac altceva decât că neagă Dum­nezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – nu mai mult!

Năruiesc aşadar toată credinţa creştină – şi atâta tot! Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor măşti schimbătoare tindeau către un acelaşi scop: negau Dumnezeirea Cuvântului si deformau dogma întru­pării. Cele mai noi năzuiesc mai degrabă să nege lucrările Sfântului Duh. Cu hule ei negau Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate as­pectele în care Biserica recunoştea lucrarea Sfântului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementări omeneşti – şi încă mai neruşinat: superstiţii, rătăcire!

Desigur dumneavoastră nu vedeţi în erezie nici tâlhă­rie nici hoţie! Poate nici nu o socotiţi un păcat ? E rene­gat Fiul Iui Dumnezeu, e renegat şi hulit Duhul Sfânt -nu mai mult! Cel care a primit şi se ţine de o învăţă­tură hulitoare de Dumnezeu, cel care huleşte pe Dum­nezeu cu gura, acesta nu tâlhăreşte, nu fură, face chiar faptele bune ale firii căzute – ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu să-i refuze mântuirea?!… Toată cauza ultimei dumneavoastră nedumeriri, ca şi a tutu­ror celorlalte, constă în adânca necunoaştere a creşti­nismului ! Să nu credeţi că o asemenea necunoaştere e un defect lipsit de importanţă! Nu! urmările lui sunt nimicitoare, mai ales astăzi, când în societate umblă nenumărate cărţi cu titluri creştine şi conţinut sa­tanic. Prin ignorarea adevăratei învăţături creştine, sunteţi întrutotul expus să primiţi un gând mincinos, fals, amăgitor, hulitor de Dumnezeu, drept gând ade­vărat, să vi-1 însuşiţi şi, odată cu el, să vă însuşiţi şi pieirea veşnică. Hulitorul de Dumnezeu nu se va mân­tui ! Iar nedumeririle dumneavoastră sunt tot atâtea semne de întrebare asupra posibilităţilor dumneavoas­tră de mântuire.

Esenţa nedumeririlor acestora este lepădarea de Hristos! Nu vă jucaţi cu mântuirea, nu vă jucaţi! căci altfel veţi plânge veşnic. Apucaţi-vă de lectura Noului Testament şi Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe (…) studiaţi în scrierile Sfinţilor Părinţi, cum trebuie înţeleasă corect Scriptura, ce vieţuire, ce gân­duri şi ce simţăminte se cuvine să aibă un creştin. Stu­diaţi din Scripturi şi din credinţa vie pe Hristos şi creş­tinismul. Mai înainte să bată ceasul, ceasul de spaimă în care va trebui să vă prezentaţi la judecată în faţa lui Dumnezeu, agonisiţi-vă îndreptăţirea (achitarea) dată de Dumnezeu fiilor oamenilor prin intermediul Creşti­nismului.

Extras din „Experienţe ascetice şi scri­sori către mireni” – vol. IV în operele complete ale Sfân­tului Ignatie Briancianinov

Arhiereul Grifoni de Slobozia îl caterisește pe Părintele Claudiu Buză, Mărturisitor Smerit al Dreptei Credințe, făcînd din această NELEGIUIRE subiect de „pastorală” la început de Sfînt și Mare Post – spre „zidirea” sufletelor întru Dreapta Credință, nu-i așa?! Un întreg popor Ortodox – indiferent cît de mic numeric – va plînge pe Psaltire în aceste 40 de Zile de Foc. La final, încredințați sîntem că vom vedea Sfînta Judecată a lui Dumnezeu. – Știre preluată de la http://sinodultalharesc.tk

Arhiereul Grifoni de Slobozia îl caterisește pe Părintele Claudiu Buză, Mărturisitor Smerit al Dreptei Credințe, făcînd din această NELEGIUIRE subiect de „pastorală” la început de Sfînt și Mare Post – spre „zidirea” sufletelor întru Dreapta Credință, nu-i așa?! Un întreg popor Ortodox – indiferent cît de mic numeric – va plînge pe Psaltire în aceste 40 de Zile de Foc. La final, încredințați sîntem că vom vedea Sfînta Judecată a lui Dumnezeu. – Știre preluată de la http://sinodultalharesc.tk

http://sinodultalharesc.tk/parintele-claudiu-buza-fost-caterisit-de-ighemonul-vincentiu-grifoni

Părintele Claudiu Buză a fost caterisit de ighemonul Vincențiu Grifoni

Pastorala Episcopiei Sloboziei și Călărașilor la început de post: ,,Caterisirea” celor ce iau atitudine împotriva ecumenismului! Acești ighemoni nu merită IERTARE, căci se fac dușmanii lui Hristos, al dreptei credințe de la care nu trebuie să ne batem. Iată ce trâmbițeazăepiscopul jidov Grifoni.

,,Cu durere în suflet, dar și cu responsabilitate pentru turma lui Hristos dată Nouă în grijă, vestim tuturor credincioșilor din urbea Urziceniului și din Episcopia Sloboziei și Călărașilor, faptul că dl. Buză Claudiu, fost slujitor la parohia Sfânta Treime din Urziceni, prin faptele sale îndreptate împotriva Bisericii – cea Una, Sfânta, Sobornicească și Apostolească, prin lipsa de smerenie, dialog și ascultare exprimate continuu în perioada noiembrie 2016 – martie 2017 și mai ales prin voința sa întărită în rău, după numeroasele încercări susținute de autoritățile bisericești eparhiale pentru îndreptarea, revenirea și păstrarea sa în comuniune cu Biserica Ortodoxă, a fost supus ultimei pedepse a caterisirii din preoție și a fost întors în rândul laicilor. Prin faptele sale, de schismă și neascultare, întărite și asumate în rău, ca un nou Iuda, dl Buză Claudiu s-a golit de tot harul și lucrarea preoțească.”

Dl Petru Romoșan ne place din ce în ce mai mult. Iată o scurtă și foarte bună analiză a chestiunii UE (datată azi, D 26 feb 17), intitulată: Spre un Euro-exit general?

Dl Petru Romoșan ne place din ce în ce mai mult. Iată o scurtă și foarte bună analiză a chestiunii UE  (datată azi, D 26 feb 17), intitulată: Spre un Euro-exit general?
Publicat: 26 Februarie, 2017 – 13:04

O „Europă cu două viteze”, o „Europe à la carte” (ca la restaurant) sau o „Europă cu geometrie variabilă” ? Ce refuzau zgomotos ieri liderii importanţi ai Europei Occidentale, adică numai în urmă cu 5-6 ani, acceptă şi promovează azi cu o comică, falsă înţelepciune. Europa avea şi ieri, are şi astăzi cel puţin două viteze. Avem Zona Euro şi Spaţiul Schengen, şi avem ţări care au încă monede naţionale şi ţări care sunt în afara Spaţiului Schengen. Despre ce vorbeşte azi Jean-Claude Juncker, acelaşi care respingea violent acum câţiva ani orice discuţie despre o Europă cu două viteze ? Capul UE vorbeşte, aparent fără să-şi dea seama, despre destrămarea organizaţiei, ba chiar o provoacă involuntar, iresponsabil. Şocul Brexit-ului va produce în cele din urmă un Euro-exit general ?

Ţara care poate pune cu o singură viteză cruce Uniunii Europene este Franţa, liderul secund al Uniunii. Iar Marine Le Pen, aflată azi în fruntea sondajelor pentru primul tur al prezidenţialelor franceze din aprilie, a promis un referendum pentru ieşirea ţării sale din UE. Nu e exclus nici ca, înaintea Franţei, să abandoneze UE ţările cu cele mai mari probleme economice şi financiare, ca Grecia şi Italia, probleme cauzate chiar de UE şi mai ales de moneda ei. Dar şi noua preşedinţie americană a lui Donald Trump a început să dea o substanţială mână de ajutor la destrămarea UE. Noua echipă de la Casa Albă are un exemplu viu pentru a arăta ce înseamnă globalismul, liber-schimbul fără limite, iar Bruxelles-ul pare a fi capitala unui nou „imperiu al răului”. Uniunea Europeană a luat locul Uniunii Sovietice în imaginarul colectiv al celor ce încă mai cred în naţiune şi susţin protecţionismul raţional. Un al Treilea sau al Patrulea Reich, pentru că UE începe să fie identificată de toată lumea drept Noul Imperiu German de Apus, de Răsărit, de Centru şi de Sud, adică un imperiu de vreo 450 de milioane de suflete după ieşirea Marii Britanii.

Europa cu mai multe viteze e o ameninţare clară la adresa ţărilor membre din estul Europei. După ce au fost spoliate de activele majore, de mâna de lucru tânără şi calificată, şi transformate în pieţe de desfacere de mâna a doua, ţările din Est vor primi şi statutul de colonie a Germaniei, Franţei şi Beneluxului, iar votul lor va fi doar unul consultativ, adică apă de ploaie. Ce-i drept, se va oficializa astfel situaţia de fapt de ieri şi de azi. Aroganţa imperială a Germaniei, Franţei, Olandei şi a micului ducat Luxemburg, aroganţă care a forţat Marea Britanie să părăsească Uniunea, ni se afişează acum în toată splendoarea ei. Liderii germani şi francezi, împreună cu Jean-Claude Juncker, contează pe frica ţărilor din estul Europei de Rusia şi neîncrederea în preşedinţia lui Donald Trump pentru a rămâne în UE chiar şi cu noile aranjamente umilitoare pe care le vor propune încă de anul acesta, anul aniversării a 60 de ani de la înfiinţarea organizaţiei.

Deşi lipsită de o clasă politică responsabilă şi matură, România e totuşi norocoasă pentru că are încă o monedă naţională şi pentru că are încă frontiere controlate (adică nu este în Spaţiul Schengen). Toate umilinţele de ieri ne pot asigura independenţa şi suveranitatea de mâine. Dar se preocupă cineva în ţara noastră de un plan post-UE, căci realitatea începe să semene din ce în ce mai mult cu un proiect post-UE ? Cum scăpăm de actualii decidenţi de la Bucureşti, slugarnici, mărunţi şi fixaţi într-un trecut dispărut de mult ?

O primă impresie de după aducerea, ieri, înaintea „judecății” celei nelegiuite de la Alba Iulia, a părintelui Ioan Miron. Consemnată de Laurențiu Ivănel, Facebook. Părintele a fost însoțit de popor iubitor al Ortodoxiei și Dreptei Credințe, în număr foarte mare. De asemenea de teologi și avocați. Judecătorii cei fără de lege nu au izbutit nimic. A fost alături de Părintele însuși Mihai Viteazul și Sfîntul, Patronul Alba-Iuliei.

O primă impresie de după aducerea, ieri, înaintea „judecății” celei nelegiuite de la Alba Iulia, a părintelui Ioan Miron. Consemnată de Laurențiu Ivănel, Facebook. Părintele a fost însoțit de popor iubitor al Ortodoxiei și Dreptei Credințe, în număr foarte mare. De asemenea de teologi și avocați. Judecătorii cei fără de lege nu au izbutit nimic. A fost alături de Părintele însuși Mihai Viteazul și Sfîntul, Patronul Alba-Iuliei.

18 hrs ·

Cu Voia Domnului si cu intarirea voastra frati si surori, Parintele Ioan Miron a stat drept in fata Consistoriului de judecata , nerecunoscandu-i ca instanta si refuzand sa primeasca [vreo] intrebare sau acuzatie: ” Nu va recunosc!”

…neprimind nici o intrebare sau sa semneze ceva. Cu o zi inainte Consistoriul primise adresa cu argumentatie juridica prin care i se aducea [Consistoriului]in atentie ca actiunea de judecare este ilegala, [și cade] sub icidenta Penala. Consistoriul a raspuns evaziv, nesustinut…Dupa parasirea salii de judecata , Consistoroul a redactat …..Fii duhovnicesti , mireni, sustinatori multi, fratilor, multi! Cu bannere din Sfinti Parinti despre erezie. O zi binecuvantata de la Domnul . Teologi,  Avocati alaturi de Parintele Ioan. Jandarmerie si Politie locala. Sper ca in timp util sa putem adauga filmarea si fotografii. Doamne ajuta, cu recunostinta .