Întâlneşti deseori în viaţă oameni care purtaţi de valuri încoace şi-n colo, îngrijoraţi doar de bucata de pâine şi de confortul familiei îşi topesc zilele în dulceaga rutină a bucuriei de a exista. Nu-şi ostenesc inima cu durerile altora, nu-şi pun întrebări dezmorţitoare, nu-şi frământă sufletul cu tainice zbateri: plutesc inert în toropeala traiului molcom […]

via Generația nepăsării — Ortodoxia mărturisitoare

Generația nepăsării

19h ago

137197_indiferentaÎntâlneşti deseori în viaţă oameni care purtaţi de valuri încoace şi-n colo, îngrijoraţi doar de bucata de pâine şi de confortul familiei îşi topesc zilele în dulceaga rutină a bucuriei de a exista. Nu-şi ostenesc inima cu durerile altora, nu-şi pun întrebări dezmorţitoare, nu-şi frământă sufletul cu tainice zbateri:plutesc inert în toropeala traiului molcom şi fără probleme. Ei bine, aceştia sunt creştinii zilelor noastre; creştini de circumstanţă; oameni care au devenit creştini prin descendenţă, iar nu prin asumarea conştientă a ostenelilor sfinţitoare în viaţa personală şi socială, atât de proprii adevăratului creştin. Ne întrebăm oarecum retoric, cuprinşi de o adâncă durere a inimii: Oare generaţiile veacului nostru nu mai poartă într-însele germenii adevărului, nu-şi mai preţuiesc de loc zestre chemării la viaţa creştină, zestre scump apărată, cu sânge pecetluită de strămoşii noştri? Sa stins oare din firea neamului nostru scânteia sfintelor năzuinţe, izbucnirea mucenicească împotriva fărădelegii care ne sfărâmă puterile, cocoţată la tribuna dreptăţii?

Oare românul şi-a uitat cu totul vocaţia sfinţeniei, puterile neşovăitoare în lupta cu păcatul? Oare a pierdut cu totul dorinţa unei alte ordini, alta decât cea impusă tuturor creştinilor din partea mai marilor lumii, cu sprijinul politicii vânzătorilor de neam şi ţară? Iată întrebări care ar trebui să zguduie tihna ruşinoasă a fiecărui român şi a fiecărui creştin, întrebări care dacă noi nu ni le punem, fiecare în parte: mamă, tată, tânăr, bătrân, ţăran, muncitor, intelectual şi întreaga suflare, vom pieri ca neam şi ca etnie. Sunt întrebări cu care ne vor judeca în faţa lui Dumnezeu, atât înaintaşii, cât şi urmaşii noştri, sunt întrebări care, cândva, la judecata neamurilor ne vor acuza că le-am lăsat fără răspuns din cauza sfâşietoarei ignoranţe care ne macină existenţa.
Poate unii nedumeriţi se întreabă: „De fapt, care-s primejdiile, care ne pândesc, cum ne atacă, unde ţintesc, unde sfârşesc, etc?” Primejdiile sunt multiple. Manifestările lor sunt şi ele multiple. Unele-s dulci, altele amare. Unele resping, altele atrag, în funcţie de formele pe care le îmbracă şi de dispoziţia fiecăruia în parte de a se lăsa momit. Dar, totuşi, cel mai bine le gustă cei care duc viaţă adevărat creştinească; cei ce „gustă” dramatic din durerile vieţuirii creştine; cei care nu cochetează diplomatic cu poruncile aspre ale Evangheliei, ci le împlinesc cu sfânta lor râvnă, şi nici nu fac concesii „pietist – ecumeniste” în faţa lumii şi a năravurilor ei.
Mergând pe firul problemei, cred că cea mai înspăimântătoare primejdie, atât pentru toţi creştinii, cât şi pentru fiecare în parte, este apostazia. Astăzi există mai mult ca oricând o mentalitate şi o societate cu o uimitoare predispoziţie spre apostazie. Dar ce fel de apostazie? Este ea identică cu apostazia primelor secole creştine, aşa cum apare ea din manualele de istorie bisericească şi din Vieţile Sfinţilor? Şi da, şi nu. De ce? DA, pentru că te dezbină tot de Hristos, tot de Biserică, tot de mântuire, folosind parţial aceleaşi mijloace ca-n vremea marilor apostaţi. NU, pentru că apostazia vremurilor noastre, pe lângă formele clasice, prezintă şi unele forme noi, „simpatice”, „binevoitoare”, „umaniste şi ocrotitoare”.
Vechea apostazie era tiranică, oprimantă, chinuitoare astfel încât îţi punea la treabă, împotrivirea, dârzenia, capacitatea de rezistenţă, de a acţiona într-un mod vulgar şi vizibil; dându-ţi posibilitatea de-a o identifica direct şi implicit, de a o contracara. Presiunile fiind de natură externă, torturile vizând distrugerea fizică a creştinului, sufletul îşi păstra o anumită independenţă şi putere de răzvrătire, ceea ce era, şi este, fundamental important pentru un creştin în lupta cu păcatul şi cu apostaziile vremii.
Dar astăzi ce se întâmplă? Apostazia omniprezentă ne pândeşte hoţeşte din fiecare ungher al societăţii, din fiecare loc de muncă, din fiecare prieten şi vecin, chiar şi prin casnicii noştri (mamă, tată, frate, soră), pătrunde răbdătoare precum cariul în lemn în minţile noastre, în inimile noastre, în sufletele noastre. Trebuie să ştim însă că cei mai feriţi de apostazie sunt creştinii care permanent, zilnic, îşi hrănesc sufletele cu neîmpăcarea cu apucăturile şi cu rânduielile acestei lumi, prin citirea neobosită a Sfintei Evanghelii, a Vieţilor Sfinţilor şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, care dau vigoare şi bărbăţie sufletului spre a se împotrivi prin înfrânare şi nevoinţă duhului apostaziei.
Având în vedere că apostazia pătrunde în inimile noastre prin trup şi prin suflet, pe acestea se cuvine să le păzim. Această păzire creştinii o numesc înfrânare. Ne înfrânăm împotriva fiecărui păcat. Ne folosim de înfrânare împotriva tuturor păcatelor cu care ne ispiteşte societatea contemporană apostată. Hărţuiala creştinului vremurilor de acum vine din toate direcţiile cu paşi de pisică şi cu iuţime de fulger. Nu iartă pe nimeni. Nici pe preşedinte, nici pe primar, nici pe deputat, nici pe savant, nici pe analfabet, absolut toţi sunt încercuiţi de păcatele lumii.
Unii vor fi crezând că lepădarea de Hristos e mai iertătoare cu stăpânii Bisericii, că apostazia acesta generală „tremură” şi „se dă de ceasul morţii” în faţa prelaţilor noştri arhierei şi clerici, şi din păcate, unele „cinstite feţe” se cred chiar aproape infailibile în faţa rătăcirilor moderne.
Ei bine, nu-i chiar aşa. De ce? Fiindcă astăzi, lepădarea sau apostazia a ajuns să ia chiar şi chipul lui Hristos, chip paşnic şi blând, conciliant şi iubitor. Întâlnim acest chip atât în conferinţe pan-ortodoxe, cât şi în întâlniri şi alianţe „de pace”, în fundaţii şi organizaţii cu caracter ecologist-umanist, cât şi în întruniri, mitinguri şi dezbateri sociale, politice, umanitare. Oare acesta să fie într-adevăr chipul lui Hristos?
Cu siguranţă nu. Oare pentru aceasta s-a întrupat, răstignit şi înviat Hristos? Pentru confort, pentru „o pâine mai albă”, pentru un serviciu mai bun, pentru „mărirea salariilor”, pentru „schimbarea nivelului de trai”, pentru „o lume mai bună” şi „pace între popoare”?
Oare Hristos s-a răstignit pentru desăvârşirea şi prosperitatea omenească a societăţii şi a întregii lumi? Orice drept-credincios (ortodox) ştie că nu. Atunci, dacă mă mântuiesc prin bunăstare de ce mai postesc, de ce mă mai înfrânez, de ce să mai mă nevoiesc? Înseamnă că nici dreapta credinţă nu contează dacă o mai păstrez. Dacă mă mântuiesc prin „progres” şi „ordine socială” înseamnă că strămoşii noştri care n-au cunoscut „progresul” nostru şi nici „ordinea noastră socială” nu s-au mântuit, şi nici nu se vor mântui. Înseamnă că nici noi, nu ne mântuim, şi nici cei de după noi şi aşa mai departe, pentru că fiecare generaţie este depăşită în aceste „dezvoltări” de generaţia următoare. Această „Teologie umanistă” ne învaţă să alergăm şi să ne îmbuibăm cu bunătăţile acestui veac care bucură trupul, dar întristează sufletul, căci răpeşte ortodoxului dorirea şi aşteptarea vieţii veşnice. A fost sesizată şi aspru criticată de toţi marii Sfinţi nevoitori ai Bisericii Ortodoxe (în vremea noastră de Sfinţii Teofan Zăvorâtul, Ignatie Briancianinov, Ioan Maximovici, Serafim Rose, Iustin Popovici, Paisie Aghioritul, Arhiepiscopul Averchie Tauchev, Ioan Iacob Hozevitul, etc) cât şi de gânditori precum Dostoievschi, Leontiev, Rozanov, Soljeniţîn,etc.
Acest „umanism universal”, la origine catolicoprotestant, cu îndepărtate ecouri din lumea Greciei antice (Protagoras: „omul este măsura tuturor lucrurilor”) care-l pune pe om deasupra tuturor lucrurilor, este încurajat şi întreţinut inconştient de noi toţi, iubitori ai simţurilor şi aserviţi „ societăţii de consum”.
Ce este această „societate de consum” pentru toţi oamenii şi mai ales pentru noi ortodocşii secolelor XX – XXI e foarte bine să ştim. E societatea care nu precupeţeşte nici un efort ca omul să fie un „bun al poporului”, iar poporul un „bun” al elitei conducătoare.
E societatea care sacrifică şi „absoarbe” pe individ în vidul „demono-craţiei” absurd şi abstract al „poftelor legiferate”, al „poftelor constituţionale” ocrotite (şi ocrotitoare) de masele populare şi conducătorii lor.
Trebuie să recunoaştem că omul zilelor noastre, nu face diferenţa dintre social şi moral. Dacă un om săvârşeşte un act imoral dar necondamnat constituţional şi social, el nu sesizează că a păcătuit ca om creştin în faţa lui Dumnezeu, că a călcat porunca lui Hristos, că este în lepădare faţă de Biserică şi faţă de legile mântuirii; el nu-şi sesizează apostazia. Pentru acest om, dumnezeu este Statul, dumnezeu este Guvernul, dumnezeu este Constituţia, dumnezeu este poporul, societatea şi legile ei, adică lumea acesta, iar Dumnezeu nu mai este Dumnezeu. Acest soi de om săvârşeşte păcatul, iar apoi îşi ia liniştit dejunul, pleacă liniştit la serviciu, se întoarce liniştit acasă, se bucură liniştit de familie fără lăuntrice mustrări şi sufleteşti frământări. E tipul celui care săvârşind păcatul, e vesel, mulţumit, bine dispus că şi-a făcut conştiincios „datoria”. E cel care în faţa mustrărilor răspunde senin şi candid: „am avut ordin”, „nu mi-am făcut decât datoria”, „sunt nevinovat, şeful răspunde”, „eram în misiune” etc.
Acest gen de oameni au fost uneltele ideale ale democraţiei, comunismului şi ale tuturor regimurilor sataniste, acest soi de oameni mişună printre noi şi astăzi şi tot ei vor fi călăii noştri de mâine. Vinovaţi nu-s doar ei, ci şi noi, pentru că suntem uneori pilde de astfel de moravuri, alteori favorizând răspândirea lor, cedând în faţa puterii, a serviciului, a unui profit nemeritat, a şantajului, etc.
Toate acestea la un loc, toată nesiguranţa, toată ezitarea, toată frica de teama şi de dragul lumii sunt fiice ale apostaziei; sunt lepădări de adevăr, lepădări de dreptate, lepădări de curaj, lepădări de mucenicie, lepădări de dragoste pentru sufletul omului, lepădări de neam, lepădări de credinţă, lepădări de Dumnezeu, lepădări de mântuire, de rai, de veşnicie.
Un mare cuvios al vremii noastre, părintele Paisie Aghioritul, observând toate aceste răni ale societăţii, numea lumea contemporană „GENERAŢIA NEPĂSĂRIII”, adăugând că „Nepăsarea faţă de Dumnezeu aduce nepăsarea faţă de toate celelalte.”
Da, într-adevăr, în nepăsarea faţă de Dumnezeu stă tot dezastrul lumii noastre, toate eşecurile noastre, toată deznădejdea noastră, toată teama de viaţă şi de moarte. Dacă trândăvia şi necredinţa au adus atât nor de nepăsare şi amorţeală în sufletele noastre, oare ce va fi cu generaţiile viitoare? Nu cumva îşi vor urî propria viaţă, oare nu îşi vor urî strămoşii, adică pe noi şi înaintaşii noştri, oare nu va fi o lume demonică pe pământ? Vai celor de mâine, şi vai nouă celor de azi, că suntem vrăjmaşii copiilor, copiilor noştri, suntem vrăjmaşii strămoşilor noştri, vrăjmaşii mântuirii neamului românesc, vrăjmaşii lui Hristos cel răstignit, Care ne mustră cu cuvintele acestea: «Dar voi întreceţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei?» (Matei 23, 32-33)

Fragment din cartea: Martirie Paduraru, despre chipul omului nou pag. 21-27

Sursa: http://www.glasulstramosesc.ro/blog/apostazia_contemporana_o_primejdie_reala_impotriva_ortodoxiei/2017-02-27-339

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s