https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/03/13/sfantul-nectarie-de-eghina-facatorul-de-minuni-despre-dreapta-credinta-ortodoxa-schisma-si-ratacirile-papistasilor-imposibilitatea-unirii-cu-ei

Image result for sf nectarie

Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească şi Biserica romană

Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească, constituită din Bisericile locale unite în credinţă, nădejde, dragoste şi slujire a fost dintotdeauna liberă şi neatîrnată, n-a fost niciodată supusă Papei de la Roma, nici nu i-a recunoscut vreodată acestuia o slujire ierarhică superioară, nici harisme duhovniceşti şi superioritate duhovnicească, ci l-a considerat un episcop ca toţi ceilalţi episcopi, de vreme ce şi el a primit de la Apostoli hirotonia pe care au primit-o şi ceilalţi episcopi, Apostolii nefiind trimişi de Mîntuitorul ca episcopi de tronuri, ci ca vestitori ai Sfintei Sale Evanghelii, avînd puterea de a înfiinţa Biserici. Apostolii erau precum Moise de-Dumnezeu-văzătorul, care a clădit jertfelnic şi a construit cortul mărturiei şi a poruncit rînduielile de închinare şi toate slujbele sfinte, şi, totodată, pe căpeteniile jertfitorilor, precum Aaron. Asemeni unora ca aceştia trebuia să fie ei, de vreme ce slujirea veche era chip şi umbră a slujirii celei noi, cea făcută cunoscută neamurilor prin Sfinţii Apostoli. În fiecare din Apostoli exista plinătatea harismelor şi nu putea fi altfel, de vreme ce toţi au fost trimişi în chip egal:

Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, învăţîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin(Matei 28, 19-20).

Cum era posibil ca Apostolii să depindă de Petru, care a fost trimis la propovăduire deopotrivă cu ceilalţi, pentru a întemeia Biserici şi a învăţa între neamuri închinarea la Hristos, de vreme ce fiecare urma să‑şi împlinească lucrarea separat de restul celorlalţi? Şi care era rostul primatului lui Petru, de vreme ce, din cauza răspîndirii Apostolilor, nu era posibilă existenţa unei poziţii de rangul al doilea? Care era rostul superiorităţii lui Petru, de vreme ce fiecare Apostol avea aceeaşi misiune? Care era rostul gradaţiei ierarhice dintre Apostoli, de vreme ce urma ca ei, în împrăştierea lor prin lume, să moară departe unul de altul? Care era rostul puterii lui Petru, odată ce Domnul le-a făgăduit Apostolilor că va fi cu ei în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului?

Desigur că nu au nici un rost toate aceste calităţi imaginare ale Apostolului Petru, care ar protesta el însuşi, fiind cu totul împotriva unei asemenea superiorităţi. Dacă însuşirile lui Petru pe care le pretinde Biserica romană erau adevărate, duhul Evangheliei ar fi devenit foarte problematic şi de neînţeles, fiindcă ar fi prezentat o confuzie a sensurilor şi un conflict de principii: ar fi de neînţeles principiul egalităţii, al egalităţii duse pînă la smerenie, şi principiul inegalităţii duse pînă la hegemonie şi dispreţ. Dacă o astfel de superioritate ar fi fost poruncită de Mîntuitorul, cum vom putea înţelege următorul citat al Evangheliei:„Ştiţi că cei se socotesc cîrmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai tari ai lor le stăpînesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întîi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n‑a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi(Marcu 10, 42-45), lăsînd la o parte multe alte citate, pe care nu ne-ar ajunge timpul să le adăugăm aici? Cum s-a împlinit scopul misiunii Apostolilor neavînd ei comuniune cu Apostolul suprem, de la care propovăduirea lor misionară şi-ar fi luat autoritatea? Iar dacă Domnul a alcătuit o ierarhie între Apostoli şi l-a scos în evidenţă pe Petru ca Apostol suprem de ce nu a adus acest lucru la cunoştinţa celorlalţi ucenici, zicîndu-le:iată, îl aşez pe acest Petru păstor al vostru şi principe şi ighemon; el vă păstoreşte pe voi, de el să ascultaţi; şi oricine nu ascultă de el va fi nimicit”?Acest lucru ar fi trebuit să-l facă cunoscut Mîntuitorul ucenicilor Săi, dacă într-adevăr îl aşeza pe el ca păstor al păstorilor şi conducător al Apostolilor.

Dar, din nefericire pentru latini – sau din fericire – nu s-a rostit aşa ceva şi, prin urmare, nu a fost constituită nici o ierarhie a Apostolilor; de aceea nu există nici o teamă că acela care nu se supune succesorului lui Petru, fie el şi episcop al Romei, se va pierde.

Unimea Bisericii nu-şi are temeliile şi nu stă în persoana unică a unuia dintre Apostoli, ci în persoana Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, care este capul Bisericii într-un Duh, într-o credinţă, nădejde, dragoste şi slujire. În acest fel a înţeles Biserica ecumenică unitatea în Biserică şi pe aceasta a căutat-o şi a urmărit s-o împlinească, mărturie limpede stînd primele zece veacuri. Din Biserica ecumenică doar ”Biserica” romană concepea în mod diferit duhul unităţii, pe care-l căuta şi urmărea să-l atingă prin mijloace străine.

Această concepere diferită a modului unităţii a provocat schisma, care, avîndu-şi începutul în primele veacuri, s-a agravat cu timpul şi avansa pe măsura aplicării principiilor ‘Bisericii’ romane, pînă a ajuns la ruptura totală din cauza pretenţiei Papilor ca Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească să se supună episcopiei Romei. În aceasta stă cauza schismei, cauză cu adevărat foarte mare, fiindcă răstoarnă duhul Evangheliei, şi o cauză teologică deosebit de importantă întrucît înseamnă negarea principiilor Evangheliei. Celelalte cauze de natură teologică, deşi deosebit de importante, pot fi considerate secundare şi decurgînd din această cauză primară. Să vedem aşadar care sînt principiile şi cum era păstrată unitatea în Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească.

Unitatea Bisericilor

Potrivit Sfintelor Scripturi unitatea Bisericii este sfînta legătură tainică a celor ce cred în Hristos, prin mărturisirea comună a credinţei, a nădejdii, a dragostei pentru mirele Hristos şi prin închinarea comună către El.Caracterul acestei unităţi îl găsim în Sfînta Scriptură. În rugăciunea Mîntuitorului nostru către Tatăl Său ceresc se arată unitatea Bisericii. Urmînd a merge spre patima Sa cea de voie, Iisus înalţă către Tatăl Său rugăciune stăruitoare şi plină de dragoste şi cere de la El ca să-i păzească pe toţi cei care cred şi care vor crede în El în legătura păcii:

Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvîntul Tău este adevărul… Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvîntul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una sîntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvîrşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sînt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei(Ioan 17, 17-26).

Deci unitatea Bisericii stă în unirea membrilor acesteia cu Hristos. Toţi cei care au crezut în Hristos prin Sfinţii Apostoli s-au unit cu Iisus şi s-au sfinţit în adevărul lui Dumnezeu-Tatăl.

Deci unirea este lăuntrică, tainică, directă, dumnezeiască, desăvîrşită, împlinită prin bunăvoinţa şi dragostea dumnezeiască şi nimeni nu se leagă prin legătură exterioară pentru a constitui unitatea.

Cei care au crezut au primit harul şi adevărul, lumina şi viaţa prin Iisus Hristos şi s-au unit cu El. Ce îi poate despărţi pe aceştia de unirea cea cu Hristos? Dacă această legătură este desăvîrşită, care este rostul unor alte legături, al unei alte credinţe?

Cei ce au crezut au fost traşi către Mîntuitorul de către Tatăl Cel ce L-a trimis pe El (Ioan 6, 44) şi au primit harul răscumpărării; iar dacă adevărul i-a eliberat pe ei din robia păcatului, cine-i mai poate lipsi pe ei de libertatea cea în Hristos?

Cei care au crezut au devenit fii ai luminii şi părtaşi slavei celei veşnice, cine dar le poate lua luminarea şi slava?

Cei care au crezut au fost înfiaţi de Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, cine dar poate nega sau înlătura această înfiere?

Cei care au crezut s-au făcut, prin dumnezeiasca Împărtăşanie, părtaşi Trupului şi Sîngelui Domnului, rămînînd în Hristos şi Hristos în ei, cine dar are puterea să rupă aceste legături dumnezeieşti ale unităţii?

Cei care cred primesc Duhul Sfînt, Care constituie totdeauna aşezămîntul Bisericii, înfăţişînd-o pe ea Una, Sfîntă şi Sobornicească; cine dar poate sparge această unitate?

Este zadarnică aşadar pretenţia unei legături exterioare şi a unei alte credinţe, mai ales a uneia respinse de Scripturi, pentru a asigura mîntuirea celor ce cred în Domnul Iisus Hristos.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s