O adevărată bijuterie arhitecturală, Mânăstirea Stavronikita te bucură încă de la intrare. Îmi amintesc când, cu mare bucurie, am descoperit în biserică, pe stâlpii din naos, vestitele icoane ale Mântuitorului şi Maicii Domnului pictate de Teofan Cretanul. Mânăstirea Stavronikita este a cincisprezecea în ierarhia athonită şi este situată la jumătatea peninsulei, pe ţărmul de nord-est, […]
O adevărată bijuterie arhitecturală, Mânăstirea Stavronikita te bucură încă de la intrare. Îmi amintesc când, cu mare bucurie, am descoperit în biserică, pe stâlpii din naos, vestitele icoane ale Mântuitorului şi Maicii Domnului pictate de Teofan Cretanul.
Mânăstirea Stavronikita este a cincisprezecea în ierarhia athonită şi este situată la jumătatea peninsulei, pe ţărmul de nord-est, între Iviron şi Pantocrator. Hramul mânăstirii este Sfântul Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, iar despre începuturile ei şi primii săi ctitori circulă mai multe legende. O legendă atribuie dreptul de ctitorire unui patrician pe nume Nikita, care avea ca sfânt ocrotitor pe Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul a cărui prăznuire se face în 15 septembrie, a doua zi după Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie). Din compunerea celor două cuvinte, grecescul stavros (cruce) şi numele ctitorului, Nikita ar fi rezultat actualul nume al mânăstirii, Stavronikita. O altă legendă indică de asemenea că numele mânăstirii ar fi unul compus, însă din alte două nume proprii: Stavros şi Nikita, doi călugări care, după ce au sihăstrit o vreme separat, au hotărât să ridice o mânăstire pe acele locuri. În fine, o a treia tradiţie indică drept ctitor pe unul dintre comandanţii împăratului bizantin Ioan Tzimiskes, pe numele său Nikephoros Stavronikitas.
O serie de documente din secolul 11 vorbesc şi ele de o mânăstire cu acest nume, ceea ce însemnă că este posibil ca pe aceste locuri să fi existat o aşezare monahală încă de la începuturile vieţii de obşte în Sfântul Munte Athos. Viaţa mânăstirii se pare că a mers înainte până undeva spre începutul secolului 13, când, din pricina prea deselor atacuri ale piraţilor, a fost părăsită. După rânduiala Sfântului Munte, mânăstirea părăsită a trecut sub administrarea protos-ului, iar mai târziu a rămas dependentă de Mânăstirile Cutlumuş şi Filotheu.
În 1533, Grigorie, categumen şi exarh patriarhal, a cumpărat fosta Mânăstire Stavronikita de la Mânăstirea Filotheu, pe care a refăcut-o „cu multe eforturi“, iar în 1536 patriarhul Ieremia I a confirmat vânzarea, ridicând Stavronikita înapoi la rang de mânăstire. Dacă luăm în considerare acest ultim act ca fiind actul de naştere al Mânăstirii Stavronikita, atunci ea este cea mai „tânără“ mânăstire athonită.
Nu mai puţin decât celelalte mânăstiri, şi Stavronikita s-a bucurat de sprijin şi danii din Ţările Române. Primul despre care ştim este Vornicul Gavriil Trotuşanu şi soţia sa Sofica; ei au dăruit mânăstirii un epitrahil în anul 1555. Iar mai târziu, în 3 martie 1597, Ieremia Movilă stabilea un ajutor anual de 4.000 de aspri pentru „săracii călugări“ de la Stavronikita.
Mânăstirea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Bucureşti, numită şi a Arhimandritului, acum biserică de mir, a fost menţionată de Paul de Alep ca fiind închinată la Stavronikita încă din 1657. Deşi nu ştim nimic precis, este posibil ca însuşi Matei Basarab, cel care a rectitorit-o din piatră în jurul anului 1633, să fie cel care a făcut închinarea. Prin intermediul acestui metoc din Bucureşti, Mânăstirea Stavronikita a reuşit să se redreseze financiar de multe ori, căci veniturile lui nu erau deloc de neglijat, ajungând în timpul domniilor fanariote la peste un sfert de milion anual.
Un alt ctitor de seamă este Şerban Cantacuzino, care a construit apeductul mânăstirii: „Această mânăstire care se află lângă mare, foarte frumoasă şi liniştită are grădini cu cascade şi livezi, iar apa pe care o beau sfinţii părinţi este adusă de prealuminatul domn al Ungrovlahiei, Şerban Cantacuzino Voievod, construcţie cu multe bazine, într-adevăr foarte costisitoare“.
Se cade poate să mai menţionăm câteva legături între Ţările Române şi Mânăstirea Stavronikita. Astfel, la Arhivele Statului din Bucureşti se păstrează o frumoasă scrisoare a părintelui Atanasie de la Stavronikita, pe numele său de botez Andronache, fiul lui Pascalie, vornicul de Târgovişte, către Constantin Brâncoveanu: „După ce am mers în acele părţi ale Veneţiei, cunoscând ale lumii ce sunt deşarte şi întru nimic, am lăsat deoparte alte socoteli şi nevoinţe ale învăţăturii şi mi-am întemeiat gândul meu spre folosul şi mântuirea sufletului, îndemnându-mă a mă îmbrăca în cinul călugăresc. (…) Înştiinţez pe Măria Ta că mă aflu aici la Stavronikita lăudând pe Dumnezeu şi rugându-mă pururea pentru a Măriei Sale sănătate“. În tezaurul mânăstirii se păstrează şi o broderie dăruită de boierul şi poetul Ienăchiţă Văcărescu şi soţia sa Ecaterina, iar în bibliotecă, alături de 171 de manuscrise (din care multe pe pergament şi altele bogat ornamentate), se regăseşte Rânduiala liturghiei pe glasuri scrisă de Dumitraşcu din Ţara Românească la 1705.
Biserica mânăstirii, refăcută în secolul 16 pe locul vechii biericuţe închinate Maicii Domnului, are, aşa cum am arătat, hramul Sfântul Ierarh Nicolae şi este cea mai mică biserică principală de mânăstire athonită. Fresca este executată în parte de Teofan Cretanul, iar catapeteasma este din anul 1743. Icoana Sfântului Ierarh Nicolae, în mozaic, se află la închinare în dreapta naosului şi a fost pescuită în mod minunat de părinţii care ieşiseră cu năvoadele în larg.
[P] Pelerinaje la Muntele Athos
Silviu-Andrei Vlădăreanu
Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim pentru dragoste / Foto arhiva blogului
Identitatea Românească
®Acta Diurna™ 