https://www.youtube.com/watch?v=6zZLkGD1J7g
https://www.youtube.com/watch?v=2EooGuc0CeI
Redăm în continuare articolul publicat acum 2 săptămîni, Duminică, 12 noiembrie 2017:
ECUMENIŞTII MERCENARI ŞI MASONI AI MITROPOLITULUI TEOFAN FOLOSESC FORȚA ÎN ZI DE SĂRBĂTOARE LA BISERICA DIN SCHITUL ORĂŞENI, JUD. BOTOŞANI!!! [În zi de sărbătoare, adică azi, Duminică, 12 noiembrie 2017, a XXV după Rusalii, a Pildei Samarineanului Milostiv, și a prăznuirii Sfinților noștri Năsăudeni! – Halal Ierarhie! urmăriți cele sub 2 minute de peliculă și vă înspăimîntați – pelicula apare fals etichetată, în partea dreapta jos a interiorului filmului, de către neadormiții cenzori de serviciu, cu anul „2008”! Adăugăm, pentru o mai mare clarificare, interviul realizat de juristul Silviu Chirilă cu Părintele brutalizat de „preoții” IPS.ului Teofan, realizat în această seară, Duminică 12 nov 17. Mai adăugăm și Predica rostită cu lacrimi, de către Preotul brutalizat, în aceeași Duminică. Infractorii care au spart biserica dis de dimineață nu au reușit în cele din urmă să împiedice desfășurarea Sf Liturghii.]— MIȘCAREA PENTRU APĂRAREA ORTODOXIEI ȘI A ROMÂNIEI
Lună: noiembrie 2017
Avertisment academic al Rectorului Universității Babeș-Bolyai, Ioan-Aurel Pop [n. 1 ian 1955]: România are nevoie de un plan național pentru a-și păstra elitele în țară. O țară care nu reușește să îi păstreze și în învățământ pe cei mai buni absolvenți, se pregătește pentru mediocritate [ba chiar pentru auto-distrugere – n. n., ActaDiurna] — Ion Coja
![Avertisment academic al Rectorului Universității Babeș-Bolyai, Ioan-Aurel Pop [n. 1 ian 1955]: România are nevoie de un plan național pentru a-și păstra elitele în țară. O țară care nu reușește să îi păstreze și în învățământ pe cei mai buni absolvenți, se pregătește pentru mediocritate [ba chiar pentru auto-distrugere – n. n., ActaDiurna] — Ion Coja](https://actadiurna2016.files.wordpress.com/2017/11/foto-3-ion-aurel-pop-1024x683.jpg?w=700&h=430&crop=1)
n. n.. Email DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ / România are nevoie de un plan național pentru a-și păstra elitele în țară…
via Avertisment academic — Ion Coja
Avertisment academic
19 noiembrie 2017|Doctrină naţionalistă, Textele altora
Rectorul UBB, Ioan-Aurel Pop [a afirmat]:
România are nevoie de un plan național pentru a-și păstra elitele în țară. O țară care nu reușește să îi păstreze și în învățământ pe cei mai buni absolvenți, se pregătește pentru mediocritate
Email DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ /
România are nevoie de un plan național pentru a-și păstra elitele în țară și pentru a-i convinge pe cei mai buni dintre absolvenți să rămână în universități, măcar pentru o perioadă. Afirmația a fost făcută de rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, academicianul Ioan-Aurel Pop.
„Într-o țară care își respectă prezentul și se pregătește pentru viitor, cei mai buni absolvenți de universități din toate domeniile ar trebui să fie și dascăli, măcar o perioadă din viața lor, pentru a avea garanția că pe cei tineri îi pregătim foarte bine. E nevoie de o politică națională de păstrare și atragere spre învățământ a absolvenților care pot fi și profesori, astfel încât, din experiența lor, să dea tinerilor ce au ei mai bun, pentru ca generațiile viitoare să fie mai bine instruite. O țară care nu reușește să îi păstreze și în învățământ pe cei mai buni absolvenți, se pregătește pentru mediocritate. Dacă rămân în învățământ cei slabi și mediocri, din mâinile și mințile lor ies absolvenți slabi și mediocri și întreg învățământul superior are de suferit. A fost o vreme în România când cei mai buni oameni rămâneau în învățământ, măcar o perioadă”, a spus rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj.
„Acum e o pierdere foarte mare de creiere, nu numai în străinătate, dar chiar dinspre învățământ spre alte domenii. Înseamnă că școala, și cea elementară și cea generală și învățământul superior nu merg cum ar trebui să meargă. Din acest punct de vedere ar trebui o politică națională de atragere spre învățământ a acelor oameni care pot fi, și trebuie să fie,nu neapărat profesori toată viața lor, dar și profesori, ca din experiența lor să dea tinerilor ce au ei mai bun”, a spus academicianul Ioan Aurel Pop.
Academicianul a mai declarat că din cauza lipsei de fonduri, un domeniu care își va pierde aproape toată elita va fi cel de IT, deoarece absolvenții vor încerca să plece în țări unde această sferă de activitate este mult mai bine plătită, scrie monitorcluj.ro.
DEZINFORMAREA ȘI CENTENARUL MARII UNIRI – Ioan-Aurel POP, Rectorul Universității Babeș-Bolyai, Cluj: „În cercurile filosofice actuale se discută mult despre natura comunicării. Pentru acești teoreticieni, comunicatorii de-acum nu mai au menirea să explice lumii realitatea care există ori s-o facă accesibilă, cunoscută, ci să construiască o nouă realitate/ noi realități, în funcție de ideile comanditarilor lor, ale grupurilor de interese, ale liderilor comunităților. De-a lungul timpului, s-a schimbat și abordarea noțiunii de adevăr.”
http://larics.ro/dezinformarea-si-centenarul-marii-uniri
2017-05-15
DEZINFORMAREA ȘI CENTENARUL MARII UNIRI
Ion Aurel Pop*
În contextul „războiului informațional” purtat cu metode tot mai sofisticate, se cuvin luate măsuri de contracarare a propagandei neprietenoase. Factorii de decizie din România au menirea și obligația de a scoate adevărul (atât cât este omenește posibil) la lumină și de a-l face cunoscut. De aceea, salutăm lansarea de către Academia Română a LARICS (Laboratorul de Analiză a Războiului Informațional și Comunicare Strategică), care funcționează sub coordonarea Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” (al Academiei Române), condus de prestigiosul expert Dan Dungaciu, profesor la Universitatea din București. Cercetătorii și analiștii cooptați în această structură academică urmează să se ocupe de analiza metodelor și strategiilor folosite în războiul informațional care afectează România și Uniunea Europeană și care vin în special dinspre Rusia și Ungaria. Concentrarea muncii laboratorului pe zonele și mediile în care aceste mesaje de propagandă care pot destabiliza România prind cel mai bine, adică acolo unde încrederea în instituții și în lideri este cea mai scăzută, poate corecta percepția acelei părți amăgite a opiniei publice românești. O direcție a destabilizării prin propaganda ostilă se referă chiar la făurirea statului național unitar român în 1918.
Trecutul, dincolo de orice formă de manipulare și de propagandă, este dificil de cunoscut. Dificultatea vine dintr-o chestiune relativ simplă: istoria-cunoaștere (unii îi zic și istorie-discurs) nu se poate suprapune niciodată perfect peste istoria-realitate. Cu alte cuvinte, realitatea de demult nu mai poate fi niciodată reînviată, revitalizată, copiată întocmai, ci poate fi doar reconstituită în mod aproximativ, în funcție de izvoarele păstrate și cunoscute. În plus, mai sunt și viziunile diferite ale istoricilor asupra vieții, viziuni care generează și interpretări diferite asupra trecutului (care este tot o dimensiune a vieții). Istoricii sunt și ei oameni, cu idei moștenite din familie, cu o anumită educație, cu opinii politice și filosofice, cu interese etc. Se produc, astfel, fresce diferite ale lumii și se multiplică nevoia permanentă de noi investigații istorice.
Trecutul, fiind de fapt viață revolută, este foarte tentant, are mulți fani care ar vrea să-l cunoască fără să aibă instrumentarul necesar. Cei care descifrează trecutul în acest fel nu sunt, de regulă, specialiști, ci amatori. Amatorismul se manifestă însă și în rândul unora dintre specialiști, adică al unor istorici de meserie, care au învățat temeinic cum se poate reconstitui trecutul, dar, din varii motive, nu-l mai studiază în funcție de mesajele izvoarelor. Pe de o parte, unii nu reușesc să mai ajungă la izvoare, fiindcă accesul la surse presupune o pregătire superioară, dificilă, insistentă, continuă, pe care aceștia nu o au; pe de altă parte, alții ar putea să ajungă ușor la mărturiile despre trecut – mai ales la cele din epocile mai recente, elaborate necriptat și în limbi accesibile –, dar preferă să nu o facă. Motivele pentru care unii dintre specialiști nu mai merg la surse se leagă de anumite concepții filosofice. De exemplu, ideea lui Francis Fukuyama despre „sfârșitul istoriei” le deschide unora apetitul pentru speculații gratuite, în condițiile în care lumea nu se mai află la zenit, ci la amurg sau la apus. În altă cuprindere, tratarea post-modernă a realității contemporanele este de ajuns adepților post-adevărului pentru repudierea reconstituirii veridice a frescelor trecutului.
În cercurile filosofice actuale, se discută mult despre natura comunicării. Pentru acești teoreticieni, comunicatorii de-acum nu mai au menirea să explice lumii realitatea care există ori s-o facă accesibilă, cunoscută, ci să construiască o nouă realitate/ noi realități, în funcție de ideile comanditarilor lor, ale grupurilor de interese, ale liderilor comunităților. De-a lungul timpului, s-a schimbat și abordarea noțiunii de adevăr:
- Adevărul-corespondență (sau echivalență) = discursul sau teoria trebuie să se adecveze cât mai exact cu realitatea; ideile specialiștilor reflectă realitatea așa cum este ea, o descriu și o prezintă oamenilor în mod cât mai apropiat de felul cum este ea.
- Adevărul-coerență (de la Kant încoace) = ideile sunt adevărate dacă sunt compatibile cu ansamblul ideilor considerate la un moment dat adevărate, dacă nu contravin acestora.
- Adevărul-semnificație = semnele și codurile prin care se comunică făuresc ele însele realitatea, iar această realitate virtuală devine adevăr; adevărul se manifestă în funcție de utilitate. Prin urmare, adevărul poate să fie diferit pentru fiecare grup de oameni și chiar pentru fiecare individ, după principiul că un leu înseamnă ceva pentru cel care nu are decât cincizeci de bani și cu totul altceva pentru cel care are un milion de lei.
Această relativizare fără limite a adevărului în general a condus, implicit și inevitabil, la relativizarea adevărului istoric, care, pentru unii, nici nu mai există și, prin urmare, nu mai trebuie căutat. De aici decurge și modalitatea de a face istorie oricum, după impresii de moment, după comanda socială, după interesul cuiva, după gustul publicului, după cota de vânzare a cărților de istorie pe piață etc. Numai că astfel de discurs despre trecut nu mai este produsul muncii specialistului, ci al imaginației amatorului (chiar dacă cel care scrie istorie este istoric cu diplomă/ diplome). Altfel spus, și specialistul de formație poate să fie amator prin modalitatea de elaborare a discursului.
Construirea de adevăruri alternative ca fresce noi ale vieții de odinioară relativizează trecutul de o asemenea manieră încât îl bagatelizează, îl ironizează, îl coboară în ochii publicului. Una este însă să greșești involuntar – fiindcă errare humanum est – în reconstituirea unui fragment din trecut și cu totul altceva este să pui „eroarea” ca premisă și să spui că orice tablou despre trecut este bun, este de acceptat, deoarece totul este relativ.
Unii adepți ai adevărului-semnificație îl acceptă involuntar, fără să știe teoria acestuia, doar pentru că sunt la modă ignoranța, incultura și tupeul. Disprețul față de reconstituirea veridică a trecutului se vede mai ales din cultivarea astăzi a celor două viziuni extreme despre istoria românilor:
- Noi, românii, nu am fost nimic sau mai nimic în trecut și, ca urmare, ar fi de preferat să recunoaștem asta în studii, cărți, monografii, sinteze, manuale și să prezentăm oamenilor și, mai ales, generațiilor tinere, nimicnicia noastră.
- Noi, românii, am fost totul în lume, dar, din prostie, modestie, miopie sau datorită unor comploturi bine orchestrate contra noastră, nu ne prezentăm lumii în lumina „adevărată”, de „genii ale omenirii”, de „părinți ai civilizației”.
În primul set de abordări intră o serie de idei minimaliste, susținute prin extragerea din scrisul istoric românesc a unor exemple selectate anume și prin obturarea, ignorarea, ocultarea altor fapte și procese istorice. Adepții acestor opinii spun că trecutul românilor a fost alterat iremediabil de mituri identitare și, mai ales, naționaliste, care trebuie eliminate. Aceste mituri ar străbate scrisul istoric românesc de la cronicari până astăzi, aproape fără nicio excepție. Cu alte cuvinte, toți istoricii români, mari și mici, ar fi greșit, de cele mai multe ori intenționat, ca să scoată în evidență măreția românilor, ca să răspundă unor comenzi sociale, ca să se plieze politicului etc. Ce propun acești critici? Paradoxal, nu propun căutarea și relevarea adevărului, ci rescrierea relativizantă a istoriei. Ei ar dori ca istoricii români să susțină că românii nu au o origine clară, fiindcă nu sunt nici daci, nici romani, nici daco-romani, nici slavi, dar pot fi cumani, amestecuri ciudate etc., că romanizarea și continuitatea nu au existat, că poporul român nu are un loc precis de formare, că nu a avut nici coeziune și nici identitate. În consecință, în Evul Mediu, românii ar fi fost supuși cu totul regatelor și imperiilor vecine, voievozii noștri ar fi fost mereu înfrânți pe câmpurile de luptă și nu ar fi contribuit cu nimic la apărarea Occidentului și nu i-ar fi ocrotit pe făuritorii catedralelor etc. În dreaptă consecință, Mihai Viteazul nu ar fi decât un condotier, arondat conducătorilor care plăteau mai bine; ideea de unitate românească nu ar fi existat niciodată în mințile românilor de rând; unirea s-ar fi făcut prin voința marilor puteri, ajutate de o elită locală excentrică și exaltată, care ar fi copiat gesturile popoarelor occidentale. Naționaliști ar fi – după judecățile acestor exegeți – nu numai istoricii, ci și aproape toate categoriile de mari intelectuali, de la poeți precum Mihai Eminescu, George Coșbuc și Octavian Goga până la artiști plastici, muzicieni, teologi etc. În concluzie, românii nu ar fi nici generoși, nici primitori, nici harnici, nici inventivi, ci doar niște jalnici supraviețuitori, niște trecători anonimi prin viață, răi cu străinii, chiar xenofobi, egoiști, animați de spirit gregar, lași, masă gelatinoasă ușor de modelat, fără voință și fără idealuri.
Al doilea set de abordări este opus celui dintâi, el extrăgând din istorie doar mărturiile glorioase, cele care ar reprezenta priorități românești absolute în lume, cele care ar evidenția grandoarea noastră ca popor unic și chiar ales. Mulți pornesc în susținerile lor de acest fel de la surse, interpretate însă distorsionat. Ei observă toate criticile aduse la adresa destinului românilor, se simt frustrați de cei care combat continuitatea, romanizarea, participarea la cruciadele târzii etc. și oferă explicații care să facă toate aceste critici superflue. Astfel, pornind de la o faimoasă apreciere, mai mult metaforică, a lui Herodot[1] – geții erau din neamul tracilor, iar tracii erau cel numeros popor din lume după indieni – acești „exegeți” de pripas susțin că daco-geții au dominat lumea europeană, cel puțin de la Atlantic la Urali și că românii sunt daci adevărați, care vorbeau latinește înainte de romani, că dacii ar fi fost creștini înainte de Hristos, că ei ar fi creat un imperiu și o civilizație superioară, unică, irepetabilă, cu savanți care știau medicină, botanică, astronomie etc. Prin urmare, românii nu ar fi avut nevoie în istoria lor nici de romani, nici de romanizare și nici de continuitate. Una dintre cărțile jenante care susținea, în urmă cu vreo două decenii, astfel de idei hilare se chema „Noi nu suntem romani, romanii sunt noi!”. Dar românii, în viziunea menționată, sunt mai vechi și decât dacii, fiindcă sunt creatorii mondiali ai scrisului, în acord cu „tăblițele de la Tărtăria”, cu „tablele de la Sinaia”, cu faimosul codice „Rohonczi/ Rohonczy/ Rohonc” etc. Deși istoricii de meserie s-au pronunțat de nenumărate ori, în mod științific – adică utilizând metodele consacrate și verificate – în legătură cu toate aceste izvoare, demonstrându-le importanța reală, relativitatea și chiar falsitatea, apărătorii primordialismului românesc nu se lasă, își continuă marșul triumfal, spre marea pagubă a poporului român, văzut adesea de către occidentali ca unul neserios, aplecat spre spectacular și speculație, spre ignoranță și minciună.
De unde provin oare cele două viziuni, privilegiate adesea de presă, tocmai pentru că nu sunt „pe linie”, pentru că stârnesc interes în largi categorii de cititori ignoranți sau mai puțin instruiți, pentru că aduc succes de vizibilitate? Ele sunt exagerări – câteodată până la caricatură – ale celor două mari curente de gândire din cultura modernă românească:
- Curentul europenist, deschis spre lume și prooccidental, care constata, cu regret și spirit critic, întârzierea sau defazarea românilor în raport cu civilizația și cultura etalon din vestul Europei.
- Curentul protocronist, autohtonist și răsăritean, care descoperea farmecul tradițiilor noastre, ritmul nostru propriu de viață, „veșnicia născută la sat”, forța țăranului român, viețuirea prin supraviețuire și stagnare etc.
Ambele aceste curente au avut reprezentanți de seamă, intelectuali de prim rang în fruntea lor. Pentru prima orientare, este de ajuns să-i evocăm pe Titu Maiorescu – cu faimoasa sa „teorie a formelor fără fond” – și pe Eugen Lovinescu – cel care vedea în sincronizarea noastră cu Europa occidentală secretul modernizării României. Pentru cea de-a doua abordare, îi avem pe Eminescu, pe Iorga și pe Blaga, care sunt, totuși, atipici, fiindcă în elogiile lor aduse românilor și românității, în paseismul și conservatorismul lor se regăsesc și incontestabile idei moderne, de integrare europeană, de prețuire și receptare a valorilor general-umane. Exacerbarea, vulgarizarea și caricaturizarea acestor două curente, onorabile și sustenabile amândouă, a început în secolul al XX-lea, dar s-a manifestat plenar după Al Doilea Război Mondial, mai întâi sub regimul comunist.
*
Atunci când tratarea trecutului se face însă tendențios în mod voluntar, datorită unor interese politice, cu scopul influențării opiniei publice, intervine propaganda.
Pe măsură ce se apropie centenarul Marii Uniri, se aud tot mai multe voci critice privind actele din 1918, voci venite din exteriorul României, dar și din interior. Să le luăm pe rând!
La 1 decembrie 1918, s-ar fi unit doar o singură provincie – Transilvania –, pe când România era veche, mare și independentă de mai înainte. Trebuie observat că teritoriile unite la 1 decembrie reprezintă circa 40% din suprafața și din populația României actuale și nu un cuantum infim, cum s-a insinuat.
„Miracolul” din 1918 a fost nemeritat, fiindcă românii ar fi luptat abia doi ani (1916-1918) – cu „pauze” și aceștia – și ar fi luat la urmă totul, mai mult decât ar fi visat. Fals! Majoritatea românilor – adică înaintașii noștri din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și de la sud de Dunăre – au intrat în război, în chip direct ori indirect și fără să fie întrebați dacă vor, în vara anului 1914, odată cu imperiile și țările din care făceau parte și s-au sacrificat cu sutele de mii până în 1918. „Miracolul” se referă și la următorul fapt: toată lumea știa înainte de război că dacă România se alătură Triplei Înțelegeri (Antantei) și Antanta câștigă trebuia să renunțe la Basarabia și că dacă se alătură Triplei Alianțe (Puterilor Centrale) și aceasta câștigă trebuia să-și ia adio de la Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Or, România, prin voința națională, a luat tot ce se putea imagina atunci, adică toate provinciile cu majoritate absolută sau relativă românească (Bucovina era singura care, în urma politicii masive de deznaționalizare austro-ungare, avea doar majoritate relativă românească).
Mai importantă decât unirea de la 1 decembrie ar fi independența de la 1877. Numai că independența proclamată la 9-10 mai 1877 se referea doar la 130 000 de km pătrați, adică la cu ceva mai mult de o treime din suprafața României Mari. Firește, independența României de la 1877 a fost foarte importantă și pentru românii din Dobrogea, Transilvania, Banat, Crișana, Sătmar, Maramureș, Bucovina și Basarabia (ei s-au și jertfit pentru această independență a țării-mamă!), dar nu i-a atins direct și imediat atunci, fiindcă erau cuprinși în alte state.
Data de 1 decembrie ar privi, totuși, prea puțini români, în raport cu masa populației și cu teritoriile alăturate Regatului României în 1918. Stricto sensu poate să fie adevărat acest lucru, numai că Ziua Națională de la 1 Decembrie nu celebrează doar unirea Transilvaniei, ci marchează tot ceea ce s-a întâmplat atunci, adică este un simbol al întregului an de cumpănă 1918. În acel an, s-au unit cu Țara, prin decizii luate de adunări reprezentative și recunoscute, trei mari provincii istorice, și anume: Basarabia, Bucovina și Transilvania. La 1 decembrie, s-a desăvârșit un proces larg, în urma căruia România a ajuns de la 137 000 de km pătrați și de la circa 7,2 milioane (în 1914) la 296 000 de km pătrați și la 15 milioane de locuitori (în 1918-1919). Cu alte cuvinte, pornind numai de la realități, s-ar putea spune foarte bine că, în 1918, nu provinciile s-au unit cu România, ci invers, că România s-a unit cu provinciile sale istorice (cam 160 000 de km pătrați). Astfel, în Ziua Națională ne amintim de întreagă acea „oră astrală” de la finele Primului Război Mondial, prin care românii și-au luat soarta în mâini și au decis să trăiască în România.
Ziua de 1 decembrie nu este potrivită ca sărbătoare, fiindcă în acel moment din an este iarnă și frig, iar românii vor să meargă la iarbă verde când sunt veseli! Este rizibil! Și Crăciunul pică iarna, când este frig. De ce să nu-l mutăm, după o astfel de logică, mai spre vară!? Pe de altă parte, zilele de 24 ianuarie, de 10 mai sau de 31 august (Ziua Limbii Române) pot să fie sărbătorite foarte bine, la fel ca data de 1 decembrie. Sunt țări în jurul nostru care au câte trei zile naționale și nu se supără nimeni.
Ziua Națională actuală a României i-ar jigni pe conlocuitorii maghiari, care – după ce că nu au fost consultați la 1918 – se simt frustrați și jigniți de sărbătoarea noastră, fiindcă Transilvania a fost ruptă din Ungaria de-atunci. Tehnic așa este: pe când România aproape și-a triplat teritoriul la 1918, Transleitania (adică jumătatea de răsărit, declarată „ungară”, a imperiului bicefal) s-a destrămat; să ne reamintim că Ungaria nu exista ca țară independentă și ca subiect de drept internațional de la 1541 până la 1920 și că, între anii 1918-1920, a pierdut două treimi din teritoriul său. Lăsăm la o parte faptul că acea Ungarie a pierdut în 1918 Croația, Slovacia, Transilvania etc., adică teritorii fără majoritate ungară, pe când România a obținut numai provincii istorice cu majoritate (absolută sau relativă) românească. Dar, după cum există o măsură în lucruri, nici marea sărbătoare națională a maghiarilor de pretutindeni, de la 15 martie, nu este un prilej de bucurie istorică pentru români, fiindcă atunci (în 15 martie 1848), la Bratislava, dieta revoluționară a decis (fără consultarea românilor și împotriva voinței lor) „unirea Transilvaniei cu Ungaria”. Cu alte cuvinte, ambele zile de sărbătoare au efect bumerang pentru fiecare din cele două popoare, dacă este să luăm în calcul numai semnificațiile istorice. Așa se întâmplă cam peste tot între vecini. Cele decise de maghiari la 15 martie 1848 nu s-au putut înfăptui la scara istoriei (fiindcă ungurii și secuii erau atunci cam 24% din populația Transilvaniei), pe când cele decise de români la 1 decembrie 1918 s-au transpus în practică (deoarece românii reprezentau două treimi din populația provinciei). Iar hotărârea românilor a fost confirmată (recunoscută) în mai multe rânduri prin tratate internaționale. Unde este nedreptatea? Firește, nu este vorba nici despre dreptate absolută, dar pe aceasta nu o mai caută astăzi nici filosofii. Oricum, dacă românii ar fi greșit la 1918, prin deciziile luate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, marile puteri i-ar fi sancționat, fiindcă nu se omorau nici atunci de mare dragoste pentru români și România. Or, marile puteri nu au făcut în 1919-1920 decât să aprobe ceea ce deciseseră românii la 1918.
Românii ardeleni nu ar fi dorit unirea cu Țara, înapoiată și balcanică, ei fiind fascinați de „cultura superioară ungară” sau austro-ungară, astfel că unirea ar fi fost făcută de un grup de intelectuali cam naționaliști. Răspunsul la această aserțiune orgolioasă a elitei ungare a fost dat în epocă, prin vocea lui Alexandru Vaida-Voevod, auzită în parlamentul de la Budapesta, în 1914: „[În ceea] ce privește cultura maghiară, și aceasta e încă fragedă, ca și cultura română. Dar și în cazul dacă ar fi vorba nu de cultura maghiară, ci de cea franceză, germană sau engleză, în zadar ați voi să ne‑o acordați. E adevărat, cultura noastră e încă în dezvoltare, își trăiește abia anii copilăriei, dar ea se manifestă foarte frumos și această cultură nouă ne e mai scumpă decât orice altă cultură străină, pentru că ea e manifestarea vieții noastre sufletești, ea re-oglindește viața sentimentelor noastre”.
Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor au dorit unirea Transilvaniei cu România și că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigențelor democratice de atunci. Este evident că unii dintre românii ardeleni (după calculele noastre, cam 10%), nu au dorit unirea cu România, dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei. Mai mult, comunitatea internațională a apreciat actul de voință națională a românilor, formulat în anul 1918, și a recunoscut realitățile decise de români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar și în Basarabia și Transilvania, minoritățile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au și susținut (în 1918 și după asta) apartenența la România. Insinuarea că numai un grup de intelectuali a impus unirea este ridicolă. Mai întâi, este o jignire la adresa masei de intelectuali români care au militat sincer pentru actul unirii. În al doilea rând, nu este nimic neobișnuit ca poporul să fie condus de elite și să le urmeze. Românii ardeleni au fost condamnați de asupritorii lor să nu aibă în fruntea lor lideri politici și economici puternici, ci, până târziu, doar preoți și dascăli, adică intelectuali ieșiți din sânul lor și apropiați de ei. Dar ei – românii ardeleni – nu au rămas nicio clipă fără elite și aceasta le-a fost salvarea. Decenii la rând înainte de unire, preoții și dascălii nu-și încheiau slujbele, respectiv lecțiile, fără să spună adunărilor în care vorbeau că „soarele românilor la București răsare”. Este de ajuns să fie urmărite documentele existente, rapoartele autorităților, procesele verbale ale ASTREI, protocoalele partidelor politice, asociațiilor profesionale, școlilor etc. pentru a dovedi cum s-a pregătit unirea de jos în sus și din cele mai sofisticate și savante cercuri academice până la nivelul satelor. Este clar că intelectualii au stimulat unirea, că i-au conștientizat intens pe oameni în spiritul unirii, că i-au convins de binele care avea să vină, dar cine poate să condamne acest lucru și de ce? Lozinca elitei ardelene de atunci a fost: „Țineți cu poporul, ca să nu rătăciți!”. Prin urmare, conducătorii, desprinși din popor, se ghidau după aspirațiile poporului, le justificau și le susțineau, iar poporul își urma conducătorii. Nici căile alese de popor (grupuri mari de oameni) nu erau infailibile, dar elitele și plebea, cel puțin din 1848 până la 1918, au mers concordant.
„Noile puncte de vedere” evocate mai sus nu sunt fabricate acum – când se apropie sărbătoarea centenarului Marii Uniri –, dar nici nu se reciclează acum din pură întâmplare. Acestea au o lungă istorie în urmă. Pe de o parte, ele provin din arsenalul naționaliștilor revizioniști (mai ales ungari), care au cultivat mereu, în secolul care a trecut de la 1918, ideea „nedreptății istorice” făcute Ungariei de către marile puteri, care ar fi dat cadou României „înapoiate și balcanice” înfloritoarea provincie numită Transilvania, „iluminată” timp de un mileniu de „civilizatorii Bazinului Carpatic”, adică de unguri. Limbajul detractorilor unirii nu este acum tocmai acesta – între timp formulele de exprimare s-au cizelat, s-au europenizat –, dar el se poate descifra ușor printre rânduri. Odată cu această ușoară tâlcuire, se vede limpede și sorgintea lui revizionistă, neprietenoasă la adresa poporului român. Pe de altă parte, după crearea de către Moscova leninistă a unei secții a partidului său comunist la București, în 1921, periodic, mai ales cu ocazia meteoricelor congrese ale acestei formațiuni politice de extremă stângă, se dădea cuvânt de ordine comuniștilor români să lupte pentru destrămarea României, denumită „stat imperialist, multinațional”. La fel s-a întâmplat în primul deceniu efectiv comunist (1948-1958) – „obsedantul deceniu” din literatură –, când tezele lui Roller exprimau aceleași idei antiromânești. Cu alte cuvinte, până nu tocmai demult, hulirea Marii Uniri se făcea, în mod organizat și disciplinat, de către URSS și de către coloana sa a cincea, Partidul Comunist din România. Punctele comune ale celor două asalturi sunt ușor de sesizat: unirea s-a făcut pe nedrept, de către un grup de intelectuali (naționaliști/ burghezi), dar mai ales de către marile puteri (învingătoare occidentale/ imperialiste). Readucerea în atenție a acestor clișee ale propagandei de odinioară se explică prin apropierea centenarului Unirii, după cum spuneam. Numai că apropierea acestui centenar se produce: 1. în condițiile unei periculoase recrudescențe a naționalismului în Ungaria acestor ani, recrudescență condamnată chiar și de organismele europene din care Ungaria face parte; 2. în toiul unui acut conflict teritorial între Ucraina și Federația Rusă (moștenitoarea URSS), pe fondul căruia Pactul Ribbentrop-Molotov este valorizat pozitiv de către unii și din cauza căruia securitatea granițelor din regiune este amenințată. Lăsăm la o parte apropierea ciudată dintre Ungaria și Rusia, pe care inamicii unirii din 1918 o socotesc pur și simplu întâmplătoare.
Vocile nemulțumite de formarea României întregite se regrupează acum, cu ocazia centenarului și recurg la forme variate de exprimare. Pe fondul unei crase lipse de cultură istorică a opiniei publice actuale, forțele interne care cultivă relativismul istoriei și care combat ideea de unitate românească sunt dublate de unele din exterior. Pentru a pregăti sărbătoarea centenarului Marii Uniri, statul român a creat în 2016 un organism guvernamental, condus de un secretar de stat. Între timp, deja s-a schimbat structura acestui „departament”, dar strategia și tactica sa nu sunt clare, mai ales că nu are încă un buget aprobat și nici precizate modalitățile de a procura fonduri din alte surse. Între timp, în Ungaria, „Grupul de cercetători științifici ai Academiei de Științe Ungare – Elan-Trianon 100”, deși nu figurează ca un organism guvernamental, este, în fapt, puternic susținut de autorități, este format dintr-o redutabilă echipă de istorici, istorici de artă, istorici literari și sociologi, beneficiind de un substanțial fond bănesc, eșalonat pe cinci ani. Echipa are scopul să elucideze în principal condițiile în care s-au încheiat tratatele de pace și, mai ales cel de la Trianon, tratate care au condus la „pedepsirea” Ungariei, la privarea sa de „două treimi din teritoriu și din populație”. Cel puțin acestea sunt expresiile discursului oficial din Ungaria contemporană, țară care, deși aliată cu România în NATO și membră, ca și România, în UE, și-a oprit, în 2016, diplomații să participe la celebrarea Zilei Naționale a României! Din păcate, arsenalul de idei pentru cercurile ungare care deplâng Marea Unire românească de la 1918 sunt oferite, în mare parte, de românii înșiși, de acei români care cultivă blamarea istoriei naționale, care resping unitatea românească, care cer felurite autonomii istorice, care condamnă „miticismele” și „balcanismele” cu scopul subminării României. Prevăd că, scoțând lucrurile din context, România va fi criticată pentru naționalism, pentru preamărirea actului de la 1918 prin politica sa de stat, iar Ungaria va fi lăudată pentru obiectivitate, pentru cercetările istorice critice, pentru elucidarea dezinteresată a umbrelor trecutului.
Pe fondul ideii că românii au trăit până în secolul al XIX-lea în două țări distincte și în provincii istorice cuprinse în imperii străine, se cultivă destul de insistent ideea dezbinării românești, a „inventării” numelui de România, a noutății ideii de unitate politică și a civilizației diferite din Transilvania în raport cu ceea ce era în regiunile extracarpatice. Din arsenalul unor epoci pe care le credeam apuse și al unor ideologii totalitare condamnate de istorie, se revitalizează idei teoretice precum: majoritățile etno-demografice sunt relative și voința lor nu mai contează astăzi; popoarele fără statalitate veche sunt popoare fără istorie și, prin urmare, au drepturi limitate; autonomiile teritoriale pe criterii etnice au rădăcini vechi, verificate de istorie etc. În mod concret, despre trecutul românilor și despre realitățile românești, se insinuează vechi sloganuri, actualizate prin adaptări recente: românii sunt un popor nou, intrat târziu în istorie; valahii și românii sunt popoare diferite; Transilvania nu are legătură cu istoria românilor; numele lui Iancu de Hunedoara trebuie schimbat în Ioan de Hunedoara; particula Napoca trebuie scoasă din numele municipiului Cluj-Napoca; imnul de stat – care ar exprima idei retrograde – trebuie înlocuit etc. Unele dintre aceste „îndreptări” par inofensive: a spune Ioan în loc de Iancu nu schimbă mare lucru, decât că ne îndepărtează de esența unei forme românești diminutivate (Iancu provine tot din Ioan) și de apropierea de numele unui erou național românesc – Avram Iancu; scoaterea particulei Napoca din numele orașului Cluj-Napoca ar șterge mai mult de un mileniu de istorie, adică tocmai rădăcinile daco-romane ale românilor.
Propaganda ungară se desfășoară în ungurește și, mai ales, în limbi de circulație internațională, pe filiere adesea discrete și indirecte, cu antrenarea unor personalități din diferite domenii. Latura denigrării este vizibilă cel mai bine în revista presei ungare din Secuime, unde, în ciuda eludării programatice a limbii române și a simbolurilor statului român, a negării de facto a dreptului unor cetățeni români de a se stabili acolo, este clamată autonomia teritorială și se trimit petiții spre UE privind încălcarea drepturilor minorității maghiare din România. Firește, nu toate aceste acțiuni sunt inițiate de autoritățile ungare sau de instituțiile oficiale ale comunității ungare din România. Este vorba și despre luări de poziție individuale sau ale unor grupuri marginale, ale unor organizații non-guvernamentale etc., dar, privite în ansamblu, dau impresia unui curent general ungar ostil românilor și României. Deși paleta acestor fapte este largă și eterogenă – de la oprirea diplomaților unguri de la a participa la festivitățile Zilei Naționale a României până la primirea cu sloganuri rasiste a sportivilor români în Ungaria –, se impune în conștiințe impresia de mișcare concertată anti-românească. Evident, aproape de fiecare dată, apar contra-acțiuni similare din partea românilor.
Unele dintre actele de denigrare a românilor prind la publicul larg, mai ales în străinătate, și datorită neseriozității noastre, manifestate prin curentul dacist (tracist), care-i așază pe daco-geți și pe traci la temelia tuturor popoarelor europene, cu o limbă primordială din care s-ar trage latina, cu priorități în toate domeniile, de la scris și astronomie până la arhitectură și medicină etc. Denigrarea istoriei și a vieții românilor este ușor de făcut și pentru că datele esențiale necesare sunt oferite de cealaltă extremă din cultura românească, aceea care acceptă doar nimicnicia românilor, spiritul lor gregar, de popor fără voință, de masă informă, „umbră fără schelet”, formată din „fețe patibulare”, cu „guri vulgare”, „puturoși”, cu un „amestec apos” în loc de creier, cu o istorie în care toți „au urinat” peste noi și din care a rezultat limba română, „bună numai pentru înjurături” etc. O altă variantă a acestei extreme afirmă că nu ne cunoaștem corect trecutul, fiindcă toți marii istorici și oameni de cultură români au operat doar cu mituri naționaliste. Pe acest fundal trist – pregătit de unii dintre noi înșine – este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și ca națiune.
Dar, oare cum și de când au vrut românii intracarpatici să facă parte dintr-o Țară Românească, să trăiască în structuri politice românești, sub oblăduirea unor instituții românești? Pentru că sub comunismul nostru original, mai ales în ultimul deceniu de existență a regimului Ceaușescu, se exagera cu sloganul „luptei de veacuri a poporului român pentru unitate, permanență și continuitate”, dar și din alte motive, asemenea idei au fost, după 1989, complet respinse, bagatelizate, ironizate. Cu alte cuvinte, s-a spus și s-a scris ditirambic că nu au existat niciodată astfel de idei în mintea românilor. De fapt, orice popor, din momentul constituirii sale, tinde să-și formeze structuri politice proprii, numite generic state, cu scopul organizării și conservării comunității etnice respective. Românii au făcut și ei același lucru, începând cu sfârșitul mileniului I d. Hr., făurindu-și astfel de formațiuni numite țări, judecii/cnezate, ducate/voievodate, domnii etc. Popoarele nu erau atunci conștiente de necesitatea unității lor politice globale, astfel că unele au rămas să trăiască în mai multe nuclee politice. Altele și-au realizat unitatea politică prin voința elitelor lor, a unor conducători energici. Românii au reușit în secolul al XIV-lea (ceva mai târziu decât unii dintre vecinii lor) să-și formeze două voievodate cvasi-independente sau două „libertăți românești” – cum le-a botezat inspirat Nicolae Iorga –, anume Țara Românească și Țara Românească a Moldovei. Restul românilor, deopotrivă la nord și la sud de Dunăre – în ciuda unor înjghebări politice proprii trecătoare –, au ajuns să trăiască în state străine, în frunte cu stăpâni de altă limbă și credință. Este evident că românii nu au fost „animați” permanent de „dorința făuririi statului lor unitar, național și independent”, din moment ce atunci erau alte priorități de viețuire și de supraviețuire. Cu timpul însă, situația se schimbă. Pe fondul acestei fărâmițări, pe la finele Evului Mediu și la începuturile Epocii Moderne, apar tendințe de unitate (parțială sau generală), stimulate de conștientizarea comunității etnice. Asemenea atitudini nu mai sunt atunci, pe la 1500-1600, rezultatul exclusiv al unor conducători luminați, ambițioși sau clarvăzători, ci ele provin și din voința poporului de jos, a comunităților grupate în anumite nuclee politice.[2]
Cu alte cuvinte, românii trăgeau la români cel puțin încă din secolul al XVI-lea (sunt mărturii ale unor astfel de acțiuni încă din secolele XIII-XIV). În secolul al XVII-lea, Grigore Ureche și Miron Costin, ca și Constantin Cantacuzino Stolnicul, arată unitatea de origine, de limbă și de credință a românilor extracarpatici cu cei transilvăneni. La începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir este primul savant român de talie europeană care face cunoscută latinitatea și unitatea românilor cu argumente științifice, în lucrări de mare anvergură, scrise în limba latină. În secolul al XVIII-lea începe lupta de emancipare națională a românilor din Transilvania, desfășurată pe plan religios (unirea cu Biserica Romei), pe plan politic (memoriile adresate Curții de la Viena și altor cancelarii și foruri europene; mișcarea Supplex Libellus Valachorum), pe plan social (Răscoala lui Horea), pe plan cultural (Școala Ardeleană). În această etapă a luptei naționale din Transilvania și poate fi vorba, firește, de unirea Transilvaniei cu România, fiindcă nu exista încă România. Este vorba, de aceea, de obținerea în Transilvania și Ungaria a drepturilor politice naționale ale românilor din Transilvania și Ungaria, numai acolo unde acești români alcătuiau majoritatea populației. Nu este vorba despre drepturi preferențiale ale acestor români, ci pur și simplu despre egalitatea lor cu membrii națiunilor oficiale și ai confesiunilor recunoscute („recepte”). Totuși, legăturile între românii transilvăneni și cei olteni, munteni și moldoveni sunt continue.
În secolul al XIX-lea se desfășoară mișcarea de emancipare națională a provinciilor aflate sub dominație străină și de formare a statului național unitar. Toată acțiunea era bazată acum pe ideologia daco-românismului. În această mișcare panromânească, românii din interiorul Carpaților au jucat un rol fundamental: astfel, îi găsim pe Gheorghe Lazăr, care introduce limba română la Sfântul Sava, în Țara Românească, pe Florian Aaron ca profesor al lui Bălcescu și apoi al Universității din București, pe călugărul maramureșean Gherman Vida, ca învățător al lui Kogălniceanu și Alecsandri pe baza cronicii lui Șincai, pe Ioan Maiorescu la Craiova, pe Damaschin Bojincă ca profesor la Academia Mihăileană din Iași, pe Bărnuțiu, pe Ștefan Micle, pe Laurian, pe Papiu-Ilarian și pe toți care au predat la universitățile României moderne și au pus temeliile Academiei Române. Mișcarea de unire a Transilvaniei cu România a putut prinde contur abia după formarea României și mai ales după afirmarea României independente, devenite, la scurtă vreme, regat.
Astfel, dacă românii nu au luptat „de secole pentru unitatea națională”, ei s-au înscris în mișcarea europeană care promova statele naționale împreună cu celelalte națiuni. Nu au făcut acest lucru nici mai bine și nici mai rău ca alte națiuni. În secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, cele mai progresiste mișcări erau cele menite să elibereze națiunile de sub robia imperiilor multinaționale și să le îndrepte spre formarea statelor naționale unitare. Cea mai puternică mișcare de emancipare națională a românilor din provinciile aflate sub stăpâniri străine s-a desfășurat în Transilvania. Astfel, se vede clar că ideile de unitate și lupta pentru emancipare națională și unire nu s-au născut între români în mod spontan și instantaneu, prin imitație sau prin efortul unor lideri exaltați sau interesați. Că nu a fost unanimitate în aceste procese, că au fost și șuvoaie abătute, că intelectualii și oamenii politici au potențat ideile de unitate românească, că poporul a fost dirijat și condus de liderii săi, acestea sunt lucruri cunoscute, recunoscute și valabile în istoria tuturor popoarelor. Istoricul însă, înainte de a releva excepțiile, aspectele marginale, curiozitățile din trecut, are obligația profesională de a preciza liniile magistrale ale mersului societății. Sau, dacă nu se ocupă de aceste constante ori linii predominante, atunci are datoria morală și intelectuală să le enunțe, pentru a nu da impresia că lumea ar fi putut sau ar fi trebuit să facă ceea ce, de fapt, nu a făcut. Menirea primă a istoricului de meserie este să studieze ceea ce a fost, nu ceea ce ar fi putut să fie, dacă nu s-ar fi întâmplat cutare lucru. Istoria contrafactuală – în vogă astăzi – poate oferi necunoscătorilor convingerea unor realități care, de fapt, sunt fictive, imaginate, inventate.
Linia magistrală a istoriei românilor la începutul secolului al XX-lea, în ajunul Primului Război Mondial, era făurirea statului național unitar român, prin unirea cu România a tuturor provinciilor istorice care aveau majorități etnice românești. Același ideal, de făurire a statelor lor naționale, îl nutreau toate popoarele din regiunea central-sud-est europeană, care se aflaseră de secole sub stăpâniri străine. Românii din Transilvania s-au identificat treptat cu idealul libertății și al unității naționale, ideal pe care l-au trăit, în forme și cu intensități diferite, începând cu finele Evului Mediu și cu debutul Epocii Moderne. Ca și românii din Vechiul Regat, ca și basarabenii și bucovinenii, românii ardeleni s-au înscris în marea lor majoritate pe traiectoria formării României întregite, considerând, prin educația oferită de liderii lor, că cel mai bun cadru de organizare, coordonare și protejare a națiunii era statul unitar român. Acest ideal s-a înfăptuit în urmă cu nici un secol, iar realitatea care a rezultat în urma marelui efort de-atunci – România – nu și-a dat încă măsura deplinei valori în Europa și în lume[3].
*Ioan-Aurel Pop este academician și Rectorul Universității Babeș Bolyai din Cluj Napoca. Textul a fost prezentat în deschiderea conferinței de lansare a LARICS din Aula Academiei Române, 26 aprilie 2017.
Bibliografie minimală:
Radu Baltasiu, Gabriel Săpunaru, Ovidiana Bulumac, Slăbirea comunității românești din Harghita și Covasna. Raport de cercetare, București, 2013.
Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, 1997, București.
Lucian Boia, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, București, 2014.
Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan, Ispititoarea Transilvanie. Multiperspectivitate și adevăr în istoria unei provincii, Cluj-Napoca, 2017.
Nicolae Iorga, În luptă cu absurdul revizionism maghiar, București, 1991.
Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere și Versailles, Cluj-Napoca, 1993.
Liviu Maior, Alexandru Vaida Voevod. Putere și defăimare (Studii), București, 2010.
Horia Roman Patapievici, Politice, București, 1996.
Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul și miturile (Note de lectură), ediția a II-a revăzută, București, 2014.
Ioan-Aurel Pop, Transilvania, starea noastră de veghe, Cuvânt înainte de Mircea Muthu, Cluj-Napoca, 2016.
Ioan Sabău-Pop, Ioan Lăcătușu (coord.), Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș în slujba dăinuirii neamului românesc în Transilvania: FCRCHM 2005-2015, Sfântu Gheorghe, 2015.
David Prodan, Transilvania și iar Transilvania, București, 1992.
Larry Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, prefață de Ioan Talpeș, traducere de Alex Cosmescu, București, 2011.
[1] Nimeni nu făcea recensăminte exacte, în lumea barbară, înainte de Hristos!
[2] Dacă în privința ideilor de unitate, lucrurile sunt încă, în mintea unor necunoscători sau răuvoitori, sub semnul îndoielii, ideile romanității românilor sunt atestate clar ca existând în conștiința românească în Evul Mediu. Cu alte cuvinte, unii dintre români – și nu numai dintre cei educați – au știut mereu că neamul lor se trage din romani, „de la descălecatul dintâi, sub Traian, împăratul Râmului”. Vezi lucrările lui Șerban Papacostea (Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice, Cluj-Napoca, 1988), Adolf Armbruster (Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ediția a II-a revăzută și adăugită, București, 1993), Stelian Brezeanu (Identități și solidarități medievale: controverse istorice. București, 2002), Ioan-Aurel Pop (Națiunea română medievală. Solidarități etnice românești în secolele XIII-XVI, București, 1998).
[3] Precizez că mesajul meu pe această temă, de la Academia Română, era menit să sensibilizeze factorii de răspundere din România în legătură cu pregătirea inadecvată a centenarului Marii Uniri și să ofere un exemplu de „eficiență” în tratarea chestiunii secolului trecut de la finele Primului Război Mondial. „Eficiența” se referea la vecinii maghiari, care, desigur, nu se pregătesc să celebreze unirea Transilvaniei cu România! Este clar, după toate semnalele pe care le avem, că mesajele venite dinspre Ungaria și chiar din România nu sunt și nu vor fi prietenești. După rostirea unor fragmente din acest text, în 26 aprilie 2014, în Aula Academiei, presa scrisă și vorbită, unele televiziuni au preluat însă – așa cum se întâmplă mai nou peste tot – mesajul meu trunchiat și i-au dat o amploare și o dimensiune pe care nu le-a avut. Prin poziția mea nu am jignit pe nimeni, ci am atras atenția asupra unor realități care, netratate la timp și în mod înțelept, pot învenina și mai mult raporturile româno-ungare.
Principele Nicolae pune mâna pe sabie ! — Ion Coja
Principele Nicolae face acuzații grave la adresa Casei Regale: bani dați pentru tăcere De către Andreea Dogar – Noi 19, 2017 Distribuiți pe Facebook Distribuiți pe Twitter principele nicolae regele mihai Foto: Pagina de Facebook Monarhia salvează România 1 SHARES Share Tweet Principele Nicolae face acuzații grave la adresa unor membri ai Casei Regale a…
via Principele Nicolae pune mâna pe sabie ! — Ion Coja
Scrisoarea deschisă a D.lui Doctor Pavel Chirilă, adresată d.nilor Iohannis, Dragnea, Grindeanu și Bodog, privitoare la „dorința nestăpînită” a acestora, pe care și-o manifestă „de ani de zile”, de a injecta obligatoriu copiii (dar și bătrînii) din România cu vaccinuri ce pot cauza boli grave, incurabile, și chiar deces. „Autorul” care atrage atenția asupra acestei scrisori (fapt semnalat nouă prin e-mail), avînd pretenția să o transforme în „articol de gazetă” (pe care îl și semnează cu numele său: Răzvan Marinescu), nu știe – printre altele – să arate data documentului. Avînd în vedere însă că dezbaterea este de fierbinte actualitate, nu ne mai cramponăm de datare (vitală în ziaristică). Îl edităm doar pe „autorul” Răzvan Marinescu (care stă prost cu lb română) și publicăm scrisoarea Doctorului Pavel Chirilă.
Dr. Pavel Chirilă, scrisoare deschisă către [d.nii] Iohannis, Dragnea, Grindeanu [și Bodog]:
”Am vaccinat mii de copii și am vazut multe reacții adverse, unele foarte grave.”
Ministerul Sănătății are un proiect în care se dorește impunerea vaccinării obligatorii, iar în cazul refuzului din partea părinților, aceștia ar putea fi chiar sancționați.
Unul dintre cei mai respectați doctori din România, Prof. Univ Dr. Pavel Chirilă, a decis să se implice în această dezbatere [și să trimită] o scrisoare deschisă celor mai importanți oameni politici din țara noastră.
Dr Pavel Chirilă consideră că obligativitatea vaccinării copiilor reprezintă o eroare gravă [care] le pune în pericol acestora sănătatea. Din experiența acumulată de-a lungul anilor, Prof. Univ Dr. Pavel Chirilă a precizat că a întâlnit în dese rânduri cazuri în care copiii au avut de suferit de pe urma vaccinurilor, unii [ajungînd] în stare foarte gravă.
[Iată scrisoara D.lui Dr. Pavel Chirilă, trimisă d.lor Iohannis, Dragnea, Grindeanu și Bodog]:
Stimate Domnule Klaus Iohan[n]is
Stimate Domnule Liviu Dragnea
Stimate Domnule Sorin Grindeanu
Stimate Domnule Florian Bodog,
Sînt Dr Pavel Chirilă, profesor universitar de Bioetică – știință care se ocupă cu „ce e bine șice nu e bine în lumea viului”, adică în cercetarea și practica medicală.
Îmi permit să vă sfătuiesc și în același timp să vă rog ca pe niște personalități politice responsabile și care – cred – țineți la poporul român, SĂ NU PROPUNEȚI ȘI SĂ NU APROBAȚI LEGEA VACCINĂRII OBLIGATORII la care lucrați în prezent.
Injectarea unei substanțe farmacolo[gic] active în trupul unui om (concetățean) fără acordul lui riscă să facă rău „în numele binelui”.
Deși fiziognomia oficialilor Ministerului Sănătății, cel puțin când îi vad la televizor nu îmi sugerează că au insomnie de grija sau mila poporului român, totuși îmi place să cred că în spatele acestei acțiuni abominabile nu este nici un interes financiar, nici intenția de a răni poporul român mai mult decât este, nici vreun ordin sau vreo „sugestie” venită de la oamenii politici sau bogați ai planetei.
Vă rog respectuos, ca un medic în vârstă, care am vaccinat ca medic de țară, mii de copii, și am vazut multe reacții adverse, dintre care unele foarte grave, să nu dați curs acestei intenții a doi sau trei funcționari ai Ministerului Sănătății care încearcă de mulți ani să-și împlinească această vie și nestăpânită dorință.
În prospectul redactat de fabricant care însoțește fiecare vaccin, sînt scrise reacțiile adverse. Vă rog să le citiți și să dați singuri un răspuns conștiinței voastre dacă după ce le citiți v-ați imobiliza copilul și l-ați obliga să se lase injectat.
Îndemn mamele din România să se roage pentru discernământul Dumneavoastră.
Propunerea „înalților” funcționari din Ministerul Sănătății de a despăgubi copiii afectați de vaccin din banii publici este odioasă căci în banii publici se regăsesc și banii mamei al cărei copil este afectat. Pe de altă parte funcționarii Ministerului Sănătății nu înțeleg că misiunea medicilor este salvarea vieții și nu despăgubirea bolnavilor pe care îi nenorocesc ei înșiși într-un cadru perfect legal”, se arată în scrisoarea deschisă transmisă de Prof. Univ Dr. Pavel Chirilă.
Autor: Razvan Marinescu
v. și: https://actadiurna2016.wordpress.com/2017/11/17/plangere-penala-contra-primului-ministru-al-romaniei-pentru-discriminare-si-incitare-la-ura-la-adresa-parintilor-care-refuza-vaccinare-obligatorie-ortodoxia-marturisitoare/
https://actadiurna2016.wordpress.com/2017/05/02/de-investigat-legatura-strinsa-dintre-declaratia-rinjinda-a-un-tovaras-pe-nume-lect-univ-dr-mihai-gafencu-foto-cel-cu-un-deget-in-sus-poate-un-pic-comunist-suna-doar-un-pic/ (în care se afirmă că „copiii sînt ai statului, iar nu ai părinților care i-au născut”)
Templul evreiesc și Sinagoga – locașuri de cult ale satanei — Monahul Teodot – blog oficial. Spicuim din Predica Sf Ioan Gură de Aur la temă, reprodusă în articol: „Spuneți-mi aceasta: Daca ați vedea un om onorabil, strălucit și vestit, tîrît într-o cîrciumă sau cuib de tîlhari; dacă l-ați vedea batjocorit, bătut și înrobit în cea mai mare cruzime, ați fi ținut crîșma sau cuibul acela la mare cinste pentru că omul acela mare și prețuit fusese înăuntru în vreme ce se săvîrșea acea purtare plină de cruzime? Nu cred. Mai degrabă, pentru această pricină ați urî și n-ați suferi locul acela. Aceasta să fie cugetarea voastră și despre sinagogă.”
Zilele trecute a avut loc un simpozion in Aula Magna Teoctist Patriarhul a Palatului Patriarhiei, intitulat “Temple și sinagogi din România: Sinagoga ca loc de rugăciune, loc de învățătură și loc de adunare.” Acest simpozion are loc imediat dupa ziua Sf.Ioan Gura de Aur(354-13 noiembrie 407)-Patriarhul Constantinopolului, cel caruia i s-au aratat in vedenie Sfintii Apostoli […]
via Templul evreiesc si Sinagoga-locasuri de cult al satanei — Monahul Teodot – blog oficial
ECUMENISMUL – CALEA PIERZANIEI. Urâciunea pustiirii are deja loc. Trăim începutul sfârșitului celui mare. — Ortodoxia mărturisitoare
Cuvintele profetului Daniel referitoare la „urâciunea pustiirii ce va sta în locul cel sfânt” (Dan 9,27) au căpătat un înțeles aparte în zilele noastre. Domnul nostru Iisus Hristos însuși vorbește despre această profeție (Matei 24,15; Marcu 13,14; Luca 21,20). Mântuitorul a prezis ca semne ale sfârșitului când „stelele vor cădea de pe cer” (Matei 24,29, Marcu 13,25, […]
ECUMENISMUL – CALEA PIERZANIEI. Urâciunea pustiirii are deja loc. Trăim începutul sfârșitului cel mare.
Cuvintele profetului Daniel referitoare la „urâciunea pustiirii ce va sta în locul cel sfânt” (Dan 9,27) au căpătat un înțeles aparte în zilele noastre. Domnul nostru Iisus Hristos însuși vorbește despre această profeție (Matei 24,15; Marcu 13,14; Luca 21,20).
Mântuitorul a prezis ca semne ale sfârșitului când „stelele vor cădea de pe cer” (Matei 24,29, Marcu 13,25, Luca 21,25). „Așa cum Domnul însuși a explicat că „stelele” sunt Îngerii Bisericii – arhiereii, căderea arhiereilor este de natură religioasă și morală și de asemenea este … una din cele mai importante caracteristici ale sfârșitului. Dar mai teribilă decât toate este căderea arhiereilor din învățăturile dogmatice, sau, precum spun Sfinții Apostoli, când „pervertesc Evanghelia lui Hristos” (Gal. 1,7). Apostolul anatemizează astfel de practici (Gal.1,9) și îndeamnă la respingerea lor fără întârziere (Tim. 3,10-11). Altfel putem fi judecați de indiferență în căderea noastră de la Adevăr (Apoc 3 16). [585]
„Urâciunea pustiirii ce va sta în locul cel sfânt” se referă de asemenea la profanarea de locașuri ortodoxe sfinte precum și de înscăunarea în scaunul episcopal a ierarhilor nevrednici.
Altă profeție despre Antihrist ce va schimba legile și obiceiurile (Dan 7,25) se înfăptuiește literalmente în fața ochilor noștri. Când această carte s-a finalizat, am primit un mesaj extrem de important: Consiliul Mondial al Bisericilor a determinat în avans ziua comună de sărbătorire a Sfintelor Paști. Documentul rezultat în urma consultărilor ecumenice [586] din 5-10 martie 1997 de la Aleppo, Siria stă mărturie. Aceste documente au fost semnate de adventiști, penticostali, anglicani, luterani, monofiziți, catolici de rit vechi, Vaticanul, episcopiile Moscovei, Antiohiei și Constantinopolului ș.a.
Citând cuvintele Mântuitorului dar în van, făcând referire la pasaje din Biblie, făcând o falsă interpretare a deciziilor primului Sinod Ecumenic [587], falsificatorii ecumeniști încearcă să-și construiască argumentele și să îndrume greșit oamenii de la cea mai mare crimă împotriva Ortodoxiei, care, încă o dată, este dusă la îndeplinire în secret împotriva credincioșilor.
Discutând despre „calendarul vechi” ecleziastic, care este hulit de reformatori dar consacrat de Sfinții Părinți, la care s-au aliniat Bisericile Ortodoxe din Europa de Est și cele din estul apropiat, participanții de la Consultările de la Aleppo au declarat într-un mod fals și secular calendarul ca fiind numai „un simbol al dorinței Bisericilor pentru a-și menține ideea de integritate și libertate.” Recomandările acceptate în urma acestor consultări cu privire la schimbările Paștelui Ortodox sună mai degrabă a ordine ce trebuiesc executate cu obediență decât recomandări.
Faptul că recomandările CMB sunt de fapt decizii este demonstrat de exemplu prin faptul că ereticii – monofiziți au rang bisericesc recunoscut de facto alături de ortodocși. Aceasta s-a datorat în mod indubitabil pentru a întări imaginea de uniune cu anti calcedonenii, ce s-a parafat la CMB în 13-15 Dec 1996 în Antelias Liban sub conducerea ÎPS Aram I, Chatolicos of Cifcia [588], un reprezentant al monofiziților anatemizați.
Aceleași consultații „pan-Ortodoxe” au decis să respingă pe viitor vreo decizie unilaterală autocefală a vreuneia din bisericile locale Ortodoxe care să se implementeze, până nu se ajunge la o înțelegere între toate bisericile. Documentul final al acestei consultații subliniază că „un astfel de pas ar viola solidaritatea inter-ortodoxă cauzând schismă.” [589] Cu alte cuvinte, conform blasfemiei ecumeniste, unitatea și sfințenia Bisericii care reprezintă trupul lui Hristos, depinde mai mult de deciziile membrilor CMB decât de poruncile lui Hristos. Este cu adevărat o monstruozitate ecleziologică, un prevestitor al fiarei apocaliptice.
Acum 55 de ani, în 1942, episcopul de Cantebury, CV Temple, unul din fondatorii CMB afirma că „ecumenismul a fost cel mai important eveniment al secolului” [590]. Secularizarea în general a vieții și apostazia ce a cuprins omenirea în totalitate, sunt în directă legătură cu anarhia contemporană cauzată de ecumenismul și modernismul din sânul bisericii precum și în afara ei în genral. Este nevoie pentru a-l ajuta pe cel ce vine în numele său – antihristul – ca oamenii să aleagă „liber” în favoarea sa: „conform voinței mele libere, vin la tine.” Acesta este scopul depravării omenirii la scară planetară, o încercare cu adevărat satanică de pervertire a sufletelor oamenilor de la firea lor Dumnezeiască, la transformarea lor în vase ale viciilor și practicilor abominabile pentru ca în final să le ducă spre pierzanie. În acest demers, ecumenismul joacă un rol foarte important.
Ecumenismul este, probabil, cel mai mare fals, cea mai mare minciună a tuturor timpurilor. Mijlocind pentru bisericile Ortodoxe [591] să-și păstreze (n.trad. doar) la exterior aspectul de unitate creștină, CMB face tot ce îi stă în putință pentru a goli Biserica de esența sa spirituală fără de care rămâne doar cu „praful de pe tobă.”
Toate evenimentele la care se face referire în carte ne arată că avem de a face cu un vârcolac, o pseudo-biserică, curva Babilonului din cap. 17-18 al Apocalipsei: ea stă deasupra apei (17,1) ce reprezintă oameni, națiuni, limbi (17,15). Ecumenismul universal este principalul semn al pseudo-bisericii antihristului: ea stă desupra fiarei roșii (17,3), ea acționează conform ideologiei puterii supreme a conducerii mondiale și o încoronează pe aceasta. Ea se desfrânează cu regii pământului (17,2;18,9) (serghianism mondial). Este îmbrăcată în purpuriu și roșu aprins, împodobită cu aur și pietre prețioase având un pahar de aur în mână plin cu necurățiile desfrâului ei (17,4) – ea are aparența sfințeniei, dar este murdară de necurăție. A corupt pământul cu desfrânarea ei (19,2) – a distorsionat credința și a corupt neamurile. Numele ei este maica desfrâului, Babilonului celui mare (17,5). – erezia, învățăturile demonice false și ocultismul. Ea este beată de sângele sfinților – ea persecută Adevărata Biserică. Țelul ei este patriarhia Moscovei și a Constantinopolului și celelalte pseudo-biserici ecumeniste „Ortodoxe”.
Mitropolitul Vitalie, primul ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse de peste granițe, a spus precum urmează:
«Deodată, foarte pe neașteptate, în fața ochilor noștrii vedem Apocalipsa, descoperirea făcută de către Dumnezeu Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan Teologul. Pentru mult timp am considerat-o ca pe o profeție din alte vremuri care cu siguranță se va împlini în viitor. Dar acum, pe neașteptate, nu numai că bate la ușa vieții noastre contemporane, dar suflul tăios și glacial al antihristului a început să răcnească pe întreaga noastră planetă.
Ce este exact APOCALIPSA? Conform Sfinților Părinți care au interpretat Biblia, Apocalipsa este cartea ultimilor ani de istorie a Bisericii lui Hristos. În ea se arată legături strânse inseparabile între sfârșitul Bisericii și sfârșitul întregii lumi, întregii rase umane și întregului cosmos. Asta înseamnă că singurul motiv pentru care lumea și tot ceea ce este în ea mai există încă este faptul că Adevărata Biserică a lui Hristos continuă să trăiască în ea.
Care este soarta Bisericii în zilele noastre? Este înlocuită. Biserica deranjează pe mulți; este tolerată cu greu, lumea o derâde și o insultă. Deci acum toate puterile întunericului încearcă să pătrundă în ea și să o mănânce din interior precum termitele, lăsând în urmă doar învelișul gol. Dar nu au reușit să o distrugă și nici nu vor reuși.
Răul ne râde în față! Și noi alergăm necugetat după umbra bunurilor lumești și bunei noastre reputații imaginare cât timp nimeni nu ne incomodează sau ne deranjează ritmul și comfortul vieții noastre. Dar o mare ispită va veni peste noi și va veni fără îndoială. Vom fi puși în situațiile limită ale vieții. Nimeni nu se va putea ascunde nicăieri, nici măcar într-o gaură de piatră. Toți vor fi găsiți și vor fi puși în fața tragicei întrebări fatale: ori ești cu „noi” ori cu HRISTOS? Probabil că întrebarea nu va fi pusă chiar așa, din frică de a nu speria pe nefericitul creștin, ci i se va pune simplu întrebarea: „ești cu noi?”
Care trebuie să fie răspunsul nostru și ce trebuie să facem? Mai întâi trebuie să înțelegem în ce timpuri primejdioase trăim. Apoi trebuie să ne forțăm să urmăm o viața disciplinată de rugăciune: să ne rugăm dimineața și seara și să spunem rugăciunea inimii de fiecare dată când putem și unde putem. Să primim Sfânta Împărtășanie mai des în biserica adevărată și nu în biserica cojii de ou goale mâncată de pe dinăuntru. Nimeni nu va fi salvat atunci de diplome în teologie sau de știință sau de ordinele bisericești sau clericale, ori de nici un alt rang. Doar iubirea personală din inima față de Mântuitorul nostru Iisus Hristos va salva sufletul împreună cu credința în El până la moarte.» [592]
Dezastrele și crizele care amenință inevitabil omenirea sunt mai degrabă de ordin spiritual și moral decât de ordin economic, politic și ecologic așa cum vor să ne facă să credem domnii acestei lumi. Este extrem de important pentru adevărații creștini ortodocși să-și înalțe glasul adevărului, să devină conștienți de necesitatea crucială de a numi „răul cu propriul nume, să demaște minciunile și să condamne în orice moment în mod decisiv orice acțiune anti-creștină și anti-ortodoxă”. [593]
Trebuie să ne amintim că Biserica este constituită din toți ortodocșii, episcopi, clerici, monahi și laici, care păstrează sfintele Dogme și Canoane pe care trebuie să le pazească. Puținul timp care ne-a mai rămas nu este favorabil tentativelor de reconciliere cu ereticii și realizarea unirii cu apostații. Călugării aghioriți au scris: „Știm doar o cale de realizare a unirii între eretici și Biserica ortodoxă și anume un act canonic scris de renunțare și condamnare a erorilor lor și un act din partea lor prin care se alătură Bisericii ortodoxe exclusiv prin Botez”. [594]
În viitorul nu foarte îndepărtat creștinii ortodocși trebuie să se aștepte la faptul că lumea care l-a negat pe Hristos și care și-a bătut joc de vigilența, integritatea și credința față de Hristos, care sunt adeseori abuzați și numiți fanatici, că lumea aceasta se va îndrepta către o persecuție nemiloasă față de ultimii creștini. Dar chiar știind acestea, putem noi să fim de acord să schimbăm Biserica lui Hristos – singura sfântă, sobornicească și apostolească, singura Biserică care oferă mântuire – cu o orice altă „biserică” ca de exemplu infernala „biserică cibernetică” care înflorește acum în spațiul electronic cu toate invențiile sale nocive ca de exemplu „inteligența artificială”, „ecospiritualitatea” (cu alte cuvinte Neo-păgânism) și hiper-teologia cu „spiritualitatea ei virtuală și post-religioasă”, ”teleevanghelizarea” și miile de interpretări ale cuvântului Dumnezeu”!? [595]
Apogeul New Age-ului global cu supermarketul său spiritual ce cuprinde panteismul, ocultismul și magia; copii concepuți in vitro, manipularea ingineriei genetice; criza valorilor morale în toată lumea, propaganda homosexualității și a depravării – toate aceste practici rușinoase ne aduc mai aproape de sfârșitul istoriei lumii.
Persoanele care se complac în apostazie, păcate și erezie, a căror „nume nu sunt scrise în Cartea Vieții” (Apoc. 13, 8) sunt deja pregătiți să-l venereze pe antihrist și să-l recunoască ca fiind singurul conducător spiritual al tuturor religiilor… La vremea celei de-a Doua Veniri, Biserica lui Hristos va fi redusă ca dimensiune la cel mai mic nivel. Vor rămâne doar una sau două biserici în care adevăratul Trup și adevăratul Sânge al lui Hristos vor fi împărtășite credincioșilor. Din celelalte biserici va rămâne doar coaja goală, cu ornamente externe mărețe, dar goale. „Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi…căci zilele rele sunt” (Efes. 5,15-16) [596]
Cei ce ”au ochi” văd în fiecare zi și în fiecare loc semnale de alarmă despre formidabilele pericole iminente care se apropie de noi, mai ales de sufletele noastre veșnice. Fiecare dintre noi va trebui să dea un răspuns Judecătorului Nepărtinitor pentru ce am făcut pentru mântuirea noastră. Soarta noastră în veșnicie depinde de Judecată Lui Supremă. Lăsați conducătorii acestei lumi să răspândească noua ordine mondială fără Hristos, cu singurul ei guvern, cu economia și piața comune, cu pseudo-cultura și superbiserica post-religioasă. Putem să ne opunem lor cu libertatea noastră, libertatea care ne asemuiește cu ”imaginea lui Dumnezeu” și pe care nimeni nu o va putea lua vreodată de la noi. Putem și trebuie să ne opunem cu curaj totalitarismului spiritual și colectivizării vieții cu libertatea în Hristos cu care ne răsplătește Ortodoxia.
Sunt multe semne că, „corabia lumii este deja înconjurată de un ocean cu furtuni dezlănțuite și evenimente apocaliptice iar Ortodoxia, singura voce puternică în arsenalul spiritual al omenirii, trebuie să acționeze conform responsabilității pe care o are. Oamenii lui Dumnezeu se luptă și se roagă, se roagă și se luptă. Fiți rezistenți în fortăreața voastră, fiți de neclintit și credincioși! Dumnezeu este puternic, nu lumea”. [597]
Această modestă lucrare a fost adresată tuturor celor care îl iubesc pe Hristos și Biserica Lui ortodoxă și care își doresc spre slava lui Dumnezeu să se opună și să lupte în orice fel posibil contra otravei ecumenismului, modernismului ecleziastic și apostaziei ce ne înconjoară. Vrem să concluzionăm cu vorbele mitropolitului Vitalie, conducătorul Bisericii Ortodoxe de peste granițe:
Ne apropiem acum de începutul sfârșitului, marelui sfârșit; fără îndoială intrăm în această perioadă. Așadar suntem atacați de tot felul de dificultăți; stâncile subacvatice, necazurile și furtunile ne așteaptă…dar corabia noastră le va trece nevătămată pentru că însuși Domnul nostru Iisus Hristos este timonierul acestei corăbii”. [598]
”Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc. 22, 20)”
Ludmila Perepiolkina
[585] Arhiepiscopul Teofan din Poltava. Citat din colecția Ortodoxie sau Moartea, Moscova, 1997, p. 10.
[586] A se vedea documentele ENI „Către o dată comună a Paștelui”. Consiliul Mondial al Bisericilor / Consiliul Consultativ al Bisericilor din Orientul Mijlociu. Alep, Siria, 5-10 martie 1997.
[587] Acest Sinod de la Nicea (325) a acceptat o rezoluție (oros) cu privire la celebrarea Paștilor (vezi Suplimentul nostru privind Calendarul Iulian Bisericesc).
[588] A se vedea materialele die la http://www.russian-orthodox-church.org.ru/ecr-ru.htm, 04/17/97.
[589] Ibid.
[590] A se vedea cartea sa „Creștinismul și ordinea socială”, citată de Ieromonahul Ignatie, „Consiliul Mondial al Bisericilor”, p. 2.
[591] În prezent, CMB unește 330 de denominațiuni. Se compune din toate Bisericile Ortodoxe locale, cu excepția Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate, Patriarhiei Ierusalimului, o serie de grupări vechi-calendariste din Grecia, precum și Bisericile vechi-calendariste românești și bulgare. În afară de CMB, „Consiliul Mondial al Bisericilor Creștine”, înființat în 1948, este format din 602 de denominațiuni. Mulți membri ai ambelor organizații nu numai că resping Dogma Răscumpărării și Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, dar ei nu cred nici măcar în Divinitatea Mântuitorului.
[592] Mitropolitul Vitalie (Oustinov), primul ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din străinătate, „Paskhalnoe Poslanie” (Epistola pascală), Rusia ortodoxă, nr. 1580, 1997, pp. 1-2, 15.
[593] Patriarhul Diodorus, „Declarația, citită la Sinodul de la Istanbul (13-15 martie 1992)”, în Coleția de Proteste Ortodoxe …, p. 74-75.
[594] Scrisoarea călugărilor din Karyes către Sfânta Chinotită „Întreruperea comuniunii cu Patriarhul”. Ibid., P. 36.
[595] A se vedea articolele înfricoșătoare apocaliptice: Joshua Cooper Ramo Chama, „Găsirea lui Dumnezeu pe Web”; Robert Wright, „Poți să te întorci?” (Religiile obscure – jumătate uitate sau jumătate inventate înfloreau pe Web.), Time Australian Edition, 16 decembrie 1996, pp. 72-78; 82-83.
[596] Mitropolitul Vitalie, „Epistola pascală”, p. 15.
[597] Nicholas Psarudakis, „Scrisoare deschisă către noul Patriarh Ecumenic Bartolomeu”, Orthodoxos Typos, nr. 950, 1 noiembrie 1991.
[598] Mitropolitul Vitalie „Predica după slujba de înmormântare a Arhiepiscopului Anthonie din Los Angeles și California de Sud”, Rusia ortodoxă, nr. 1566, 1/14 septembrie 1996, p. 4.
Letopisețul lui Neculce: Domniia a doa a lui Dumitrașco-vodă Cantacozino (7192/1684) — Tipărituri vechi
„6. Dumitrașco-vodă era un om bătrân, grec țarigrădian de niamul lui, de Cantacozinești. Și mai înainte vreme a fost visternic mare în Țara Munteniască, la Grigore-vodă Ghica. Și era om nestătătoriu la voroavă, telpiz, amăgitoriu, geambaș de cei de la Fener din Țarigrad. Și după aceste, după toate, era bătrân și curvar. Doamna lui era […]
ÎN CONTRAST CU ROMÂNIA, POLONIA ŞI UNGARIA NU SE SUPUN REZOLUȚIILOR UNIUNII EUROPENE ANTIHRISTICE… JOS GUVERNUL MASONIC TUDOSE, CARE IMPUNE CU FORȚA VACCINAREA CU VACCINURI TOXICE ŞI ALTE LEGI NOCIVE! — MIȘCAREA PENTRU APĂRAREA ORTODOXIEI ȘI A ROMÂNIEI
Plângere penală contra PRIMULUI-MINISTRU al României pentru DISCRIMINARE și INCITARE LA URĂ la adresa părinților care refuză VACCINARE OBLIGATORIE — Ortodoxia mărturisitoare
La data de 26 octombrie 2017 a fost depusă la DNA – Direcția Națională Anticorupție o plângere penală contra primului-ministru al României, domnul Mihai Tudose, pentru săvârșireainfracțiunilor de incitare la ură sau discriminare a unei categorii de persoane, prevăzută de art. 369 NCP; purtare abuzivă, prevăzută de art. 269, alin. 1) NCP; fals în declarații, prevăzut […]
®Acta Diurna™ 