Constantin Noica: „În așa măsură avem [limba latină] în sânge încât a fost suficient, în Oltenia, o administrație în limba latină de două-trei decenii doar, pentru ca apoi timp de o sută și ceva de ani oltenii să dea, la nivelul liceului, cei mai buni latiniști ai țării.”

Constantin Noica Ființa românească și limba latină În nicio limbă, probabil, la „a libera” nu se spune ca la noi: a da drumul. Când un copil sau o fată spun „dă-mi drumul”, ei nu știu de sigur ce spun. Dar nu o știm bine nici noi, oameni maturi și cultivați. Căci a da drumul, cum…

via Constantin Noica: Ființa românească și limba latină „Când o limbă îți dă: obârșia, tăria de-a rezista și putința de-a uni și face o națiune, iar în actual îți dă deschiderea către unele limbi de seamă ale lumii, atunci limba aceea nu este o piesă de arhivă.” — Ion Coja

Ion Coja

Constantin Noica: Ființa românească și limba latină „Când o limbă îți dă: obârșia, tăria de-a rezista și putința de-a uni și face o națiune, iar în actual îți dă deschiderea către unele limbi de seamă ale lumii, atunci limba aceea nu este o piesă de arhivă.”

Constantin Noica

Ființa românească și limba latină

În nicio limbă, probabil, la „a libera” nu se spune ca la noi: a da drumul. Când un copil sau o fată spun „dă-mi drumul”, ei nu știu de sigur ce spun. Dar nu o știm bine nici noi, oameni maturi și cultivați. Căci a da drumul, cum o arată Sextil Pușcariu, înseamnă a arăta drumul, într-un desiș de codru sau la o curmătură de dealuri unde te-ai trezit. Iar dacă și popoarele se pot trezi în desișul istoriei sau la o curmătură de căi ale altora, mai puternici în acel ceas, atunci se poate spune că nouă, românilor, limba latină ne-a dat, ne-a arătat drumul. A nu ști aceasta, a uita ori a nesocoti aceasta, se poate plăti cu ființa ta ca popor, chiar dacă ființezi mai departe ca populație undeva pe harta globului.

Dar noi avem o dovadă concretă și apropiată istoricește cu privire la ce înseamnă limba latină pentru unitatea noastră. La unele popoare vecine, catolicismul, cu limba latină ca veșmînt (uneori și limbă a cancelariilor și administrației) a putut dezbina: pe croați catolicismul i-a înstrăinat de sârbii ortodocși, pe polonezi i-a desprins (probabil în chip deliberat) de masa slavă din Răsărit, pe ungurii catolici i-a putut învrăjbi cu cei reformați; căci conflictele religioase – suprapuse desigur celor economice și de clasă – au fost cele mai zguduitoare din istorie, așa cum se vede chiar astăzi în Irlanda. La noi însă s-a întâmplat ceva uimitor istoricește, în Transilvania aceea a tuturor descălecărilor românești: tocmai dezbinarea religioasă ne-a favorizat unirea, și anume prin limba latină, care ne-a arătat drumul.

Nu voi invoca niciodată îndeajuns – spre a arăta cine suntem și cum ne-am regăsit – dezbinarea religioasă ce s-a produs între români, sub acțiunea calculată a puterilor stăpântoare, prin ralierea unei părți a populației autohtone la catolicism. De dezbinarea uniților cu ortodocșii dă oricând mărturie amintirea Mitropolitului Andrei Șaguna. Dar cei ce urziseră scoaterea românității din matca ei, uitaseră de limbă, de limba latină! Iar limba aceasta, în mâna latiniștilor ardeleni, a devenit instrumentul de trezire a românității și, până la urmă, de unificare a ei.

Coborîți până la București, unde în largă măsură ei au creiat Academia (așa cum Gheorghe Lazăr ardeleanul din Avrig, dădea școală românească în locul celei grecești), latiniștii au dus până la exces gândul lor reformator sau formator pentru o întreagă națiune: au dat Dicționarul limbii române al lui Massim și Laurian, care putea suna straniu într-un ceas când Maiorescu și Eminescu aduceau limba cea adevărată, dar care astăzi, după mai bine de 100 de ani, apare drept un monument al culturii și națiunii noastre, emoționant tocmai prin învățata lui partinitate – nu lipsită de multe contribuții științifice – pentru limba latină.

Ar trebui ca locuri întregi din acest dicționar să stea sub ochii elevilor astăzi, după cum ar fi bine ca unele lucrări asupra formării limbii noastre, ca „Încercarea de semaseologie” a lui Lazăr Șăineanu (mai român decât mulți dintre cei ce l-au silit să plece din țară) să reapară, așa cum au fost republicate „Basmele românilor”, spre a se arăta câtă sevă latină este în ființa noastră spirituală.

Dar ceea ce ar trebui, mai ales, ar fi ca limba latină, care ne-a făcut posibilă vorbirea, dârzenia istorică și apoi ieșirea la lumină, să reapară cu titluri pline în sistemul nostru de învățămînt și astfel în modelarea conștiințelor tinere românești. Nu este sigur că francezii n-ar fi fost totuși francezi și cu o limbă precumpănitor celtică sau germanică, după cum spaniolii ar fi putut fi spanioli cu o limbă iberică sau de influență maură. Noi însă n-am fi fost ce sîntem fără limba latină.

În așa măsură o avem în sânge încât a fost suficient, în Oltenia, o administrație în limba latină de două-trei decenii doar, pentru ca apoi timp de o sută și ceva de ani oltenii să dea, la nivelul liceului, cei mai buni latiniști ai țării. Dacă totuși alte limbi romanice au și ele tăria latină a limbii noastre, atunci cu atât mai mult trebuie să învățăm latina, prin care avem dintr-odată acces la alte șase limbi, dintre care trei (franceza, italiana și spaniola) sunt mari limbi ale lumii de azi și de mâine.

Când o limbă, moartă dar nu tocmai, îți este atât de firească – așa cum nu se întâmplă polonezului sau ungurului cu latina – cum și de ce să te lepezi de ea? Poate pentru că trăim într-un veac în care umanitățile nu mai au însemnătate față de reușitele științelor? Dar s-ar zice că reușitele acestea încep să se întoarcă împotriva omului, dacă el nu se hrănește și din „umanități”. Iar dacă e vorba de marii oameni de știință ai timpului nostru, atunci un Norbert Wiener, un Heisenberg, un Weizsäcker ar da de rușine, cu greaca și latina lor, ca și cu impresionanta lor cultură umanistă pe toți cei care cred că știința este sortită să pustiiască vechea și încercata cultură.

De altfel, după cum se știe, limba latină nu este numai o treaptă către umanități; fraza latină – mai mult decât cea greacă – reprezintă și o lecție de logică. Există și o logică a vorbirii, a logosului, care ar putea fi un excelent corectiv pentru logica prea mecanică pe model matematic. Există o logică vie și suplă, una a lucidității, nu doar un calcul logic, cu noaptea lui, în care știu mașinile ce fac, dar omul nu mai știe bine ce se face cu el și cu societatea lui.

Când o limbă îți dă: obârșia, tăria de-a rezista și putința de-a uni și face o națiune, iar în actual îți dă deschiderea către unele limbi de seamă ale lumii, deschiderea către cultura îmblânzitoare a furor-ului științific și chiar deschiderea către o logică a cugetului gânditor, nu numai a celui operator, atunci limba aceea nu este o piesă de arhivă. Arhivari sunt cei care o țin sub obroc. Ea, în schimb, îți arată drumul, și apoi îți dă drumul, te eliberează până și de ea însăși, către isprăvile pe care veacul îți cere să le faci! Dar tot ea îți spune, pe orice căi a-i apuca-o: Vita sine cultura quasi imago mortis est.

8 comentarii

• 

  Călin  31 decembrie 2017 la 12:05 pm

  Cartea lui Eliezer Schein, zis Șeineanu, despre basmele românilor, o am. Acolo „învățăm” că balada Meșterul Manole nu-i românească, printre altele.
  Cum un străin poa’ să’nțeleagă mai bine sufletul românilor n’o pricep și pace.

  Răspunde

  • 

    Ion Coja  31 decembrie 2017 la 12:29 pm

    Nu-mi împrumutați și mie pentru 15 zile Basmele?

    Răspunde

    • 

      Călin  31 decembrie 2017 la 1:38 pm

      Am aflat doar „Ielele și Zânele Rele”, Lazăr Săineanu, Ed Seculum, 2012. Cartea are tot ce-a publicat Schein despre folclor, chiar articolele în franceză, în afară de „Basmele”.
      Eu, poate-ați văzut după IP, nu-s din București, altfel cu mare drag.
      Știu că nu-i la fel, însă cartea se poate citi sau descărca de aici:
      https://archive.org/details/basmeleromnenco00goog

      Răspunde

      • 

        Ion Coja  31 decembrie 2017 la 4:01 pm

        Vreau să verific o ipoteză. Mulțumesc pentru trimitere. Voi avea curând un text pe acest subiect.

        Răspunde

• 

  Akritas  31 decembrie 2017 la 9:50 am

  Dar cei ce urziseră scoaterea românității din matca ei, uitaseră de limbă, de limba latină! Iar limba aceasta, în mâna latiniștilor ardeleni, a devenit instrumentul de trezire a românității și, până la urmă, de unificare a ei.”
  limba latina a devenit instrumentul de aservire intereselor occidentului. a devenit calea prin care deveneam din colonie orientala dependenta de turci, o colonie dependenta de occident organizata sistematic nemteste si jefuita si exploatata tot atit de nemteste…nu ca turciii sau rusii…niste nepriceputi….
  „Domnul Profesor Stănescu ne spune, însă, că jefuirea românilor s-a intensificat după obţinerea independenţei, în 1877, şi după Marea Unire, din 1918, astfel că în perioada care a urmat, până în anul 1945, la cele 1.263 tone de aur s-au mai adăugat alte 12.564 tone de aur, reprezentând daune de război şi profiturile scoase din ţară de corporaţiile străine care, în perioada interbelică, ajunseseră să controleze peste 80% din capitalul românesc.”
  http://ioncoja.ro/constantin-cojocaru-face-adunari-si-scaderi/

  Răspunde

  • 

    Ion Coja  31 decembrie 2017 la 10:59 am

    Încercați să vă imaginați ce ar fi zis Noica dacă ar fi citit comentariul dvs despre limba latină ca instrument al etc., etc. Sunt profund deamăgit!

    Răspunde

    • 

      Akritas  31 decembrie 2017 la 2:37 pm

      cred ca ar fi zis asta :
      „…au dus realul istoric până la limitele lui…
      …au trimis realul politic până în pragul prăbuşirii Europei (francezii cu vanitatea napoleoniană, englezii cu divizarea Europei, germanii cu trei războaie demente)…
      …au pătruns în realul cunoaşterii ştiinţifice până la „scepticism”…
      …au ajuns cu realul culturii umaniste până la „absurd”…
      …au ajuns, cu realul civilizaţiei tehnice, până la punctul la care se întreabă singuri dacă Terra va supravieţui…
      … „Lumea este a mea” a spus omul modern…”

      Răspunde

      • 

        Ion Coja  31 decembrie 2017 la 3:59 pm

        Subscriu.

        Răspunde

Anunț oficial al Sinaxei Clericilor și Monahilor din Grecia – eliberat pentru presa ortodoxă de limbă grecă în data de 22.12.2017 — Dragostea se bucură de adevăr

Sinaxa Clericilor și a Monahilor Ortodocși synaxisorthkm@gmail.com A N U N Ț “Sinaxa Clericilor și Monahilor” istorică și luptătoare, care își asociază numele cu Sfânta Mănăstire “Sfânta Treime” Ano Gazeea, s-a întrunit astăzi, Marți 19 Decembrie, în noua sală a “Institutului de Studii Patristice-Ortodoxe” în Tesalonic. Au participat părinți pomenitori și nepomenitori, […]

via Anunț oficial al Sinaxei Clericilor și Monahilor din Grecia – eliberat pentru presa ortodoxă de limbă grecă în data de 22.12.2017 — Dragostea se bucură de adevăr

Sinaxa Clericilor și a Monahilor Ortodocși

synaxisorthkm@gmail.com

A N U N Ț

“Sinaxa Clericilor și Monahilor”  istorică și luptătoare, care își asociază numele cu Sfânta Mănăstire “Sfânta Treime” Ano Gazeea, s-a întrunit astăzi, Marți 19 Decembrie, în noua sală a “Institutului de Studii Patristice-Ortodoxe” în Tesalonic.
Au participat părinți pomenitori și nepomenitori, îngrădiți și neîngrădiți, realitate care distruge minciuna și zvonurile acuzatoare cum că am avea poziții schismatice, și după discuții am hotarât:

1. Să se continue cu mai multă putere lupta împotriva ecumenismului și a pseudo sinodului din Creta

2. Să se organizeze o conferință în Tesalonic unde să se dezbată neregulile canonice și dogmatice ale minciuno sinodului din Kolimbari

3. Să circule o broșură în care se arată caracterul eretic al pseudo Sinodului

4. Cu discernământ și atenție să fie cooptați și alți episcopi, clerici, monahi și laici ca să îngroașe rândurile frontului ortodox ca în felul acesta sa se împrăștie norul ereziei ecumeniste și să străluceasca soarele Ortodoxiei așa cum în puține zile va lumina Nașterea Soarelui Dreptății, care a adus în lume lumina adevăratei cunoașteri de Dumnezeu.
Recenta hotărâre a Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, care în esență a anulat (caracterul panortodox- n.t.) minciuno sinodul din Creta mărește bucuria și speranța și îndreptățește pe toți care am luptat împotriva lui. Așteptăm ca și alte Biserici Locale sau măcar alți episcopi, clerici și monahi, dar mai ales Sfântul Munte, să-și redefinească poziția lor.

Tesalonic 19 Decembrie 2017
Sinaxa Clericilor și Monahilor, președinte Protoprezbiter Theodoros Zisis, copreședinte egumen Grigorie Haginicolau

 

Troparul NEFALSIFICAT al Sfintei Cruci

via Troparul NEFALSIFICAT al Sfintei Cruci

Captura nr.1 în alfabet chirilic[1] din Mineiul pe septembrie,  Rîmnic, 1780

 

În cele ce urmează prezentăm câteva precizări ale Sfântului Ioan Maximovici, Arhiepiscopul de San Francisco şi Shanghai al Bisericii Ruse din Exil:

«[…] troparul Sfintei Cruci, [a fost] alcătuit în secolul al VIII-lea, când prietenul Cuviosului Ioan Damaschin, Sfântul Cosma, episcopul Maiumei, a scris toatǎ rânduiala slujbei Înălţării Sfintei Cruci.»

«Rugăciunea de a da “biruinţa împăraţilor”, marilor țiitori ai lumii acesteia, are ca punct de pornire Psalmul 143, stihul al 10-lea şi aminteşte de biruinţele repurtate de regele David, prin puterea lui Dumnezeu şi, de asemeni, de victoriile dǎruite împăratului Constantin prin Crucea Domnului.»

«Slujbele Sfintei Cruci din fiecare miercuri şi vineri, zile în care sunt pomenite Patimile lui Hristos, şi din celelalte praznice ale de-viaţă-făcătoarei Cruci sunt pline de astfel de rugăciuni. În ele se spune: “Crucea este puterea împăraţilor”, “cu tine se laudă credincioşii noştri împăraţi […]”, “biruinţa binecredincioşilor împăraţi asupra celor potrivnici dăruieşte şi cu Crucea ta  păzeşte pe poporul Tău”, “lemn cinstit, dătător de biruinţă împăraţilor împotriva barbarilor”… De astfel de formule şi altele aşişderea sunt pline slujbele Sfintei Cruci.»

«Nici grecii ortodocşi, nici slavii din sud nu au schimbat aceste rugăciuni, chiar şi atunci când s-au aflat sub stăpanirea turcilor sau a altor stăpâniri străine, şi chiar dacă acestea erau de altă credinţă.

Care este rostul rugaciunii pentru împăraţi din cuprinsul rugăciunilor Sfintei Cruci, când un popor ortodox poate că nici nu-şi are împăratul său?

În primul rând, popoarele ortodoxe trebuie să se roage nu numai pentru conducătorii lor, ci – ca mădulare ale unui singur trup: trupul Bisericii −  trebuie să se roage şi pentru alţi suverani drepslăvitori. Cuceriţi de turci, grecii, sârbii, bulgarii şi românii se rugau pentru unicul împărat ortodox de atunci, acela al Rusiei. La fel şi datoria ruşilor este să se roage nu numai pentru ai săi, ci şi pentru suveranii altora […].

În al doilea rând, când înălţăm rugăciuni pentru împăraţi, nu ne rugăm doar pentru împăraţii de acum, ci şi pentru viitorii împăraţi drepslăvitori, căci, după tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur, suveranii ortodocşi vor deţine puterea până la venirea lui Antihrtist, îngrădind răspândirea rǎului. Iată de ce Biserica Ortodoxă nu încetează să se roage: “biruinţa binecredincioşilor împăraţi asupra celor potrivnici dăruieşte”. Aceste cuvinte se găsesc în rugăciunea Sfintei Cruci, care se foloseşte deosebit de des, fiind tropar, adică un fel de imn al zilelor Sfintei Cruci.

Primele cuvinte ale acestei rugăciuni compun al 12-lea verset al Psalmului 27 al lui David, iar următoarele sunt preluate din Psalmul 143, scris de David cu ocazia luptei cu Goliat. […] se mai citeşte şi la începutul utreniilor de fiecare zi, se cântă la slujba agheasmei mici şi în multe alte ocazii.

În Rusia şi în alte câteva ţări slave, în aceastǎ rugăciune se introducea şi numele suveranului înscăunat, dar conţinutul ei principal a rămas întotdeauna textul neschimbat şi original, cel pe care l-au scris Sfinţii Părinţi […]»

(din vol. Predici şi îndrumări duhovniceşti, Editura Sophia, Bucuresti, 2006, pp. 211 – 215)

Forma care este larg răspândită astăzi reprezintă doar varianta trucată/schimonosită a troparului, intervenită deja chiar înaintea venirii comuniştilor la putere (!!!) în România, pentru împlinirea scopurilor aceleeaşi iudeo-masonerii ce îl dirija pe întâistătătorul Miron Cristea şi care urmărea în perioada respectivă – de la începutul sec.XX – detronarea şi decapitarea monarhilor. Deja înMineiul pe septembrie din anul 1929, apărut cu“binecuvântarea Sfântului Sinod al Sfintei Biserici AutocefaleOrtodoxe Române”, se operase cenzurarea textului: “buruinţăbinecredincioşilor [!] asupra” (încă nu se introdusese cuvântul“creştini”, prezent acum în cărţile de slujbă ale schismaticilor ce au adoptat noul calendar, ci se înlăturase deocamdată numai referirea la “împăraţi”).

Captura nr.2 din Mineiul pe septembrie, Bucureşti, 1929

În Mineiul pe septembrie apărut la Rîmnic în 1780, editat în caractere chirilice, apare însă varianta ortodoxă: “biruinţăbinecredincioşilor împăraţi” (a se vedea Captura nr.1).

Faptul că în Triodul din anul 1946 apare încă formula “biruinţăbinecredinciosului nostru Rege”, asemănătoare celei prezente înTriodul din anul 1897 (a se vedea Captura nr.3), dovedeşte că referirea la Rege nu a fost adăugată ulterior anului 1929, aşa cum s-ar putea crede, ci doar că a fost îngăduită de ierarhii trădători până la o vreme, la fel cum şi astăzi modificările în cărţile bisericeşti ale ereticilor se fac progresiv, nu în toate deodată; pentru a trece, dacă se poate, cât mai neobservate şi a nu stârni împotrivire din partea credincioşilor frământaţi de o asemenea batjocură la adresa celor sfinte.

Captura nr.3 din Triodiŭ de la 1897

Drept urmare, nădăjduim ca de acum pe mai departe să fie primit şi folosit doar textul ortodox cântat în Biserica Sobornicească al lui Hristos, din toate veacurile şi locurile:

«Mântuiește, Doamne, norodul Tău, și blagoslovește moștenirea Ta. Biruință binecredincioşilor împǎrați asupra celor protivnici dăruiește, și cu Crucea Ta păzește pe norodul Tău.»

 

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

N.B.: una este o ușoarǎ diortorisire, în funcţie de incapacitatea de adaptare la limbajul mai vechi, de pildă, ca în locul formei “protivnic” să folosim “potrivnic”, şi alta este falsificarea textului.

 

[1] Pentru descifrarea fragmentului poate fi folosit tabelul de corespondenţă dintre alfabetul chirilic şi cel latin ce se găseşte aici.

Batjocorirea Ortodoxiei! Spectacol într-o biserică din Roma (articol pt care blogul de pe care re-publicăm ar fi primit amenințări, conform unui anunț pe feis)

via Batjocorirea Ortodoxiei! Spectacol într-o biserică din Roma

 

Blasfemie! Așa ceva nu cred că s-a mai văzut până acum!

Se pune în aplicare Supermemorandumul acela despre care la prima citire ai fi putut spune că e stiintifico- fantastic.

E strigător la cer!

Și toate acestea sub „păstorirea” Pr paroh Dumitru Mihuț și a pseudo episcopului Siluan al Italiei

Parohia din zona Borgheziana, Roma, Italia

Despre trecerea la cele veșnice a Stelei Popescu și starea sufletului ei cu foarte puțin mai înainte de a muri. – Consemnează blogul https://hristofortarau.wordpress.com/2017/11/25/21

via Doamna Stela Popescu în ULTIMA APARIŢIE PUBLICĂ: «Nu pot să vorbesc mă DE DRACI, CĂ-S PLINĂ DE DRACI… SUNT A DRACULUI, DE DRACU’ DRACULUI» !

2,105 cuvinte

Doamna Stela Popescu în ULTIMA APARIŢIE PUBLICĂ: «Nu pot să vorbesc mă DE DRACI, CĂ-S PLINĂ DE DRACI… SUNT A DRACULUI, DE DRACU’ DRACULUI» ! – După cum a consemnat blogul https://hristofortarau.wordpress.com/2017/11/25/21/

 

«Din prisosul inimii grăieşte gura.»

Matei 12: 34

 

 

 

În seara zilei de marţi 8/21 noiembrie 2017, înaintea plecării în veşnicie, doamna Stela Popescu a ţinut un scurt discursincoerent cu ocazia premiului primit în cadrul Galei Femeilor de Succes, episod pe care prof.univ.dr. Ovidiu Băjenaru, Preşedintele de onoare al Societăţii Române de Neurologie, l-a caracterizat ca fiind un “debut tipic de accident vascular cerebralîn teritoriul arterei carotide interne stângi”.

Chiar dacă domnul Daniel Ciobotea în mesajul pe care l-a adresat a menţionat că «preoții de la Parohia Icoanei din București, pe raza căreia se află locuința Doamnei Stela Popescu, dau mărturie despre faptul că actrița Stela Popescu nu era doar o mare artistă recunoscută în România și în străinătate, ci era și o femeie credincioasă, participând adesea la slujbele bisericii, în special la Sfânta Liturghie» şi «primea cu multă bucurie vizitele pastorale ale preoților, mai ales înainte de Crăciun și Bobotează, și avea pereții casei împodobiți cu foarte multe icoane», totuşi, cu prilejul evenimentului monden amintit, într-un interval de mai puţin de două minute, cunoscuta actriţă a exprimat şi următoarele lucruri: «nu pot să vorbesc mă de draci,că-s plină de draci, că eu am temperament» şi «sunt a dracului, de dracu’ dracului»!

Ignorându-se parcă şi înţeleptul proverb «gura păcătosului adevăr grăiește», pentru cineva indiferent faţă de adevărata înţelegere a lucrurilor şi faptelor, adică cea în cheie duhovnicească, respectiva invocare a necuratului diavol, mai ales în acest moment critic de tulburare nervoasă (în care era afectat şi centrul vorbirii) ce s-a concretizat printr-o iritabilitate crescută, poate părea complet neimportantă şi lipsită de interes. Dar luând aminte la cuvântul nemincinos al lui Hristos Dumnezeu reprodus mai sus în motto, a Celui Care a spus şi că «omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune» (Luca 6:45) şi următoarele, este plauzibil a aprecia că la momentul de faţă sufletul doamnei Stela Popescu ar putea trece prin clipe groaznice având în vedere că adevărat este ceea ce s-a spus, şi anume că «în cele ce te voi găsi, în acelea te voi judeca». Iar importanţa celor pe care le-am scos în evidenţă din acea cuvântare sunt pregnant subliniate de cele trei lepădări succesive din cadrul Rânduielii Botezului, când se repetă:

«Te lepezi de satana? şi de toate lucrurile lui? şi de toţi slujitorii lui? şi de toată slujirea lui? şi de toată trufia lui?», încă şi «te-ai lepădat de satana?»,

la care se răspunde fără ezitare, repetând tot întreit «mă lepăd»şi «m-am lepădat».

 

Iar dacă sperând a se invalida cele ce au fost expuse anterior se apreciază că marţi seară respectivele fraze ar fi fost spuse în stare de confuzie mintală accentuată (când subiectul poate ajunge a nu mai fi conştient de sine) ca urmare a debutului AVC, s-ar putea atunci adresa pe bună dreptate următoarea întrebare: cum de nu a afirmat doamna Stela Popescu «sunt plină de sfinţi îngeri» şi «sunt a lui Dumnezeu Celui în Treime închinat» ?

Dar care ar putea fi cauzele ce ar fi condus spre această posibilă tragedie duhovnicească?

Evident, a dezlega cu precizie necunoscutele acestei întrebări este peste puterea noastră, dar am putea găsi eventuale răspunsuri inclusiv în cele pe care le-a statornicit Sfântul şi Ecumenicul Sinod al VI-lea din Constantinopol în al său Canon 51, în care se arată că:

«Desăvârşit opreşte Sfântul, şi Ecumenicul Sinod, pe cei ce se zic mimi, şi teatrele acestora, dar apoi şi […] jocurile cele de pe scenă, a se face. Iar dacă cineva Canonul l-ar defăima, şi către ceva din aceste oprite pe sineşi s-ar da, de va fi cleric, să se caterisească, iar de va fi mirean să se afurisească»

şi a cărui tâlcuire din Pidalionul [Cârma Bisericii Ortodoxe] tipărit în anul 1844[1] este aceasta:

«Cu toată deplinătatea opreşte Canonul acesta de a se face vreun creştin, ca cei ce se zic mimi care, uneori urmează chipurile arapilor, alteori ale armenilor, şi alteori ale robilor. Şi uneori lovind cu palmele peste faţă, cu toate acestea îndeamnă pe privitori să se strice de râs. […] Opreşte încă pe lângă acestea şi jocurile, şi gingăşiturile cele necinstite ce fac, ori bărbaţii, ori femeile, la teatre. Drept aceea actori se numesc cei ce făţărnicesc, când că sunt împăraţi, alteori domni, alteori slugi, şi alteori altceva. Şi care va defăima Canonul cu ceva, şi va face dimpotrivă, clericul să se caterisească, iar mireanul să se afurisească».

E de notat totodată că mai toate vocile din spaţiul public, după înţelepciunea acestei lumi, atrag acum atenţia asupra necesităţii pregătirii populaţiei pentru a recunoaşte simptomele diverselor boli ale trupului, uitând sau neştiind că diagnosticarea şi metoda de vindecare a bolilor sufletului sunt cu atât mai importante pe cât este covârşitor mai preţios sufletul cel veşnic faţă de trupul care se întoarce inevitabil în ţărână mai devreme sau mai târziu.

Oare vrea cineva să accepte şi să conştientizeze că dintr-un asemenea context, anume al celor descrise mai sus de către domnul Daniel Ciobotea şi al celor ce apar în titlul nostru, rezultă că aceia care se pretind a fi preoţi în Parohia Icoanei se vădesc a fi lipsiţi de orice ştiinţă duhovnicească necesară povăţuirii pe calea mântuirii a sufletelor celor pe care îi păstoresc ? Căci dacă ar fi vrut sau, mai bine zis, ar fi putut să ia aminte la semne prevestitoare ale greşitei direcţii spre care eventual se îndreapta finalul alergării pământeşti a doamnei Stela Popescu ar fi avut la dispoziţie şi alte mărturisiri publice făcute de către dânsa în ultimii ani, din care cităm apelând la memorie doar: nu sunt o persoană foarte religioasă sau îmi pare foarte rău că se sfârşeşte această viaţă atât de frumoasă şi singurele lucruri îngrozitoare din viaţă sunt boala şi moartea, aceasta în condiţiile în care ortodocşii mărturisesc hotărât că aşteaptă viaţa veacului ce va să fie, ştiind prea bine că vieţuirea de aici este de fapt doar umbră şi vis şi deşertăciunea deşertăciunilor petrecută într-un tărâm de pedeapsă (Fc. 3: 16-19), al încercării şi al nevoinţelor (II Cor. 6: 4-5), şi ştiind de asemenea că «nu sunt ei din lume, precum Eu nu sunt din lume» (Ioan 17: 14), deoarece «răspuns-au Iisus: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta» (Ioan 18: 36); de asemenea ar fi putut-o sfătui pe doamna Stela Popescu măcar acum la batrâneţe să fi acceptat că trebuie a înceta a mai juca roluri (mai ales că Sinodul din Cartagina îi numără pe actori şi mimi alături de apostaţi!), neputând cumva să slujească în acelaşi timp lui Dumnezeu şi lui mamona deoarece «nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui» (Matei 6: 24).

٭       ٭       ٭

Scopul articolului de faţă nu este acela de a cerceta în vreun fel străfundurile sufletului domniei sale sau de a pronunţa noi sentinţe pe care nu am avea nici un drept să le dăm, căci judecata este a lui Iisus Hristos, Stăpânul universului, Cel Care i-a dat şi i-a şi luat viaţa, şi ne-a spus fiecăruia: «din cuvintele tale te voi judeca» (Luca 19: 22); mai degrabă, preluând cele spuse de Sfântul Apostol, fraţilor, bunăvoinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu este spre mântuirea (cf. Romani 10: 1) distinsei doamne Stela Popescu, avem în minte implorarea Celui Milostiv pe care a recomandat-o Cuviosul Stareţ Iosif de la Optina:

Ai milă, Doamne, de este cu putinţă, de sufletul roabei Tale Stela, plecată la cele veşnice ruptă de Sfânta Ta Biserică Ortodoxă! Neştiute sunt judecăţile Tale. Nu-mi socoti această rugăciune a mea drept păcat. Ci facă-se voia Ta cea Sfântă!

 

În aceste momente, pentru mângâierea sufletească a celor îndureraţi şi probabil contrariaţi de cele care nu le este uşor a le accepta, ţinem să oferim un foarte bun balsam mângâietor conţinut în dialogul următor dintre Sfântul Leonid (în schima cea mare, Lev) de la aceeaşi Sihăstrie Optina şi un ucenic de-al său, ce era profund întristat pentru moartea tatălui:

«„Sfârşitul nefericit al tatălui meu este o cruce grea pentru mine, ale cărei dureri le voi duce cu mine în mormânt, închipuindu-mi cumplita veşnicie a păcătoşilor, în care nu există pocăinţă, sunt chinuit de înjosirea veşnicelor chinuri care-l aşteaptă pe tatăl meu, care a murit nepocăit. Spune-mi, părinte, cum mă pot mângâia în această grozavă durere?”.

Stareţul a răspuns: „Încredinţează-te atât pe tine, cât şi starea tatălui tău atotînţeleptei şi atotputernicei voinţe a Domnului. Nu căuta minuni ale Celui Preaînalt. Străduieşte-te printr-o cugetare smerită să te întăreşti în limitele unei întristări înfrânate. Roagă-te Atotbunului Creator, împlinind astfel datoria dragostei şi a îndatoririlor de fiu”,

„Dar în ce chip ne putem ruga pentru astfel de oameni?”.

„În duhul oamenilor virtuoşi şi înţelepţi roagă-te aşa:

«Caută, Doamne, la sufletul cel pierdut al tatălui meu; dacă e cu putinţă fie-Ţi milă! Nebănuite sunt judecăţile Tale. Nu-mi socoti această rugăciune drept păcat. Ci facă-se voia Ta cea sfântă!».

Roagă-te simplu, fără întrebări, încredinţându-ţi inima Celui Prea Înalt. Desigur, n-a fost voia lui Dumnezeu ca tatăl tău să aibă un sfârşit atât de trist, dar acum el este cu totul în voia Celui Care poate să arunce atât sufletul, cât şi trupul în cuptorul cel cumplit, în voia Celui ce poate să înalţe sau să smerească, să omoare sau să învie, să arunce în iad şi să scoată suflete de acolo. Iar El este atât de iubitor, milostiv şi plin de dragoste, încât calităţile cele bune ale celor născuţi din ţărână sunt nimic faţă de suprema Sa bunătate. De aceea nu trebuie să te întristezi peste măsură.

Spune: «îmi iubesc tatăl, şi de aceea mă întristez nemângâiat.» Aşa e bine. Dar Dumnezeu l-a iubit şi-l iubeşte incomparabil mai mult decât tine. Şi aşa, e la îndemâna ta să-i încredinţezi starea cea veşnică a tatălui tău bunătăţii şi milostivirii lui Dumnezeu «Care, dacă binevoieşte să-i arate milostivirea, atunci cine I se poate împotrivi?» »[2]

 

Şi adaugă Stareţul Iosif o cugetare în acelaşi duh cu înaintaşul său: «În concluzie vom spune: să nu ni se tulbure inimile şi să nu ne temem de asprimea canoanelor […]. Să nu ne facă aceasta să deznădăjduim de a noastră mântuire. Dimpotrivă, să ne deschidem sufletele către o pocăinţă smerită şi sinceră a păcatelor noastre dinaintea Domnului, până când uşile milostivirii Sale ni se vor deschide. Căci, după cuvântul psalmistului, „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 17). Şi cu cât va fi mai smerită şi mai plină de umilinţă rugăciunea noastră, cu atât mai plină de nădejde şi bineprimită va fi aceasta»[3].

 

 

[1] Republicat transliterat din alfabetul chirilic românesc în cel latin la Editura Credinţa strămoşească în anul 2013.

[2] Stareţul Iosif de la Optina, Editura Cartea Ortodoxă şi Editura Egumeniţa, f.a., pp. 244-245.

[3]  Ibidem, p.246.

 

Poporul credincios îi acționează în judecată pe tîlharii deghizați în veșminte preoțești care sparg biserici, fură obiecte sfinte și instigă la amenințări cu moartea (între multe alte acte criminale).

Sătenii din localitatea Schit Orășeni au depus astăzi, 7 decembrie 2017, o plângere penală la Direcția Națională Anticorupție împotriva mitropolitului Teofan al Moldovei și Bucovinei, a prefectului județului Botoșani, Dan Șlincu, a primarului Comunei Cristești, Lucian Borfotină, și a comandanților județeni ai Inspectoratelor de Poliție respectiv de Jandarmerie din Botoșani. O plângere similară a fost […]

via Sătenii din Schit Orășeni i-au dat în judecată pe mitropolitul Teofan și pe prefectul județului pentru abuzurile la care sunt supuși de luni întregi — Ortodoxia mărturisitoare

Din Sfatul Sfinților: Dumnezeu va îngădui al Treilea Război Mondial din pricină de nelegiuire, de necredință, și de desfrînare. Mărturia Sfîntului Iacob Tsalikis (1920-1991) recent canonizat (27 noiembrie 2017) de Biserica Greciei, cu zi de prăznuire la 22 noiembrie. Lui i s-a înfățișat Sf Ioan Rusul care i-a arătat că al Treilea Război Monidal va TREBUI să fie, din pricină de NELEGIUIRE, de NECREDNȚĂ, și de DESFRÎNARE. Relatează Mitropolitul Neofit de Morphou (n. 21 ian 1962, Insula Cipru), ucenic al Sf Iacob Tsalikis. Adăugăm și un documentar despre Sf Iakob Tsalikis, așa cum l-a cunoscut Mitropolitul Neofit de Morfu, rostit chiar de Înaltpreasfinția Sa (doar în engl., publ. pe you tube în aprilie a.c., la 2 luni după înregistrare).

Published on 5 Apr 2017

The Metropolite of Morphou Neophytos outlines the personality and holiness of Elder Iacovos, as he experienced Him. The speech was held on February 11th , 2017 in the hall of the Parish of Apostle Barnabas and Makarios of Dasoupolis, in a charity event organized by the Christian Women’s Association of the Parish of Apostle Barnabas and Saint Makarios.

Postul Crăciunului și gerurile Bobotezei – mereu timp sacru în care s-a scris cu sînge Istoria noastră. Azi, despre Războiul de Independență al României – Bătălia de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878). Smârdanul din Bulgaria, iar nu cel din Tulcea noastră, unde azi se antrenează trupe americane, spre avantajul nu se știe cui. Un rol major în Bătălia de la Smârdan l-a avut Regimentului 8 Călăraşi din escadronul Suceava.

https://andrei244.wordpress.com/2016/01/11/razboiul-de-independenta-al-romaniei-batalia-de-la-smardan-1224-ianuarie-1878

Imaginea de fond: Nicolae Grigorescu, Atacul de la Smârdan: ulei pe pânză; lemn; bronz aurit, 295×388 cm, nr.inv. 131525 – Muzeul Naţional de Istorie a României – BUCUREŞTI. Este redat un atac impetuos al infanteriei române împotriva redutelor otomane de la Smârdan. Scenă de o impresionantă forţă expresivă asupra vigoarei şi elanului ostăşesc ridicate la proporţii de sinteză de către autorul picturii. Tabloul este înrămat cu o ramă din lemn vopsită cu bronz aurit. Este semnat şi datat în partea stângă jos cu roşu.

Războiul de Independență al României – Bătălia de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878):

Războiul de Independență al României – Bătălia de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878), este numele folosit în istoriografia română pentru participarea Principatelor Unite la Războiul ruso-turc din 1877 – 1878!Bătălia de la Smârdan (Bulgaria – 12/24 ianuarie 1878). Operaţiune militară iniţiată de armata română pe teatrul de război din Balcani, în vederea înfrângerii ultimelor rezistenţe otomane de pe direcţia Vidin-Belogradčik.

Înfrângerea otomanilor la Plevna (30 august/11 septembrie – 28 noiembrie/10 decembrie 1877) a provocat mutaţii în strategiile ofensive ale armatelor aliate. Astfel, trupele ruseşti s-au îndreptat spre Adrianopol, în timp ce armata română primise misiunea de a contracara ofensiva detaşamentelor de oaste otomană, care acţionau în partea nord-vestică a Bulgariei. Intenţia trupelor române de a cuceri Vidinul a presupus o reevaluare a situaţiei, deoarece cetatea beneficia de suportul a trei puncte de rezistenţă, bine întărite, precum cele de la Smârdan, Inova şi Capitanovcea.

Comandantul corpului armatelor române, generalul Mihail Cerchez, decide atacul asupra Smârdanului, considerat punctul central în supunerea Vidinului. Acesta l-a însărcinat pe locotenent colonelul Ioan Cotruţ cu lansarea atacului. Potrivit instrucţiunilor privind atacul, operaţiunea urma să se declanşeze după încheierea celei de-a treia salve a bateriilor de artilerie şi presupunea înaintarea regimentului 6 linie până la semnalul stabilit. Maiorul Ulescu şi companiile 7 şi 8 ale batalionului său înaintează prin zăpadă, reuşind să atingă aliniamentul pedestrimii turceşti. Efortul dorobanţilor este dublat de şarja de cavalerie a regimentului 8 călăraşi din escadronul Suceava. Profitând de intensitatea atacului de cavalerie, maiorul Ulescu îşi conduce oamenii asupra parapetelor. Soldaţii otomani se retrag din dispozitiv, încercând o scurtă tentativă de repliere în localitatea Smârdan. Sub directa comandă a locotenent colonelului Ioan Codruţ, regimentul 6 începe lupta la baionetă. Descoperirea celei de-a doua redute a provocat dublarea eforturilor militare, maiorului Ulescu revenindu-i misiunea de a înfrânge şi acest al doilea punct al fortăreţei Vidinului.

Datorită iscusinţei dovedită de locotenent colonelul Ioan Cotruţ în organizarea atacurilor, către sfârşitul zilei, românii au încheiat cu succes şi operaţiunea de cucerire a Inovei, ultima redută otomană. Pierderile armatei române au fost semnificative, un număr de c. 600 de militari morţi şi răniţi. „Victoria de la Smârdan câştigată în ziua de 12 ianuarie este una dintre cele mai frumoase ale României. În acea zi, drapelul ţării, fâlfâind pe întăriturile de la Smârdan, a dat corpului de vest completarea investimentului Vidinului până la Ceiselo şi Dunăre. Luptători din acea zi, România vă admiră.”

Istoria nu moare…..Articol publicat de:Andrei Marian Mihai

Stiri România - International

Războiul de Independență al României – Bătălia de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878), este numele folosit în istoriografia română pentru participarea Principatelor Unite la Războiul ruso-turc din 1877 – 1878!Bătălia de la Smârdan (Bulgaria – 12/24 ianuarie 1878). Operaţiune militară iniţiată de armata română pe teatrul de război din Balcani, în vederea înfrângerii ultimelor rezistenţe otomane de pe direcţia Vidin-Belogradčik.

Înfrângerea otomanilor la Plevna (30 august/11 septembrie – 28 noiembrie/10 decembrie 1877) a provocat mutaţii în strategiile ofensive ale armatelor aliate. Astfel, trupele ruseşti s-au îndreptat spre Adrianopol, în timp ce armata română primise misiunea de a contracara ofensiva detaşamentelor de oaste otomană, care acţionau în partea nord-vestică a Bulgariei. Intenţia trupelor române de a cuceri Vidinul a presupus o reevaluare a situaţiei, deoarece cetatea beneficia de suportul a trei puncte de rezistenţă, bine întărite, precum cele de la Smârdan, Inova şi Capitanovcea.

Comandantul corpului armatelor române, generalul Mihail…

Vezi articolul original 253 de cuvinte mai mult

Alesul și Urmașul lui Ștefan cel Mare și Sfînt, Domnul Moldovei: Băiețelul Adrian Chira din Mureș. Îți mai vine inima la loc cînd vezi asemenea copii, și mai ales asemenea Părinți.

Să ia exemplu și bătrînii:
https://video.search.yahoo.com/yhs/search…
https://www.youtube.com/watch?v=Q3ZmnNaTkMM