Ţigăneşti-Tâncăbeşti 2012 – o altfel de comemorare http://www.buciumul.ro/2012/06/28/3407/

https://www.youtube.com/watch?v=S6uqDPhjeeU

https://www.youtube.com/watch?v=HIV-cEy5aYQ

Ţigăneşti-Tâncăbeşti 2012 – o altfel de comemorare

de Ioana MAZILU

De 11 ani iau parte la tradiţionala aniversare a Legiunii, care se desfăşoară în fiecare an, conform programului pe care l-am moştenit de la batrânii noştri: plecare cu autocarul de pe Schitu Măgureanu, participare la slujba Naşterii Sfântului Ioan Botezatorul, în bisericuţa din cimitirul satului Ţigăneşti, satul unde şi-a trăit, cu domiciliu forţat, ultimii ani Radu Mironovici, slujba parastasului la mormintele celor doi văcăreşteni care se odihnesc aici (Radu Mironovici şi Corneliu Georgescu), discursurile tradiţionale, cele două cântece, „Plânge printre ramuri luna”, sau „Cântecul camarazilor căzuţi” şi „Sfântă tinereţe”… coliva, vinul si ofrandele… prezenţa la autocar, să nu rămână vreunul „rătăcit” printre morminte… oprire la Tâncăbeşti, la troiţa ridicată pe locul asasinării Căpitanului, a Nicadorilor şi Decemvirilor… iarăşi o slujba de pomenire, eventual discursuri scurte (asta de cand a plecat dintre noi dl. Bucescu , un extraordinar orator dealtfel, Dumnezeu sa-l odihnească în pace)… poze… şi apoi autocarul din care ne risipeam pe traseu, fiecare spre colţul de ţară de unde a venit….

De fiecare dată aveam emoţii… nu pentru momentul în sine, pentru că, noi cei de la Bucureşti purtam răspunderea organizării, ci emoţiile lui „să iasă bine”. Cel puţin pe mine în cei 11 ani, acestea m-au făcut aproape să uit de adevărata emoţie… aceea a comuniunii cu sufletele care, mai mult sau mai puţin, în funcţie de vrednicia noastră, se întorc în noi („Tot noi vom sta, tot noi vom fi / ca o samânţă-n taina lor”, cum spunea Radu Gyr)… Aş putea sa spun, cu o frază pe care am descoperit-o de curând, cu ajutorul unui prieten: „Orice lucru pe care nu-l trăieşti este deja mort”… cam aşa am păţit de multe ori cu comemorările noastre… Îmi amintesc cât de extenuaţi ne simţeam după o comemorare, silindu-ne să-i dăm „substanţă”, adică fast… să iasă flancurile bine (aici e vorba de o disciplina care trebuie să ne caracterizeze nu numai la comemorări), să iasă bine coliva, să ne facem discursurile, să nu ajungem să ne încăierăm cu unii din diverse grupuleţe, care ce-i drept căutau scandal (poate asta le e treaba), să alergăm după nişte securişti proşti (uneori ne trimiteau nişte tablagii, ca dovadă că nu ne acordau prea multă atenţie…), să reuşim să împărţim ziarul în filiale, pentru că nu avem bani de expediţie (de parcă nu fiecare filială ştie ce are de luat!), să cantam bine plange printre ramuri luna (care rar iese cum trebuie pentru că este un cantec grav, care se canta solemn şi adanc, nu repede…).

Ei, bine, acum, la 85 de ani cred că s-a întâmplat „ceva” pe care l-au simţit şi alţii… Poate eram un pic dezorientaţi de lipsa unui maestru de ceremonii şi ne trezisem oarecum cu unele lecţii neînvăţate, dar aşa ne-am dat seama că ne putem baza unii pe altii şi cât de buni fraţi putem fi… Am ajuns înainte de Evanghelie la bisericuţa veche… Unii am venit cu autocarul, alţii cu maşini… pe unii nici nu-i cunoşteam… dar toţi s-au aşezat disciplinat şi firesc, unii în faţa bisericii, cu steaguri, alţii în biserică ascultând slujba în linişte… Şi toţi eram fericiţi ca ne vedem, deşi unii nu ne cunoscusem… plutea în aer miros de sânziene şi în biserică era o lumină din altă lume… parcă nici microfonul în care vorbea preotul nu mai era strident… Şi Naşterea Sfântului Ioan mi s-a părut atât de reală, şi firească şi cu un limpede înţeles legat de aniversarea sufletului nostru…

Uitasem să facem pomelnicul de-acasă… l-am scris pe o hârtie găsită cu greu, pe care ploaia care începuse a adăugat lacrimi mari pe cerneală… Gabi s-a ocupat de ritualul parastasului, ca un adevărat moldovean… Pentru că afară turna acum cu găleata, am cerut îngăduinţa de a face parastasul în biserică… Nu numai că a fost de acord, dar părintele a pus atâta suflet în pomenirea întemeietorilor Legiunii (dintre care nu-l cunoscuse decât din povestiri pe Radu Mironovici, dar se pare că această figură a rămas ca o lumină în amintirea locuitorilor din Ţigăneşti), încât ne-au dat lacrimile… Localnicii care mai erau în biserică la slujbă se uitau la noi ca şi cum am fi fost puţin din altă lume, aceea a adevăraţilor legionari, şi pentru prima dată am simţit şi eu acele suflete venite să se bucure prin noi pentru că iată, existăm, şi ei vor trece prin noi, din veac în veac până la marea Biruinţă … Oamenii ne făceau loc cu atâta dragoste şi se scuzau cu atâta smerenie: „Poftiţi, poftiţi în faţă, biserica noastră e aşa de mică”… Mi s-au umplut ochii de lacrimi, şi nu le-am putut spune că e cea mai mare biserică pe care am vazut-o sau mi-am putut-o închipui vreodată, mai mare decât toate catedralele de ciment şi de sticlă: biserica neamului românesc care sălăşluieşte în sufletele noastre, fără fast, fără lux, fără farafastâcuri…biserica în care toate inimile au cântat parcă „La mulţi ani!” pentru Legiune, şi „Cu noi este Dumnezeu”… biserica în care preotul l-a amintit pe marele om care a fost Radu Mironovici, şi pe ceilalţi întemeietori şi a spus fără teama sau aplombul celor de la biserici ce-şi atribuie azi epitete nemeritate, le-a spus în cuvinte simple sătenilor ce oameni de onoare, ce patrioţi, ce martiri au fost şi vor fi adevăraţii legionari….

Trebuia sa mergem la mormânt sa marcăm şi acolo momentul. Şi ploaia a stat iar noi ne-am rânduit frumos în jurul crucilor… Domnul Comşa, „Bădia” Dumitru Comşa a acceptat cu greu sa vorbească…. ”Numai dacă nu este altcineva…” Aceeaşi smerenie şi modestie pe care i-o ştiam… dar poate n-a fost un cuvânt… a fost o predare de ştafetă, o trecere a acelor puteri nevăzute în noi, cei care le-am luat încet, încet locul, conştienţi de micimea nosatră dar şi de dimensiunile luptei… Iar când a terminat de vorbit, vântul a ridicat uşor drapelul verde cu însemnul lor de luptă şi biruinţă şi, pentru prima dată după atâţia ani, în privirea uşor înlăcrimată a acestui dintre ultimii patriarhi am întrezărit limpede şi vie Biruinţa care va fi poate a copiilor copiilor noştri…

Moartea și îngroparea lui Radu Mironovici, Comandant Legionar al Bunei Vestiri – o consemnare semnată Victor Corbut

Veghe Patriei

Aristofan: „Celui ce sta in cumpana sa vina in ajutorul Patriei, doar rusine si blestem”

MISCAREA LEGIONARA, NATIONALISM

Victor Corbut – Cum a murit Comandantul Legionar al Bunei Vestiri, Radu Mironovici. Traiasca Legiunea si Capitanul!

24 ianuarie 2018veghepatriei

 

„Era vara anului 1979… (Preotul Bisericii din Tigãnesti – N.N.) ne-a povestit domol cum l-a cunoscut (pe Radu Mironovici -N.N.); cum înainte cu vreo doi ani i-a murit sotia, pe care tot el a inmormântat-o in cimitirul satului. Acest cimitir era chiar lângă noi. Ne aflam chiar in el, deoarece şi biserica şi casa parohială erau la un loc cu cimitirul.

Răposatul, după ce dânsa a murit, venea in fiecare zi, indiferent de anotimp, la mormântul ei, unde stătea ore intregi ingenunchiat şi se ruga.

Apoi, de ani de zile, el se ocupa de întregul cimitir. Cosea iarba şi se îngrijea de toate mormintele.

Intr-o zi, chiar recent de tot, a continuat părintele, un cetătean din sat, fără nici un motiv, s-a luat de el (N.N.-de Radu Mironovici), in timp ce se indrepta spre cimitir, şi a început să-l batã cu un par, rupându-i până la urmă o mână. Desigur, această brutală agresiune a fost dirijatã de undeva, pentruca nimeni nu se leagă de un om aşa din senin, mai cu seamã că decedatul era cunoscut bine de sãtean şi tratat cu multă omenie.

La scurtă vreme dupa aceasta întâmplare, (Radu Mironovici -N.N.) a avut o criza de ficat (daca imi amintesc bine) şi parintele l-a dus in grabă la spital. S-a spus in final ca a fost adus prea târziu şi interventia nu a reusit. Aşa a murit Radu Mironovici, ultimul văcăreştean.

Am iesit din casa, lasandu-l pe parintele sa se pregateasca de slujba inmormantarii. Am intrat cu Matei in mica biserica. O biserica straveche in care pentru a putea intra a trebuit sa ne plecam capetele ca sa nu ne lovim de grinda de sus a usii.

Acolo se afla Radu Mironovici, asezat într-un sicriu acoperit cu stergare tesute din in şi cânepã, cu podoabe româneşti lucrate de ţărăncile din sat, care-i aminteau de Bucovina lui dragă.

Pe fata-i senină înmărmurise acel zâmbet de iubire creştinã şi pace, asa cum il cunoscusem încă de la Jilava, in iarna anului 1934 şi cum l-au cunoscut toti legionarii.

Mâna îi era bandajată până la cot cu un tifon zdrentuit, folosit de mai multe ori. Era mâna ruptã recent de parul cu care a fost lovit în plină zi, în sat, de către o lepădătură de om nou aşa cum a fost conceput de Marx şi ceilalti corifei cari, aşa cum se anuntã, curând se vor prăbusi pentru totdeauna de pe piedestalul făurit din crimă şi minciună.

In mica bisericută vegheau doar două fiinte; două bătrâne din satul Tigãnesti.

După ce am iesit, ca să îl întâmpinăm pe preot care trebuia să fie gata pentru oficierea ceremoniei, m-am intors instinctiv inapoi in biserica, de unde plecasera deja şi cele două femei. Eram singur. Am ridicat la repezeala reverul înalt până la gât al vestonului decolorat, fost cândva de culoare neagrã, în care era îmbrăcat decedatul, am văzut gulerul cămăşii verzi în care era îmbrãcat, centura şi diagonala. Am tras reverul la loc şi am iesit. După câte imi amintesc, nu am spus acest lucru nimănui, nici măcar camaradului meu Matei, ca să nu-si faca cumva mustrări când va ajunge la anchetă, şi nu va putea rezista să nu spună tot.

Când am iesit, pãrintele se şi apropia, îmbrăcat în odăjdii. Mai sosise o persoană. Am recunoscut-o imediat, desi trecuseră 55 de ani de-atunci. Era Ion Aldea, de origine de la Sibiu, arestat şi el ca şi mine şi depus cu acea ocazie la Jilava. Eram deci de-acum trei legionari, apoi cele două bătrâne plus cei doi neidentificati dar bănuiti, cari au şi plecat mi se pare chiar in timpul slujbei. Părintele a fost al optulea, dacă ar fi ramas cu totii până la capăt.

Parintele parca era foarte multumit; poate arăta chiar fericit. La urma ne va spune emotionat: Acum Radu Mirnovici poate fi liniştit că a fost dus la groapă de trei legionari.

Terminat prohodul, am luat sicriul, eu într-un capãt, iar Matei cu Aldea la celãlalt. Abia am reusit să trecem pragul şi la câtiva pasi m-am poticnit. Ceilalti doi nu mă puteau ajuta pentrucă povara era foarte grea şi pentru ei. Părintele mi-a dat o mana de ajutor. Groapa era doar la vreo 20 de paşi de noi. Până la urmâ am ajuns şi cu ajutorul groparilor l-am coborît in mormânt. Abia mă mai puteam tine pe picioare. Secretul il vom afla imediat. De dincolo de gardul care inconjura cimitirul şi bisericuta, câtiva tărani, descoperiti, tinându-şi caciulile in maini, priveau cu un fel de teamă şi îngrijorare. Desigur, li se va fi spus să stea acasă. Au stat, ce e drept, pentruca acestia de dincolo de gard, erau la muncã tocmai in acel loc de unde puteau privi, fără sã poată fi învinuiti că au participat efectiv.

Am rămas cu totii până la urma, când mormântul era gata acoperit. Nici flori nu au fost puse la căpătâi, decât busuioc şi poate o legătură de cicoare. Multumiti de ce am făcut, ne-am retras cu părintele in casa lui, la o mică pomană. Aldea însusi plecase fără să observăm!

„Acum, sa va spun ceva”, a început parintele: „Sicriul a fost din fier forjat, lucrat de camarazi bucuresteni”. Atât pot să vă spuna, a sfârşit el „şi iată dece a fost atât de greu”. Dar să nu va supărati; v-ati facut o sfântă datorie”. Părintele iarăsi a continuat: „Acum, inainte de a pleca, să vă duc sa va arat ce avere a lasat in urma sa decedatul”. L-am insotit într-o incăpere a casei parohiale, in care ne aflam.

Când ne-am oprit, părintele ne-a arătat într-un colt al încăperii o foaie de cort veche şi rupta pe alocuri, legata cu cele patru colturi în forma unei boccele, pe care o puteai lua cu uşurintă în spinare.

„Iată averea pământeaească pe care o lasă in urma sa Comandantul Legionar al Bunei Vestiri, Radu Mironovici”, a exclamat părintele stergându-si pe furiş o lacrimă.

„Peste 40 de zile va poftesc la parastas, când voi da de pomana tot ce se cuprinde in această boccea învelită in foaie de cort”, a continuat cuviosia sa, conformandu-se dorintei decedatului.

La parastas nu am mai fost. Pentruce nu am fost, nu e nevoie să întrebati. Nu am aflat până astazi ce cuprindea foaia de cort şi dacă a fost cineva la parastas. In drum spre casă, imaginea mormântului lasat in urmã poate pentru totdeauna, bocceaua din foaia de cort zdrentuita şi amintirea sicriului din fier forjat sub a cărui apãsare m-am poticnit, vor rămâne pe veci in memorie.

Transmit acest fragment de istorie legionară camarazilor legionari de azi, de mâine şi de totdeauna pentrucă alături de Majadahonda, Padurea Tâncabesti şi Mittersill – pentru a mă limita doar la atât- să rămânã jalon veşnic viu şi etern valabil pe drumul de mit al Legiunii.

Veghe Patriei

„Era vara anului 1979… (Preotul Bisericii din Tigãnesti – N.N.) ne-a povestit domol cum l-a cunoscut (pe Radu Mironovici -N.N.); cum înainte cu vreo doi ani i-a murit sotia, pe care tot el a inmormântat-o in cimitirul satului. Acest cimitir era chiar lângă noi. Ne aflam chiar in el, deoarece şi biserica şi casa parohială erau la un loc cu cimitirul.

Răposatul, după ce dânsa a murit, venea in fiecare zi, indiferent de anotimp, la mormântul ei, unde stătea ore intregi ingenunchiat şi se ruga.

Apoi, de ani de zile, el se ocupa de întregul cimitir. Cosea iarba şi se îngrijea de toate mormintele.

Intr-o zi, chiar recent de tot, a continuat părintele, un cetătean din sat, fără nici un motiv, s-a luat de el (N.N.-de Radu Mironovici), in timp ce se indrepta spre cimitir, şi a început să-l batã cu un par, rupându-i până la urmă o mână. Desigur…

Vezi articolul original 971 de cuvinte mai mult

Generalul și diplomatul american de origine română George Pomutz (1818-1882), cel care a negociat cumpărarea de către americani a Peninsulei Alaska, de la ruși. – O biografie comunicată de Avram Fițiu, pe facebook.

Știa[ț]i că în 26 iulie 1741 a fost descoperită Alaska? Știți că GENERALUL POMUȚ este cel care a condus negocierile de cumpărare a regiunii Alaska de la Ruși? Știai oare faptul că Pomuț este PRIMUL GENERAL DE ORIGINE ROMÂNĂ din armata americană? […]

George Pomuț (n. 31 mai 1818, Gyula, Imperiul Austriac – d. 12 octombrie 1882, St. Petersburg, Imperiul Rus) a fost un general american de origine română, care s-a remarcat în Războiul civil american. Anterior a luptat în Revoluția de la 1848 de partea revoluționarilor maghiari, ocazie cu care a primit gradul de căpitan. La sfârșitul vieții a fost diplomat american la curtea imperială rusă de la St. Petersburg.

De numele său este legat procesul de cumpărare a provinciei Alaska de către SUA de la Rusia țaristă.[1]

S-a născut la data de 31 mai 1818, într-o familie românească din orașul Gyula [2] aflat în comitatul Békés (astăzi pe teritoriul Ungariei). Tatăl său era fierar pe moșia grofului Wenckheim. Familia Pomuț (uneori apare în registre drept Pumnuț) se pare că provine din satul Săcele, pe atunci în comitatul Brașov, de unde bunicul său, Dinică Pomuț, a plecat spre vest în căutarea unui trai mai bun, din cauza nivelului economic scăzut din Transilvania de atunci. Copilul a fost botezat [3] de către preotul ortodox Atanasie Georgievici din Gyula, cu numele de Georgie Pomutz. Actul de botez se păstrează și în microfilm de către Biserica Mormonilor din Salt Lake City, Utah, SUA și indică, conform transcrierii din graiul local, în limba română, cu caractere chirilice:

„No. 63, 1818 mai 31, prunc.

S-au născut pruncul parte (bărbătească) Georgie în luna Mai, zioa 31 anului celui mai sus. Tatăl pruncului, Pomuț Ioann și muma Victoria, lăcuitori (ai) oraș(ului) Jula. S-au botezat și s-au ouns cu sfântul mir prin mine preotul, Atanasie Georgievici, parohialnic a sfintei bisearici, H(ram) S(fântului) I(erarh) Nicolae care se află în orașul Jula în luna și zioa cea, ce s-au pus supt anul, și s-au dat în sfântul botez pruncului numele Georgie. Nașul lui au fost Pluha Elena lăcuit(oare în) oraș(ul) Jula. Ecstract au căpătat Iunie 27, 858.”

Părinții, români de religie ortodoxă, probabil înstăriți, i-au asigurat accesul la învățătură, încât a putut studia arta militară la Academia Militară din Viena și la cea din Saint Etienne (Franța). După absolvirea studiilor universitare, a devenit procuror regal, iar mai târziu și-a deschis un birou de avocatură.

La izbucnirea Revoluției de la 1848, era în vârstă de 30 ani și sub influența mișcării de înnoiri politice și sociale care a cuprins întreaga Europă, a participat la revoluția pașoptistă ungară, iar la scurt timp, s-a înrolat ca voluntar în armata de honvezi. A lucrat o perioadă ca secretar în subordinea guvernatorului fortului Komárom, Ujhazy, combatant revoluționar în mișcarea lui Lajos Kossuth.

Unitatea militară în care a luptat a obținut o serie de victorii în luptele din vara anului 1849, iar Pomuț a fost ridicat la rangul de căpitan. Entuziasmul lui Pomuț pentru revoluția maghiară s-a datorat în principal educării sale în școlile ungurești.

Emigrant în America

Imagine recensământ
George Pomuț a părăsit fortăreața de la Komárom în perioada 1-3 octombrie 1849, după ce fortăreața a fost cucerită de generalul Julius Jacob von Haynau. Spre sfârșitul anului 1849, pentru a scăpa de condamnarea hărăzită lui de guvernul austriac, s-a refugiat mai întâi în Italia și apoi în Germania. Fiind încă tânăr și fără obligații, a ales să emigreze în Statele Unite ale Americii.

Împreună cu un mic grup de 30 de camarazi, George Pomuț a părăsit portul Hamburg, ajungând la New York la 24 februarie 1850, unde a rămas numai câteva luni. De aici, împreună cu un alt român, bănățeanul Drahoș (Dragoș), cu câțiva revoluționari maghiari, emigranți și ei, au hotărât să se îndrepte spre Vest. Grupul de emigranți s-a stabilit în localitatea Keokuk din statul Iowa, unde au primit în stăpânire un loc sălbatic. Mica lor colonie a primit numele de „New Buda” și se afla la sud de localitatea Burlington. Acest oraș era doar plănuit de către emigranți, el neexistând niciodată ca așezare urbană.

La data de 15 martie 1855, George Pomuț a obținut cetățenia Statelor Unite ale Americii. Fire întreprinzătoare, George Pomuț a cumpărat, sprijinit de către un om bogat, Tall, pe care l-a cunoscut atunci, terenuri întinse de pământ. Începuse să trăiască chiar în lux, când în anul 1859 a oferit găzduire unui prieten venit din Europa. La începutul războiului de secesiune, Pomuț putea fi considerat un om bogat: era proprietarul unor întinse suprafețe de pământ, avea o fermă, realiza venituri frumoase din concesionarea unor exploatări miniere, construise o șosea pentru o mai bună circulație în Vestul încă sălbatic. In anul 1860 apare in recensamantul american pentru Decatur, Iowa, ca avocat de 40 ani, nascut in Ungaria, cu o avere imobiliara de 1000 dolari si o avere personala de 200 dolari.

Voluntar în armata americană

Generalul George Pomuț
În anul 1861 Pomuț explica necesitatea ca Ungaria să demonstreze un tratament mai bun față de minoritățile sale etnice, precum și nevoia de cooperare cu Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Aceste idei nu au mai putut fi dezvoltate, din cauza izbucnirii Războiului de Secesiune din America, război care a divizat nordul aboliționist de sudul care dorea menținerea sclaviei. El a cerut să se înroleze ca voluntar în Armata Uniunii (nordul aboliționist) pentru a-și susține ideile sale generoase.

Este acceptat în anul 1861 ca locotenent în cadrul Regimentului 15 de Infanterie din Iowa, compus din peste 1.000 soldați și 37 ofițeri, sub comanda colonelului Reid. Pomuț a fost promovat ca locotenent major și apoi adjutant. Era apreciat în mod particular datorită calmului și curajului său. A devenit erou încă din viață prin faptele sale de arme din luptele de la Shilloh, Corinth, Vicksburg, Atlanta, Savannah.

În vara anului 1863 este promovat la gradul de maior, iar apoi în mai 1864, la începutul Bătăliei pentru orașul Atlanta, generalul Frank P. Blair îl aduce la Cartierul General al Armatei Nordiste și îl avansează la gradul de “Provost Marshall” al Regimentului 17. În august 1864 Pomuț cere permisiunea să se întoarcă la Regimentul 15 Iowa, i se aprobă transferul și i se oferă comanda Regimentului, fiind promovat la gradul de locotenent-colonel. Aflat mereu în prima linie, Pomuț a luptat în numeroase bătălii grele.

Cu privire la capacitățile militare ale lui George Pomutz în Bătălia de la Atlanta, generalul Walter O. Gresham, comandantul Brigăzii a III-a care cuprindea și regimentul lui Pomuț, a scris odată: “L-am întâlnit pe Pomutz; un brav și curajos ofițer care se bucura de o mare popularitate în rândul camarazilor și soldaților săi. El nu este doar un ofițer valoros, versat în toate problemele militare, ci și un om cu o cultură superioară, un gentleman manierat.”

Generalul Pomuț a fost de asemenea membru al Organizației Foștilor Voluntari, al Legiunii Credincioase și al Ordinului Săgeata Albastră („Blue Arrow Order”). Peste doi ani, în 1865, ca o recunoaștere a meritelor sale militare, Senatul american îi conferă gradul de general de brigadă.

Consul în Rusia
După război George Pomuț se întoarce la Keokuk. Aici primește vestea numirii sale în funcția de consul al Statelor Unite la Sankt Petersburg (Rusia), numire care are loc la data de 16 februarie 1866. Succesorul președintelui Ulysses Grant, președintele Rutherford B. Hayes îl promovează pe Pomuț la rangul de consul general în anul 1874.

Motivele păstrării sale în această poziție timp de 12 ani l-au reprezentat calitățile și abilitățile sale diplomatice. El a fost foarte mult apreciat deoarece cunoștea bine nu mai puțin de 8 limbi străine.

Pomutz a rezolvat un incident grav între Rusia și SUA. În calitate de consul, a avut meritul de a participa la negocierile pentru cumpărarea peninsulei Alaska de către Statele Unite, de la ruși, cu suma modestă de 7,2 milioane de dolari. Cu această ocazie a participat și la încheierea tratatului americano-rus.

Deși a fost rechemat în America, după ce și-a încheiat misiunea diplomatică în anul 1878, dar nu se știe de ce, el a rămas în Rusia. Chiar și moartea lui este enigmatică. În SUA nu se știe altceva decât că a murit într-o mare sărăcie la 12 octombrie 1882 în orașul Sankt Petersburg. A fost înmormântat în cimitirul Smolensk din orașul Sankt Petersburg, capitala Rusiei din acea vreme.

Omagieri postume
Unul dintre senatorii statului Ohio i-a menționat pe cei doi eroi români, generalul George Pomuț și căpitanul Nicolae Dunca, printre luptătorii care și-au vărsat sângele pentru păstrarea unității Statelor Unite ale Americii și au gravat numele lor cu litere de aur în paginile de istorie ale Americii.

În anul 1913 Congresul american a emis Decretul 775/1913, prin care a dispus ca rămășițele pământești ale lui George Pomuț să fie aduse și înmormântate în Cimitirul Național din Arlington. Din cauza începerii Primului Război Mondial și revoluției bolșevice planurile au fost abandonate. În anul 1944 cetățeni americani de origine română au construit prin colectă publică un cuirasat pe care l-au oferit guvernului federal; guvernul Statelor Unite i-a dat un nume simbolic: „General George Pomuț”. Nava americană s-a aflat în exploatare până în anul 1970.

La 9 iulie 1997, cu ocazia vizitei președintelui american Bill Clinton în România, acesta a evocat în discursul său personalitatea generalului american de origine română George Pomutz ca pe unul dintre cei care au făurit America de astăzi.

La data de 14 august 2004 a fost dezvelită o statuie a generalului Pomutz în fața Catedralei Ortodoxe române Sfânta Maria din orașul Cleveland (Ohio, SUA).[4]

 

Cămașă Românească expusă la Metropolitan Museum, New York. Descrierea exponatului: „Dispunerea motivelor… distinct românească. Benzile dense, geometrice, alternînd cu ajururi…stil chintesențial românesc. Prietenia dintre Henri Matisse și pictorul [român] Theodor Pallady a suscitat interesul primului pentru ținuta populară românească. Acest tip de cămașă reprezintă o tematică recurentă în opera lui Matisse. Exponat colecționat de Stewart Culin (1858-1929) în timpul expediției din 1921… Culin, primul curator al secției de etnologie de la Brooklyn Museum [pe care a fondat-o]…Colecționar împătimit, a organizat și condus peste 20 de expediții de colecționare, în întreaga lume, între anii 1901 și 1928.” – trad. legendei (din engl.): ActaDiurna

La blouse roumaine

· 6 Decembrie 2012 · editat ·

CĂMAȘĂ/MET New York

DATA: ultimul sfert de veac al sec. al XIX-lea

aparținînd CULTURII: ROMÂNEȘTI

MATERIALE: bumbac, mătase

„Dispunerea motivelor de broderie este distinct românească. Benzile cu cusătură densă, reprezentînd motive geometrice, dispuse transversal peste umăr [altița] și vertical  [rîurile, de-a lungul brațelor și stanilor], alternează cu ajururi/șabace, formînd stilul chintesențial românesc. Prietenia dintre Henri Matisse și pictorul [român] Theodor Pallady a suscitat interesul primului pentru ținuta populară românească. Acest tip de cămașă reprezintă o tematică recurentă în opera lui Matisse.

Exponatul acesta a fost colecționat de Stewart Culin (1858-1929) în timpul expediției din 1921, organizate special în vederea colecționării de obiecte etnografice autentice. Culin a fost primul curator al secției de etnologie de la Brooklyn Museum [pe care a fondat-o], și a lucrat ca atare acolo între anii 1903-1929 [deci pînă la moartea sa]. Colecționar împătimit, dotat cu o enormă curiozitate științifică și artistică, el a orga nizat și condus peste 20 de expediții de colecționare, în întreaga lume, între anii 1901 și 1928.”

Blouse / MET New York

Date: fourth quarter 19th century
Culture: Romanian
Medium: cotton, silk

„The disposition of embroidery on this blouse is distinctly Romanian. Dense bands of geometric motifs over the shoulders and vertical bands below alternating with drawnwork bands are quintessentially Romanian. Henri Matisse’s friendship with painter Teodor Pallady sparked his interest in Romanian folk costume. This type of blouse was a recurring theme in Matisse’s work.This object was collected by Stewart Culin (1858-1929) during a collection expedition in 1921. Culin was the Brooklyn Museum’s first Curator of Ethnology, serving from 1903 to 1929. Possessing an insatiable curiosity and appetite for collecting objects of all kinds, Culin conducted over twenty worldwide collecting expeditions between 1901 and 1928.”

Habsburgii și Ungurii se temeau de UNIREA ROMÂNILOR încă de la 1547 – istoricul Ion-Aurel Pop, Președintele Academiei Române comentează documentul intitulat: „Despre starea de acum a Cămării Sării Maramureșene, după cercetarea făcută de comisarii majestății regești Blasius de Petrovaradin, prepozit de Jazo și Georgius Werner, căpitanul (prefectul) cetății Șaroș, în luna septembrie a anului Domnului 1547”. Extras din document: “De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiș în Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [Ungaria habsburgică]“.

Documentul care atestă că Habsburgii și Ungurii se temeau de UNIREA ROMÂNILOR încă de la 1547

În 1547, cu peste jumătate de secol înainte de prima unire a românilor, realizată de către Mihai Viteazul, o comisie regală habsburgo-ungară făcea o cercetare asupra cămării de sare din Maramureş şi trăgea o concluzie “periculoasă” pentru regimul austro-ungar: românii din Maramureş să profite de ocazia potrivită şi să se unească cu Moldova.

Documentul se numeşte „Despre starea de acum a Cămării Sării Maramureșene, după cercetarea făcută de comisarii majestății regești Blasius de Petrovaradin, prepozit de Jazo și Georgius Werner, căpitanul (prefectul) cetății Șaroș, în luna septembrie a anului Domnului 1547” și a fost discutat de către Academicianul Ioan-Aurel Pop în cadrul conferinţei “Maramureşul…intrând pe furiş în Moldova” – reflecţii pe marginea unor tendinţe de unire românească din secolul al XVI-lea, găzduită de Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Acesta este, pentru noi, cel mai important paragraf al documentului: “De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiș în Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [Ungaria habsburgică]“.

Cum comenteaza Ioan Aurel Pop acest pasaj: “Din text, se vede că, în timpul anchetei legate de starea ocnelor maramureșene și a veniturilor cuvenite puterii centrale din sare, comisarii regelui Ferdinand de Habsburg au constatat o anumită tensiune existentă între autoritățile regești și nobilimea locală, tensiune legată de dreptul de stăpânire asupra munților și pădurilor din acel comitat, denumit încă în textele latine oficiale Terra Maromarusiensis (Țara Maramureșului). Nobilii maramureșeni pretinzând că acele bunuri erau ale lor din vechime și că le fuseseră recunoscute chiar de adunarea țării, prezidată de rege, în vreme ce comisarii se îndoiesc că ar exista documente în acest sens și spun că, de regulă, conform analogiilor și principiilor de drept, astfel [de]bunuri din vecinătate, situate tot la frontierele țării, nu aparțineau persoanelor private, ci regelui. Totuși, anchetatorii  își fac datoria până la capăt, semnalând și un real pericol, dacă s-ar forța nota.

Pericolul ar fi fost ca Maramureșul, locuit în cea mai mare parte de români (inclusiv nobilii maramureșeni rămăseseră români), având aceeași limbă, aceeași religie (confesiune) și aceleași obiceiuri cu moldovenii, să de desprindă de Ungaria habsburgică și să se unească cu Moldova. Nu este vorba aici despre o presupunere vagă, ci despre o adevărată analiză, făcută de oameni avizați, de experți (un cleric și un militar). Din analiză reiese posibilitatea, cu vreo „ocazie”, a unirii Maramureșului cu Moldova. Iar asemenea „ocazii” – avertizează anchetatorii  – „nu vor fi puține”.

Prin urmare, ei nu se referă la o întâmplare disparată, de conjunctură, ci la o situație de structură, care era generată de esența lucrurilor. Mărturia este copleșitoare și spulberă o seamă de opinii grăbite, exprimate mai ales după 1989, care puneau la îndoială unitatea românească medievală, exaltând regionalismele și localismele din spațiul locuit de români și combătând orice sentiment de solidaritate timpurie între aceștia. Asemenea opinii ignoră intenționat o întreagă istorie. Dacă episodul semnalat la 1547 ar fi fost izolat, s-ar putea, firește, accepta îndoieli, critici sau replici. Dar Maramureșul și Transilvania se mai „uniseră” cu Moldova sau invers și altădată și aveau s-o mai facă ori să tindă spre aceasta și după jumătatea secolului al XVI -lea, încât o atare solidaritate românească intra în ordinea firească a lucrurilor.

De altfel, înșiși consilierii citați vorbesc – cum arătam – de multe astfel de ocazii de desprindere a Maramureșului de Regatul Ungariei și de „strecurare” a sa între hotarele Moldovei.”

Citește mai mult aici: https://www.scribd.com/document/244577093/Maramure%C8%99ul-intrand-pe-furi%C8%99-in-Moldova-reflec%C8%9Bii-pe-marginea-unei-idei-de-unire-romaneasc%C4%83-men%C8%9Bionate-la-1547

Cum se distruge un popor, o societate, în cca 20 de ani – în mod ireversibil, după Iuri Bezmenov. Metoda: subversiune ideologică, desfășurată în 4 faze: 1. demoralizarea [prin educație/sist educațional](15-20 ani); 2. destabilizarea [la nivel economic, diplomatic, &militar] (2-5 ani) 3. declanșarea situației de CRIZĂ (cca 6 săptămîni) 4. „normalizarea” [teroarea, ocupație militară, ex.: 1968 în Cehoslovacia] (cu durată nedefinită). – sursa: Feis, YouTube.

Cum se distruge ireversibil un popor, o societate, în cca 20 de ani, după Iuri Bezmenov. Metoda: subversiune ideologică, desfășurată în 4 faze: 1. demoralizarea [prin educație/sist educațional](15-20 ani); 2. destabilizarea [la nivel economic, diplomatic, &militar] (2-5 ani) 3. declanșarea situației de CRIZĂ (cca 6 săptămîni) 4. „normalizarea” [teroarea, ocupație militară, ex.: 1968 în Cehoslovacia] (cu durată nedefinită). – sursa: Feis, YouTube.

Rapsodia Română interpretată genial de o orchestră de copii chinezi, condusă de un genial dirijor chinez, pe instrumente tradiționale chineze! Un popor genial înțelege geniul altui popor genial! BRAVO, CHINA! TRĂIASCĂ ROMÂNIA ȘI ARTIȘTII GENIALI DE PESTE TOT ȘI AI TUTUROR TIMPURILOR! – de pe cotidianul feis, +comentarii extrem de valoroase. Este darul nostru în această Zi Glorioasă în care îl prăznuim pe Marele nostru Ștefan: Țara pentru care el și-a dat viața are ecou pînă în îndepărtata Chină.

Liviu Musinoi Un popor care a creat o astfel de epopee muzicală nu poate să sucombe și să moară pe marginea șanțului, încă avem potențial să ne ridicăm de unde am căzut iar faptul că un alt popor de dimensiunea fizică și culturală cum este poporul chinez a înțeles asta nu poate decît să ne dea încredere în noi. Am fost si putem fi încă cineva. Putem fi încă un popor de oameni care are toată forța creativității.

164

Florian Plesea Chinezii cinstesc memoria marelui compozitor român George Enescu prin interpretarea Rapsodiei Romane cu aportul unor muzicieni de excepție și cu instrumente tradiționale chinezești , ridicând valoarea muzicii Enesciene la rang de arta !!! Mulțumim acestor muzicieni talentați ptr interpretarea lor și pot să spun și eu că sunt mândru că sunt Român !!!

87

Atena Camelia Radu Era timpul! Strainii au impresia despre noi, ca suntem un popor fara personalitatate. Ca nu avem nimic care sa ne defineasca in lume, in muzica, in pictura,in arhitectura…nici macar in gastronomie(mi s-a reprosat ca sarmalele sunt luate de la turci,ciorba de la rusi…). Ba, avem! Avem de toate! Dar nu le promovam si nu le facem cunoscute altora. Felicitari orchestrei chineze!

Gabriela Calin avand in vedere ca instrumentele sunt tradizionale chinezesti,rezultatul este unul de exceptie….a reusit sa-mi creeze emotii placute!!!Felicitari si multumesc celor care au avut buna vointa de a distribui video!!!

Sandy Dean Am ramas cu gura cascata. Minunat interpretare. Nu mi-as fi imaginat sa iasa asa frumos cu instrumente din cultura chineza. O piesa muzicala excellenta.

Dorica Miclea Bravo lor ! Admiratie si stima pentru munca care o depun in formarea lor profesionala ! Fang Shuang ,dragul nostru tanar bariton chinez ,ne-a demonstrat-o intregii tari ! Felicitari !

Mircea-Petru Ursu UNBELIEVABLE!!! I am almost speechless! This marvellous musical piece is very difficult even for a Romanian orchestra, for which it was written in the first place, and these excellent Chinese musicians played it perfectly and gave it unexpected brilliant new sounds and colours! WOW! Congratulations & BIG LIKE! (y) 🎼🎶🎵👏

21

Anaisa Daniela Oreste Mi-au dat lacrimile! Un dirijor si o orchestra din alta tara cantandu-l pe George Enescu. O minune sa auzim spiritul nostru romanesc interpretat la un nivel magistral de aceasta orchestra.

Lala Panait Tsr Domnule Pavel Iulian, cum sa crezi ca trogloditii de la Casa Poporului ar asculta asa capodopera ??? Lor le trebuie manele.

Elena Barbuta Bravoooo!!!! Minunat! Complimenti Dirijorului si copiilor care au executat aceasta piesa muzicala iubita de foarte multi romani !

15

Manage

 · Reply · 23w

Milena Emilia Bravooo chinezilor!! Ei ne mai aduc aminte de aceste melodii superbe ,ca ai nostrii au uitat de ele.RUSINE CANTARETILOR NOSTRII.

15

Manage

 · Reply · 23w

Pop Ionut Multumim poporului chinez,si altor popoare la care am mai vazut astfel de interpretari si nu numai, ne arata potentialul cultural si traditional pe care il are sau l-a avut poporul roman insa de care majoritatea dintre noi nici habar nu avem… trist

5

Manage

 · Reply · 1w · Edited

Dana Mihai Astonishing!So young,yet they can give such
an exguisite understanding of the Romanian spirit,appliable to any other nation,thanks to their elegant performance!Life goes on and on,it’s a never-ending wonderful process…

2

Manage

 · Reply · 22w

Dan Car Geniul compozitorului George Enescu, inegalabil. De preferat instrumentele muzicale pentru care a fost compusa muzica. Au o alta rezonanță si profunzime

Stefan Zediu George Enescu n-a scris partitura si in varianta instrumentelor orientale….totusi avem o interpretare de care ar fi mandru insusi maestrul Enescu.

Nutzu Daniela Crisan O interpretare de exceptie as spune, data fiind varsta copiilor. Pacat ca fetzele lor nu exprima bucurie, doar multa munca si concentrare![contrazicem respectuos: copiii este evident ca au lucrat cu placere această piesă ultra-grea. Fețele tuturor exprimă concentrare, într-adevăr, cum e și normal și inevitabil și e și cazul, dar asemenea evident este și ENTUZIASMUL de pe fețele lor – copiii chinezi simt ritmul vital românesc al muzicii și-l cîntă cu plăcere și cu MĂIESTRIE!]

Anisoara Necula Un maaare bravo si tot respectul pt recunoastere si omagiu adus geniului nostru creator!Multumesc..mi a tremurat sufletul de emotie si mandrie..