Moartea și îngroparea lui Radu Mironovici, Comandant Legionar al Bunei Vestiri – o consemnare semnată Victor Corbut

MISCAREA LEGIONARANATIONALISM

Victor Corbut – Cum a murit Comandantul Legionar al Bunei Vestiri, Radu Mironovici. Traiasca Legiunea si Capitanul!

 

„Era vara anului 1979… (Preotul Bisericii din Tigãnesti – N.N.) ne-a povestit domol cum l-a cunoscut (pe Radu Mironovici -N.N.); cum înainte cu vreo doi ani i-a murit sotia, pe care tot el a inmormântat-o in cimitirul satului. Acest cimitir era chiar lângă noi. Ne aflam chiar in el, deoarece şi biserica şi casa parohială erau la un loc cu cimitirul.

Răposatul, după ce dânsa a murit, venea in fiecare zi, indiferent de anotimp, la mormântul ei, unde stătea ore intregi ingenunchiat şi se ruga.

Apoi, de ani de zile, el se ocupa de întregul cimitir. Cosea iarba şi se îngrijea de toate mormintele.

Intr-o zi, chiar recent de tot, a continuat părintele, un cetătean din sat, fără nici un motiv, s-a luat de el (N.N.-de Radu Mironovici), in timp ce se indrepta spre cimitir, şi a început să-l batã cu un par, rupându-i până la urmă o mână. Desigur, această brutală agresiune a fost dirijatã de undeva, pentruca nimeni nu se leagă de un om aşa din senin, mai cu seamã că decedatul era cunoscut bine de sãtean şi tratat cu multă omenie.

La scurtă vreme dupa aceasta întâmplare, (Radu Mironovici -N.N.) a avut o criza de ficat (daca imi amintesc bine) şi parintele l-a dus in grabă la spital. S-a spus in final ca a fost adus prea târziu şi interventia nu a reusit. Aşa a murit Radu Mironovici, ultimul văcăreştean.

Am iesit din casa, lasandu-l pe parintele sa se pregateasca de slujba inmormantarii. Am intrat cu Matei in mica biserica. O biserica straveche in care pentru a putea intra a trebuit sa ne plecam capetele ca sa nu ne lovim de grinda de sus a usii.

Acolo se afla Radu Mironovici, asezat într-un sicriu acoperit cu stergare tesute din in şi cânepã, cu podoabe româneşti lucrate de ţărăncile din sat, care-i aminteau de Bucovina lui dragă.

Pe fata-i senină înmărmurise acel zâmbet de iubire creştinã şi pace, asa cum il cunoscusem încă de la Jilava, in iarna anului 1934 şi cum l-au cunoscut toti legionarii.

Mâna îi era bandajată până la cot cu un tifon zdrentuit, folosit de mai multe ori. Era mâna ruptã recent de parul cu care a fost lovit în plină zi, în sat, de către o lepădătură de om nou aşa cum a fost conceput de Marx şi ceilalti corifei cari, aşa cum se anuntã, curând se vor prăbusi pentru totdeauna de pe piedestalul făurit din crimă şi minciună.

In mica bisericută vegheau doar două fiinte; două bătrâne din satul Tigãnesti.

După ce am iesit, ca să îl întâmpinăm pe preot care trebuia să fie gata pentru oficierea ceremoniei, m-am intors instinctiv inapoi in biserica, de unde plecasera deja şi cele două femei. Eram singur. Am ridicat la repezeala reverul înalt până la gât al vestonului decolorat, fost cândva de culoare neagrã, în care era îmbrăcat decedatul, am văzut gulerul cămăşii verzi în care era îmbrãcat, centura şi diagonala. Am tras reverul la loc şi am iesit. După câte imi amintesc, nu am spus acest lucru nimănui, nici măcar camaradului meu Matei, ca să nu-si faca cumva mustrări când va ajunge la anchetă, şi nu va putea rezista să nu spună tot.

Când am iesit, pãrintele se şi apropia, îmbrăcat în odăjdii. Mai sosise o persoană. Am recunoscut-o imediat, desi trecuseră 55 de ani de-atunci. Era Ion Aldea, de origine de la Sibiu, arestat şi el ca şi mine şi depus cu acea ocazie la Jilava. Eram deci de-acum trei legionari, apoi cele două bătrâne plus cei doi neidentificati dar bănuiti, cari au şi plecat mi se pare chiar in timpul slujbei. Părintele a fost al optulea, dacă ar fi ramas cu totii până la capăt.

Parintele parca era foarte multumit; poate arăta chiar fericit. La urma ne va spune emotionat: Acum Radu Mirnovici poate fi liniştit că a fost dus la groapă de trei legionari.

Terminat prohodul, am luat sicriul, eu într-un capãt, iar Matei cu Aldea la celãlalt. Abia am reusit să trecem pragul şi la câtiva pasi m-am poticnit. Ceilalti doi nu mă puteau ajuta pentrucă povara era foarte grea şi pentru ei. Părintele mi-a dat o mana de ajutor. Groapa era doar la vreo 20 de paşi de noi. Până la urmâ am ajuns şi cu ajutorul groparilor l-am coborît in mormânt. Abia mă mai puteam tine pe picioare. Secretul il vom afla imediat. De dincolo de gardul care inconjura cimitirul şi bisericuta, câtiva tărani, descoperiti, tinându-şi caciulile in maini, priveau cu un fel de teamă şi îngrijorare. Desigur, li se va fi spus să stea acasă. Au stat, ce e drept, pentruca acestia de dincolo de gard, erau la muncã tocmai in acel loc de unde puteau privi, fără sã poată fi învinuiti că au participat efectiv.

Am rămas cu totii până la urma, când mormântul era gata acoperit. Nici flori nu au fost puse la căpătâi, decât busuioc şi poate o legătură de cicoare. Multumiti de ce am făcut, ne-am retras cu părintele in casa lui, la o mică pomană. Aldea însusi plecase fără să observăm!

„Acum, sa va spun ceva”, a început parintele: „Sicriul a fost din fier forjat, lucrat de camarazi bucuresteni”. Atât pot să vă spuna, a sfârşit el „şi iată dece a fost atât de greu”. Dar să nu va supărati; v-ati facut o sfântă datorie”. Părintele iarăsi a continuat: „Acum, inainte de a pleca, să vă duc sa va arat ce avere a lasat in urma sa decedatul”. L-am insotit într-o incăpere a casei parohiale, in care ne aflam.

Când ne-am oprit, părintele ne-a arătat într-un colt al încăperii o foaie de cort veche şi rupta pe alocuri, legata cu cele patru colturi în forma unei boccele, pe care o puteai lua cu uşurintă în spinare.

„Iată averea pământeaească pe care o lasă in urma sa Comandantul Legionar al Bunei Vestiri, Radu Mironovici”, a exclamat părintele stergându-si pe furiş o lacrimă.

„Peste 40 de zile va poftesc la parastas, când voi da de pomana tot ce se cuprinde in această boccea învelită in foaie de cort”, a continuat cuviosia sa, conformandu-se dorintei decedatului.

La parastas nu am mai fost. Pentruce nu am fost, nu e nevoie să întrebati. Nu am aflat până astazi ce cuprindea foaia de cort şi dacă a fost cineva la parastas. In drum spre casă, imaginea mormântului lasat in urmã poate pentru totdeauna, bocceaua din foaia de cort zdrentuita şi amintirea sicriului din fier forjat sub a cărui apãsare m-am poticnit, vor rămâne pe veci in memorie.

Transmit acest fragment de istorie legionară camarazilor legionari de azi, de mâine şi de totdeauna pentrucă alături de Majadahonda, Padurea Tâncabesti şi Mittersill – pentru a mă limita doar la atât- să rămânã jalon veşnic viu şi etern valabil pe drumul de mit al Legiunii.

Veghe Patriei

„Era vara anului 1979… (Preotul Bisericii din Tigãnesti – N.N.) ne-a povestit domol cum l-a cunoscut (pe Radu Mironovici -N.N.); cum înainte cu vreo doi ani i-a murit sotia, pe care tot el a inmormântat-o in cimitirul satului. Acest cimitir era chiar lângă noi. Ne aflam chiar in el, deoarece şi biserica şi casa parohială erau la un loc cu cimitirul.

Răposatul, după ce dânsa a murit, venea in fiecare zi, indiferent de anotimp, la mormântul ei, unde stătea ore intregi ingenunchiat şi se ruga.

Apoi, de ani de zile, el se ocupa de întregul cimitir. Cosea iarba şi se îngrijea de toate mormintele.

Intr-o zi, chiar recent de tot, a continuat părintele, un cetătean din sat, fără nici un motiv, s-a luat de el (N.N.-de Radu Mironovici), in timp ce se indrepta spre cimitir, şi a început să-l batã cu un par, rupându-i până la urmă o mână. Desigur…

Vezi articolul original 971 de cuvinte mai mult

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s