Nichita Smochină (1894-1980), uriașă, necunoscută personalitate intelectuală a României transnistrene și a Marii Uniri, Membru de onoare al Academiei Române. Un interviu cu marele român, și articolul aferent din wikipedia.

Nichita Smochină la bustul lui Hașdeu, București, 21 octombrie 1967

Autor[al articolului]: Florian Bichir
Sursa: http://evz.ro/romanii-transnistrieni-si-nedreptatea-istoriei.html
Referinte: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nichita_P._Smochin%C4%83

Nichita Smochină şi nedreptatea istoriei [nedreptatea nu e a istoriei, ci a falsificatorilor ei, care vor plăti pentru aceasta – n.n., ActaDiurna]

mai multe https://www.voci.ro/nichita-smochina-si-nedreptatea-istoriei/

Cine crede că le ştie pe toate ori este un mincinos patentat, ori este un caz de Spitalul numărul 9. Am bătut câteva sute de kilometric buni până la Iaşi ca să aflu cine este marele român Nichita Smochină. Un om pe nedrept uitat şi readus la viaţă de diplomatul şi istoricul Vadim Guzun care a publicat două cărţi remarcabile “Actiunea informativa Nichita Smochinǎ” Editura Argonaut Cluj-Napoca 2013 şi “Nichita Smochină vox clamantis in deserto” Editura Argonaut Cluj-Napoca 2014. Deşi amândoi locuim în Bucureşti cu Vadim Guzun m-am întâlnit tocmai la Iaşi la Simpozionul “Românii înstrăinaţi din perioada postbelică”, organizat de Academia Română, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană. Un excelent centru de cercetare înfiinţat de regretatul Gheorghe Buzatu şi condus de marea arheoloagă Stela Cheptea.

Guzun mi-a dărut cărţile sale despre Smochină pe care le-am citit disperat într-o noapte. Habar nu aveam de el.

Cea mai ilustră minte a Transnistriei – care cuprinde cam tot atâţia locuitori români precum Basarabia – s-a născut la 14 martie 1894 în comuna Mahala, o suburbie a oraşului Dubăsari Transnistria, într-o familie de ţărani înstăriţi. A terminat liceul în Dubăsari în 1910 şi Şcoala Militara “Marele Duce Michail Nicolaevici” în 1915. A fost ofiţer (căpitan) în armata Rusiei. A fost decorat cu mai multe Ordine printre care şi Crucea Ordin Sf.Gheorghe fiind înnobilat de către Ţarul Nicolae al II-lea. În 1918 este ales preşedinte al Zemstvei (prefect) şi totodată deputat în Rada (Parlamentul) Ucrainei pentru a reprezenta românii, cea mai mare minoritate din Ucraina.

În 1920 s-a refugiat în România. După studii la Iaşi cu ajutorul lui Nicolae Iorga şi a guvernului Maniu işi ia doctoratul la Paris. La 2 iunie 1942 a fost ales Membru de Onoare al Academiei Române. După 23 august 1944 a fost declarat duşman al Sovietelor. A scăpat fiind ascuns, cu nume false, ca administrator al Academiei de la Tituleşti de colegii din Academie. Moare în în noaptea de 13/14 decembrie 1980, fiind îngropat la cimitirul Reînvierea din Bucureşti.

Asta ar fi pe scurt, laconic şi trist viaţa unui geniu. Mama sa a fost împuşcată de către sovietici deoarece ţinea sub o icoană o revistă cu poezii în limba romană ale fiului său. Un om al cărui copii au suferit la fel de mult. Un fiu asasinat, iar altul plimbat prin Siberia decenii. Un om care i-a iubit pe românii de dincolo de Nistru mai mult decât orice. Un om care a refuzat sub Mareşalul Antonescu, alcărui consilier a fost, să devină guvernator al Transnistriei, dar pe care a organizat-o impecabil.

Un om care a luptat permanent pentru a demonstra că în stângă Nistrului trăiesc români! Nichita Smochină merită mai mult, nicidecum uitarea noastră!

Extras din “Cine se teme de Nichita Smochină?” – Interviu cu Vlad Galin-Corini, editorul însemnărilor lui Nichita Smochină

– Dumneavoastră sunteţi editorul a două lucrări semnate de Nichita Smochină. Cine sunteţi pentru Smochină şi cum a apărut interesul Dvs. pentru această personalitate?

Eu sunt ginerele lui Strungaru, m-am ocupat de publicarea memoriilor lui Nichita Smochină pentru că n-a făcut-o nimeni până la mine. Nichita Smochină a murit în 1980. A locuit cu fiica sa, Claudia, şi soţul acesteia, Diomid, în aceeaşi casă. Acolo l-am cunoscut, chiar am locuit o anumită perioadă în casă la ei cu soţia mea, până când ne-am mutat. Ştiam despre preocupările lui Nichita Smochină, ştiam că el a depus la Academia Română şi la Arhivele Statului un volum complet de memorii. După 1990, Nichita Smochină a fost reabilitat complet, el fusese reabilitat parţial în regimul Ceauşescu. I s-a întors post-mortem titlul de membru de onoare al Academiei Române.

În aceste condiţii, eu, având preocupări academice, am luat legătura cu editura Academiei Române, care a acceptat imediat să publice memoriile depuse la Arhivele Statului. Aşa a apărut în 2010 primul volum de memorii. În familia Smochină-Strungaru, au mai rămas încă circa 4000–5000 de pagini de însemnări zilnice, un jurnal al bătrânului academician Smochină. Am luat acest material şi l-am editat. Astfel a apărut cel de-al doilea volum.

Sursa: http://www.jc.md/cine-se-teme-de-nichita-smochina/

Nichita P. Smochină

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Nichita P. Smochină
Date personale
Născut	14 martie 1894  Corjova, Moldova
Decedat	14 decembrie 1980 (86 de ani)  București, RSR
Cetățenie	România  Moldova
Ocupație	lingvist[*] istoric om politic activist pentru drepturile omului[*] traducător
Activitate
Premii	Ordinul Coroana României Ordinul național „Steaua României” Ordinul de Onoare
Alma mater	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Membru de onoare al Academiei Române

Nichita P. Smochină (n. 14/27 martie 1894, în satul Mahala, suburbie a orașului Dubăsari, gubernia Herson, Imperiul Rus – d. 14 decembrie 1980, București) a fost jurist, filozof al dreptului, publicist, istoric, etnograf, folclorist, antropolog, sociolog, slavist, profesor, membru de onoare al Academiei Române.^[1] A fost unul dintre doctorii în Drept de la Paris. A fost decorat postmortem de către președintele interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, cu „Ordinul de Onoare”. Mama sa a fost împușcată de către sovietici deoarece ținea sub o icoană o revistă cu poezii în limba romană ale fiului său.^[2]

Cuprins

• 1Biografie
  • 1.1Originile și viața timpurie
  • 1.2Republica Populară Ucraineană și refugiul în România
  • 1.3Anii de studiu de la Iași
  • 1.4Studii de doctorat la Sorbona
  • 1.5La Comisariatul General al Minorităților
  • 1.6Perioada comunistă
  • 1.7Familie
• 2Educație
• 3Activitate științifică
  • 3.1Lucrări publicate
    • 3.1.1Lucrări publicate în limba franceză
    • 3.1.2Lucrări publicate în limba germană
    • 3.1.3Lucrări publicate în limba italiană
    • 3.1.4Lucrări publicate în limba rusă
    • 3.1.5Lucrări publicate în limba română
  • 3.2Articole publicate în ziarul „Transnistria”
  • 3.3Activitate editorială
  • 3.4Conferințe
    • 3.4.1În străinătate
    • 3.4.2În țară
    • 3.4.3În țară, la Universitatea Iași
    • 3.4.4În țară, la Universitatea Populară „Nicolae Iorga”, Vălenii de Munte
• 4Decorații
  • 4.1Decorații Rusia Imperială
  • 4.2Decorații România
  • 4.3Decorații Vatican
  • 4.4Decorații Republica Moldova
• 5Legături externe
• 6Note
• 7Bibliografie
• 8Legături externe

Biografie

Nichita Smochină la bustul lui Hașdeu, București, 21 octombrie 1967.

Originile și viața timpurie

Nichita Smochină s-a născut într-o familie de țărani înstăriți, descendenți ai răzeșilor români, la hotarele Moldovei istorice.^[3] După cum el însuși a relatat mai târziu, pe malul estic al Nistrului, o adevărată „California românească” trăia o comunitate românească înfloritoare.^[4]Cercetările sale de mai târziu au arătat că prezența românească în acest teritoriu datează din Evul Mediu. Potrivit lui, au existat două etape principale în domeniul migrației și instalarea țăranilor moldoveni în acest teritoriu, care a devenit patria sa. Prima a fost în timpul domniei lui Duca Vodă la sfârșitul secolului al 17-lea, iar a doua sub rus împărăteasa Ecaterina cea Mare.^[5] Smochină a vorbit în detaliu despre coloniile românești din secolul 18, care a ajuns până la est ca Oleksandriya. Smochină însăși era descendent ai răzeșilor români, originari din Moldova,^[6] și care vorbeau o variantă arhaică a limbii române despre care istoricul literar Alexandru Husar, care s-a întâlnit cu Smochină în 1940, spunea ca „mi se părea o minune a limbii române.” ^[7]  A învățat mai întâi la școala din sat. A terminat apoi cu „Foaie cu laudă” (nagradă clasa a I-a) și medalie de aur, liceul rus din Dubăsari, la 15 iunie 1910. În ianuarie1912 s-a însurat cu Agapia Ciobanu și s-au născut primii doi copii, Claudia și Alexandru.^[8]Odată cu începerea Primul Război Mondial, Nichita a fost mobilizat în armata țaristă și datorită studiilor pe care le avea a fost trimis la Școala de ofițeri „Marele Duce Mihail Nicolaevici” din Minsk. După absolvirea școlii a fost căpitan în Regimentul 3 de Grăniceri din Tiflis, între 15 ianuarie 1915 și 29 ianuarie 1918. A luptat pe frontul din Persia și Turcia și a fost decorat cu mai multe Ordine printre care și Crucea Ordin „Sfântul Gheorghe”, fiind înnobilat de către țarul Nicolae al II-lea.^[9] În mai 1917 a participat la Congresul popoarelor neruse din Caucaz, unde a solicitat facilități pentru moldoveni. Plecat cu o misiune la Petrograd s-a întâlnit cu Lenin, pe care îl ascultase vorbind despre autodeterminarea popoarelor. La întrebarea lui Smochină, ce va fi cu moldovenii în viitoarea configurație socială, Lenin îi răspunde: “Dumneavoastră moldovenii nu aveți nici un interes să luptați de partea Rusiei, care de veacuri a înrobit poporul vostru. Moldovenii din punct de vedere cultural se găsesc mult înaintea rușilor. De aceea constituiți-vă în regimente naționale moldovenești și cu baioneta în mână cuceriți și consimțiți libertatea pe care nimeni nu o va face cadou poporului. Vă plângeți că nu aveți nici un răspuns la problema voastră națională, eu va răspund însă categoric: limba maternă. Înființați școala națională proprie și presa națională moldovenească. Rețineți, prin forțe proprii sunteți obligați să vă creați școala moldovenească și, repet presa. Inspirați-vă de la românii voștri de același sânge.”^[10][11]

Republica Populară Ucraineană și refugiul în România

Smochină a revenit la locul său de origine, care era în nou constituita Republica Populară Ucraineană și a început să apere interesele românilor. În decembrie 1917 s-a implicat împreună cu Gheorghe Mare, în organizarea Congresul moldovenilor transnistreni de la Tiraspol, unde au fluturat tricolorul românesc. Smochină a declarat: „Ne iubim țara noastră atât de mult, încât chiar și icoanele noastre se uite spre România.” ^[12] În anul 1918 a fost ales președinte (prefect) al Земствей (județului) și deputat în „Pада” Centrală (Parlamentul) de la Kiev, capitala Ucrainei.^[13] Ca prefect a încercat să prevină distrugerea ordinii sociale și militare. În Rada Centrală a susținut necesitatea acordării de drepturi pentru populația românească și s-a opus cu tărie ministrului Vinicenko care pregătea invadarea și anexarea Basarabiei. După ocuparea Transnistriei de către „Armata Roșie” a fost declarat „persona non grata” și implicit condamnat la moarte. Ajutat de rude și prieteni a trecut, la 25 decembrie 1919, cu soția Agapia, Nistrul înghețat în Basarabia, dar fǎrǎ cei doi copii și s-a stabilit la Iași.

Anii de studiu de la Iași

În ianuarie 1922 a susținut, la Universitatea din Iași, examenul de echivalare și a obținut diploma de absolvire a cursurilor liceale, secția modernă. S-a înscris la Facultatea de Litere și Filozofie și la Facultatea de Drept. În timpul studiilor universitare a desfășurat o activitate fructuoasă în rândul studenților și a colaborat la „Tribuna Românilor de peste Hotare”, „Arhiva de Iași”, „Calendarul Ligii Culturale”, „Viața Basarabiei”. Împreună cu ministrul pentru Basarabia, Pan Halippa, a obținut fonduri de ajutorare, spații de cazare și locuri de muncă pentru refugiații din Transnistria. La recomandarea acestuia a plecat la București pentru a informa Guvernul României asupra evenimentelor din Transnistria, (arestări, asasinate, etc.). În luna iunie 1922, ca membru al „Comitetului  de Ajutorare a românilor de peste Nistru” , constituit din inițiativa sa, la 21 ianuarie 1921 a prezentat regelui Ferdinand un memoriu, semnat de Pantelimon Halippa, ca președinte și Nichita Smochină, ca secretar, pentru ajutorarea transnistrenilor și plasarea elevilor în școli. Drept urmare mulți elevi transnistreni au fost plasați, gratuit, în școlile din România, o parte din aceștia ajungând personalități ale științei și culturii. La începutul anului 1922 i-a trimis profesorului Nicolae Iorga o scrisoare, solicitându-i sprijinul pentru transnistreni. Acesta a publicat-o în „Neamul Românesc”, nr. 98 din 5 mai 1922. A mers la Congresul „Ligii Culturale” de la Curtea de Argeș, unde la a prezentat Congresului, din memorie, conținutul scrisorii. După congres a devenit colaborator ale revistelor „Neamul Românesc” și „Ramuri” ale profesorului Nicolae Iorga, care îl va sprijini.^[14] În anul 1925 Nichita Smochină a obținut licența în Filozofie și licența în Drept. La 14 iunie 1926, după aproape 7 ani a reușit să-și recupereze cei doi copii din Transnistria.^[15] S-a înscris la doctorat, la Universitatea din Iași și a susținut examenele pentru primii 2 ani. Între anii 1929 și 1930 a urmat Seminarul Pedagogic Universitar al Facultății de Litere și Filozofie din Iași, pe care l-a absolvit la 29 martie 1930.

Studii de doctorat la Sorbona

În anul 1930 a obținut o bursă pentru doctorat la Universitatea „Sorbona”, Paris. Între 1930 și 1934 a pregătit teza de doctorat. A fost profesor de limba română, din septembrie 1930 până în 1934 la „Ecole pour la Propagation des Langues Etrangeres en France”, „Sociétés Savantes”, școală de studiu a limbilor străine din cadrul Universității „Sorbona”^[16] și membru al „École Roumaine en France”, (Școala Română de la Fontenay-aux-Roses), condusă de Nicolae Iorga, între 1931 și 1934. Perioada pregătirii tezei de doctorat a fost folosită pentru publicarea unor lucrări științifice și a desfășurat o intensă activitate de prezentare a situației popoarelor subjugate din URSS. A prezentat în conferințe și articole situația grea a popoarelor din URSS, în special a românilor. A luptat cu armele care i-au stat la îndemână, argumentele științifice. La Paris, a ținut o serie de conferințe despre românii din Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească. A publicat, sub pseudonimul Mihai Florin, articole despre masacrele sovietice împotriva românilor trasnistreni. Aceștia, din cauza terorii, abandonau tot avutul și se refugiau în România, cu riscul de a fi omorâți de grănicierii sovietici. A făcut publică lista celor 14 persoane care alcătuiau Guvernul R.S.S.A.M. în care se regăsea doar un singur nume românesc, Negruță, țăran din județul Ananiev, lipsit de autoritate. Acesta fusese ales numai ca să fie și un moldovean în guvern, cu toate că populația majoritară este românească. S-a întâlnit cu o serie de lideri ai emigrației din Ucraina, Rusia, Georgia, Azerbaidjan, etc., participând activ la conferințe și dezbateri. A fost urmărit în permarnență de agenții sovietici din Paris și s-a încercat intimidarea lui. În septembrie 1930 a participat la lucrările Ligii Națiunilor de la Geneva, unde a luat cuvântul în cadrul Comisiei a șasea a minorităților și, la propunerea lui, în darea de seamă a Congresului, s-a introdus formula „alte minorități românești de circa 2 milioane, care trăiesc în afara graniței României”. La Geneva a fost remarcat de Nicolae Titulescu. Cu ocazia unei vizite făcute la Paris, de Nicolae Titulescu și Ion Mihalache, în septembrie 1933 au avut o discuție pe tema relațiilor cu U.R.S.S., iar aceștia l-au sfătuit să fie mult mai prudent și mult mai reținut în cuvântările și lucrările antisovietice. A participat la Congresele anuale ale Comisiei a șasea minorităților, de la Geneva până în anul 1935, inclusiv. A prezentat Președintelui Societății Națiunilor, în martie 1932, un memorandum, susținut în Comisia a șasea a minorităților, semnat de 634 de refugiați, în care erau condamnate ferm acțiunile represive ale Sovietelor față de românii transnistreni. Memorandumul a fost publicat în cotidianul „L’Ordre” din Paris, la 23 martie1932. Este cunoscută alocuțiunea pe care a avut-o la Societatea Națiunilor, la 13 decembrie 1933, pentru admiterea „Comitetului Refugiaților Moldoveni din U.R.S.S”, sub autoritatea acesteia, în „Oficiul Internațional Nansen”. În 1934 a obținut titlul de Doctor. Familia a mai avut încă doi copii Nicolae și Antoaneta.^[17]

La Comisariatul General al Minorităților

La 1 noiembrie 1938 a fost numit șef de serviciu la „Cancelaria Comisariatului General al Minorităților”, din cadrul „Consiliului de Miniștri”. În după-amiaza zilei de 27 iunie 1940, a fost însărcinat de Guvernul României să participe la întocmirea răspunsului la ultimatumul sovietic privind cedarea Basarabiei și a fost primit în audiență de către regele României, Carol al II-lea, spunându-i acestuia că „țara face cea mai mare greșeală dacă cedează Basarabia fără război”. A refuzat propunerea de a fi guvernatorul ținutului dintre Nistru și Bug, al “Transnistriei Mari”, propunere făcută în ședința din 12 august 1941 a Președinției Consiliului de Miniștri. Ca președinte al transnistrenilor a pledat pentru unirea Transnistriei cu țara, după război, pe baza unui referendum.^[18] A fost ales, la 2 iulie 1942, membru de onoare al Academiei Române.^[19][20] A fost în Crimeea, ajutând istoricul român Gheorghe Brătianu pentru recuperarea scrisorilor adresate de strămoșul său, Ion Brătianu, țarului Nicolae I al Rusiei.^[13] El a menținut contactele cu rușii locali și l-a ajutat pe chirurgul anticomunist Pavel Ceasovnicov să primească cetățenia română.^[21] În zona sa natală din Dubăsari, savantul a fost gazda studenților români din București și cei de la Institutul Cultural Român din Odesa. Mareșalul Ion Antonescu l-a însărcinat să adune material pentru Conferința de pace de după război. După august 1944 a îngropat trei lăzi cu documente, în special cele privind drepturile României asupra Basarabiei și Transnistriei, undeva, în regiunea Caransebeș.

Perioada comunistă

După 23 august 1944 a fost declarat dușman al Sovietelor. Colegi din Academie l-au salvat angajându-l cu nume fals, ca administrator al moșiei de la Titulești. După confiscarea averii Academiei s-a refugiat în satele de munte din vestul țării. La 20 decembrie 1948 a fost arestat fiul cel mare, Alexandru și deportat în Siberia, la Magadan, apoi la Verhoiansc și pe urmă la Colâma, dincolo de Cercul Polar, de unde s-a întors în anul 1956, fiind eliberat pe 9 aprilie.^[22] În perioada 1952–1962 a fost urmărit de Securitate fiind anchetat și reținut în numeroase rânduri.^[23] La 26 mai 1961 a murit celălalt fiu, Nicolae, într-un accident, posibil provocat. După 1965 a fost căutat și invitat la guvernul comunist, care i-a cerut să continue activitatea științifică de susținere a dreptului nostru asupra teritoriilor românești. A predat documentele îngropate, dar din păcate multe dintre ele au fost distruse de depozitarea în pământ. La 13 februarie 1967, a depus la Consiliul de Stat un memoriul referitor la situația românilor din URSS. După o succintă expunere a situației teritoriului dintre Prut și Nistru, din punct de vedere istoric și juridic, Nichita Smochină combate teoria existenței poporului și a limbii moldovenești, diferite de poporul și limba română, făcând ample trimiteri la lucrările unor reputați savanți occidentali și, în final, concluzionează că „problema existenței a două neamuri: moldovenesc și român este o problemă politică, nu științifică”.^[24] La 30 noiembrie 1968 a suferit un atac cerebral după care și-a revenit cu mare greutate, dar chiar și grav bolnav a continuat să lucreze. În august 1975 i s-a acordat o pensie de merit, aprobată de Consiliul de Stat, egală cu cea a academicienilor, dar nu i s-a redat titlul de membru al Academiei Române, pentru a nu-i supăra pe sovietici. A murit în noaptea de 13spre 14 decembrie 1980, dimineața poștașul aducându-i, spre corectare, șpaltul ultimei sale lucrări trimise la revista bianuală a „Institutului Balcanic de Studii de la Salonic, unde publicase mai multe lucrări. Post mortem, la 3 iulie 1990 a fost repus în drepturi ca „Membru de Onoare” al Academiei Române, i-a fost atribuit, la 19 aprilie 2010 titlul onorific „Magna cum Laudae”, de către Senatul „Universității Libere Internaționale din Moldova„, președintele Republicii Moldova i-a conferit „Ordinul de Onoare”, la 20 aprilie 2010, iar o stradă și patru stradele din orașul Chișinău îi poartă numele.

Familie

• Părinți: Parfenie și Anghelina născută Vlaicu.
• Soție: Agapia (n. 16 martie 1894, în satul Mahala  –  d. 18 iulie 1951, la București), născută Ciobanu
• Copii:
• Claudia (n. 22 martie 1912, în satul Mahala  –  d. 14 mai 2001, la București).
• Alexandru (n. 10 iunie 1914, în satul Mahala –  d. 22 noiembrie, 1998, la București).
• Nicolae (Coca) (n. 2 decembrie 1928, la Iași  –  d. 26 mai 1961, la Otopeni).
• Antoaneta (Neti) (n. 18 iunie 1933, la Paris  –  d. 8 octombrie 2003, la București).

^[25]

Educație

• Absolvent Școala Medie Dubăsari, Certificat de absolvire nr.354/1910 și Certificat de Bacalaureat Nr.532.
• Absolvent Școala de Ofițeri-Școala Militară Marele Duce Michail Nicolaevici, Minsk 1914.
• Examen de control-echivalare (Diplomă de absolvire cursuri liceale), secția modernă, Universitatea Iași, ianuarie 1922.
• Absolvent Facultatea de Litere și Filozofie, Universitatea Iași, 1925.
• Licențiat în Drept, Facultatea de Drept, Universitatea Iași, Diplomă de Licență în Drept Nr.885/4304 din 21 decembrie 1925.
• Absolvent Seminar Pedagogie, Diplomă Nr.212/1367 din 31 martie 1930, Facultatea de Litere și Filozofie, Universitatea Iași.
• Doctor în Drept, Universitatea „Sorbona”, Paris, 1934.

Activitate științifică

Lucrări publicate

Lucrări publicate în limba franceză

1. „Les atrocités sovietiques. Les massacres de Moldaves”, (Atrocitățile sovieticilor. Masacrele moldovenilor), „Lu” Paris 19 martie/1932. (pseudonim M.Florin).
2. „Les émigrés Roumains à Paris (1850 -1856)”, (Emigranții români la Paris, 1850 -1856), „Melange de l’Ecole Roumaine en France”, XI/1933 și „Revue des Questions Historique”, nr. 4-5/1935, pag. 288.
3. „Les Moldaves de Russie soviétique”, (Moldovenii din Rusia sovietică), „Moldova Nouă”, nr. 1/1935.
4. „Les Moldaves de Russie sovietique depuis les origines jusqu’a nos jours”, (Moldovenii din Rusia sovietică de la origini până în zilele noastre), (capitolul introductiv al tezei de doctorat), „Moldova Nouă”, nr. 1/1935.
5. „Le Roumain en Russie soviétique”, (Românul în Rusia sovietică), „Revue Historique de Sud-Est Européen”, XII anée, nr. 7-9 /1936, pag. 308-312.
6. „Les Roumains de Russie soviétique”, (Românii din Rusia sovietică), „Moldova Nouă”, nr. 5/1939 și în broșură Iași, 1939.
7. „Le Prochéiros nomos de l’empereur Basil (867-879) et son aplication chez les Roumains au XIV siecle”, („Procheiros Nomosul” împăratului Vasile (867-879) și aplicarea lui la români în secolul al XIV-lea), „Insitute for Balkan Studies”, Salonic, 1968.
8. „L’application du droit roumain-byzantin chez les Roumains”, (Aplicarea dreptului roman bizantin la români), „Institute for Balkan Studies”„, Salonic, 1971.[26]

Lucrări publicate în limba germană

1. „Die Rumänen in sowjeirussland”, (Românii din Rusia sovietică), Iași, 1939.
2. „Die Minderheiten press la Romänien 1913-1940″, (Presa minorităților din România între 1913 și 1940), în colaborare cu P. Petrincă și G. Pantea, București, 1940.
3. „Die Rumänen zwischen Dnjestr und Bug”, (Românii între Nistru și Bug), „Moldova Nouă”, Anul VI 1941 și în broșură București, 1941.[27]

Lucrări publicate în limba italiană

1. „La Stampo della minoranze in Romania 1913-1940″, (Presa minorităților din România între 1913 și 1940), în colaborare cu P. Petrincă și G. Pantea, București, 1940.
2. „Romani tra il Dniester and il Bug”, (Românii între Nistru și Bug), București, 1942.[27]

Lucrări publicate în limba rusă

1. „Фрагмент века. XI-XII Евангелие старого славянского языка”, (Un fragment din sec. XI-XII de evanghelie din vechea limbă slavă), Periodicul „Studiul limbii ruse și a izvoarelor de limbă” al Academiei de Științe a URSS, 1956.
2. „Вновь найденная древняя евангхелиа”, (O evanghelie veche recent descoperită). Moscova, 1969.[27]

Lucrări publicate în limba română

1. „Transnistriana”, „Neamul Românesc”, nr. 98/5, mai 1922.
2. „Duminica Mare la moldovenii de peste Nistru”, Calendarul „Ligii Culturale”, 1924.
3. „Românii de peste Nistru”, „Tribuna românilor de peste hotare”, nr. 1 și 2 /1924, (pseudonim M.Florin).
4. „Din folclorul transnistrean”, „Tribuna românilor de peste hotare”, nr. 3, 4, 5 și 6/1925.
5. „Crăciunul la moldovenii de peste Nistru”, „Societatea de mâine”, 1925. http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/societateademaine/pdf/BCUCLUJ_FP_279802_1925_002_051_052.pdf
6. Anul nou la moldovenii de peste Nistru”, „Ramuri”, Anul XIX, nr. 1/1925 și în „Tribuna românilor transnistreni”, Anul II, nr. 5/1928.
7. „Prohoadele la moldovenii de peste Nistru”, „Tribuna românilor transnistreni”, Anul I, nr. 1/1927.
8. „Iarba verde la moldovenii de peste Nistru”, „Tribuna românilor transnistreni”, Anul I, nr. 2/1927.
9. „Datoria noastră”, „Tribuna românilor transnistreni”, Anul II, nr. 4/1928.
10. „Crăciunul suferinței”, „Tribuna românilor transnistreni”, Anul II, nr. 4/1928.
11. „Boboteaza la românii transnistreni”, „Tribuna românilor transnistreni”, Anul II, nr. 4/1928.
12. „Din obiceiurile moldovenilor de peste Nistru”, „Tribuna românilor transnistreni”, Anul II, nr. 4/1928.47, (pseudonim M. Florin).
13. „Influența turco-tătară asupra moldovenilor de peste Nistru”, „Tribuna românilor transnistreni”, Anul II, 1928, (pseudonim M. Florin).
14. „Din trecutul românesc al Transnistriei: Dănilă Apostol hatmanul Ucrainei libere; Moldovenii din armata lui Petru cel Mare și Carol al XII-lea”, „Cercetări istorice”, Anul V, nr. 1/1929.
15. „Pragmatismul juridic”, „Pandactele Române”, Anul VIII, nr. 6-7/1929.
16. „Rezistența la opresiunea legii”, „Pandactele Române”, Anul IX, nr. 4-5/1930.
17. „Republica Moldovenească a Sovietelor, Scurtă privire istorică”, Calendarul „Ligii Culturale”, 1931.
18. „Dănilă Apostol, hatmanul Ucrainei, după noi surse”, Biblioteca „Cunoștințe folositoare”, nr. 47/1932.
19. „Republica Românească Transnistreanǎ și Basarabia Roșie”, „Viața Basarabiei”, Anul II, nr. 9/1933, (pseudonim M.Florian).
20. „Sovietele, emigrația rusă și Republica Moldovenească a Sovietelor”, „Viața Basarabiei”, Anul III, 1934, (pseudonim M. Florian).
21. „Situația din Republica Moldovenească”, „Viața Basarabiei”, mai 1934, (pseudonim M. Florin).
22. „Moldavica. Lucrări asupra moldovenilor transnistreni”, „Moldova Nouă”, nr.1/1935 și nr.4/1936.
23. „Învățământul primar în Republica Moldovenească a Sovietelor”, „Vremea Școlilor”, Anul VIII, nr. 11 și 12 /1935.
24. „Constituția și guvernul Republicii Moldovenești a Sovietelor”, „Cele Trei Crișuri”, Anul XVI, noiembrie-decembrie 1935.
25. „Aspectul național în economia Moldovei Sovietice”, „Moldova Nouă”, nr. 1-3/1935, (pseudonim T. Vlădică).
26. „Republica Moldovenească a Sovietelor, studiu de drept”, „Moldova Nouă”, nr. 1-3/1935, și nr. 4/1936, broșură “Cartea Românească”, 1938.
27. „Rusia Sovietică și evenimentele din Spania”, „Moldova Nouă”, nr. 4, Vol.III/1936.
28. „Lupta din 1531 a polonezilor cu moldovenii”, „Moldova Nouă”, nr. 4, Vol.III/1936.
29. „Autonomia Republicii Moldovenești a Sovietelor”, „Moldova Nouă”, nr. 4, Vol.III/1936.
30. „Revoluția turcă din 1730”, „Moldova Nouă”, nr. 4, Vol.III/1936.
31. „Educația și învățământul în Republica Moldovenească a Sovietelor”, „Moldova Nouă”, nr. 4, Vol.III/1936.
32. „Cartea națională (moldovenească) în URSS”,  „Moldova Nouă”, nr. 4, Vol.III/1936.
33. „Din cultura națională în Republica Moldovenească a Sovietelor”, Revista „Fundațiilor Regale”, Anul III, nr. 4, aprilie 1936.
34. „Institutul de cercetări științifice din Republica Moldovenească a Sovietelor”, „Însemnări ieșene”, Anul III, Vol. III, 1938.
35. „Basarabia și Transnistria”, „Viața Basarabiei”, Anul VII, nr. 4-5, aprilie 1938.
36. „Rusia Sovietică și războiul chino-japonez”, „Însemnări ieșene”, Anul III, Vol VIII, 1938.
37. „Politica social-agricolă a Sovietelor: Colhozul; Sovhozul; Stațiile de mașini și tractoare”, Buletinul „Legislației Agrare”, Anul III, nr. 1 și 2/1938, Anul IV, nr. 1/1939.
38. „Din literatura populară la românii de peste Nistru”, Anuarul „Arhivei de Folclor”, Academia Română, Vol. V, 1939, pag.7-56.
39. „Organizarea satului la românii de peste Nistru”, „Moldova Nouă”, Vol. V/1939.
40. „Jocuri la copii de peste Nistru”, „Moldova Nouă”, Vol. V/1939.
41. „Elemente românești în narațiunile slave despre Vlad Țepes”, „Moldova Nouă”, Vol. V/1939.
42. „Trecutul și prezentul românilor de peste Nistru”, „Moldova Nouă”, Vol. V/1939.
43. „Vechimea ucrainenilor în România”, „Moldova Nouă”, Vol. V/1939, (pseudonim M. Florin).
44. „Moscalia, folclor privitor la recrutarea moldovenilor în armată”, „Moldova Nouă”, Vol. V/1939, (pseudonim Ciobanu-Vlaicu).
45. „Bibliografia publicațiilor românești din Rusia Sovietică pe anul 1936”, „Moldova Noua”, anul V/1939.
46. „Republica Moldoveneasca a Sovietelor”, Biblioteca „Cunoștințe folositoare”, nr. 75/1939.
47. „Basarabia provincie istorica rusească ?”, „Însemnări ieșene”, Anul V, nr. 9/1940.
48. „Autodeterminarea în condiția sovietică”, „Viața Basarabiei”, Anul IX, nr. 7-8/1940.
49. „Militari români în Rusia”, „Spiritul Militar Modern”, nr. 5 și 6/1940.
50. „Românii de peste Nistru”, „Spiritul Militar Modern”, nr. 1/1941 și „Viața Basarabiei”, nr. 6-7/1941.
51. „Din amarul românilor transnistrieni. Masacrele de la Nistru”, „Moldova Nouă”, Anul VI, nr.1-3/1941 și broșură 1941, București. http://www.scribd.com/doc/216043254/Moldova-Noua-anul-VI-nr-1-3-ian-dec-1941#scribdhttps://pl.scribd.com/doc/216041037/N-P-Smochina-Din-amarul-romanilor-transnistrieni-1933#scribd
52. „Cuvânt către frați”, „Cartea Moldovanului”, 1943.
53. „Transnistria, pământ și suflet românesc”, „Cartea Moldovanului”, 1943.
54. „Cu gândul la ai mei”, „Cartea Moldovanului”, 1943.
55. „Revederea pământului străbun”, „Cartea Moldovanului”, 1943.
56. „Unul din cele mai vechi texte slave scrise de un român în sec. XI-XII”, „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-12/1961.
57. „O traducere ramânească din sec.XV a Cărții „Floarea Darurilor”, „Biserica Ortodoxă Romană”, nr. 7-8/1962.
58. „O pravilă românească din veacul al XVI-lea. Pravila Sfinților părinți după învățătura lui Vasile cel Mare, întocmită de retorul și scolasticul Lucaci în 1581”, „Biserica Ortodoxă Romană”, nr.11-12/1965.
59. „Semnificația unui manuscris istoric”, „Magazin Istoric”, Anul IV, nr. 6/1970.
60. „Cine a scris Evangheliarul de la Reims”, „Magazin Istoric”, Anul IV, nr. 6/1970.
61. „Memorii”, Editura Academiei, 2009, (memorii până la 23 august 1944).
62. „Pagini din însemnările unui rebel. Academicianul Nichita Smochină”, Editura Samia, Iași, 2012 (memorii, august 1944-decembrie 1980).
63. „Din literatura populară a românilor de peste Nistru”, ediție îngrijită de Iordan Datcu, Editura RCR Editorial, Bucuresti, 2015.[28]

Articole publicate în ziarul „Transnistria”

1. „Suntem moldoveni și vrem să ne unim”, nr. 4/17 august 1941.
2. „Dreptatea învinge, nr. 5/25 august 1941.
3. „Vocea sângelui a fost de neînvins”, nr. 6/1 septembrie 1941.
4. „Temeiul de viață românească în Transnistria”, nr. 7/8 septembrie 1941.
5. „Obștile sătești”, nr. 8/15 septembrie 1941.
6. „Primul dregător al satului”, nr. 9/22 septembrie 1941.
7. „Suntem totuna cu românii”, nr. 10/29 septembrie 1941.
8. „Transnistrenii așteaptă lumină”, nr. 11/06 octombrie 1941.
9. „Transnistrenii revin la Legea Pământului”, nr. 12/15 octombrie 1941.
10. „Odesa românească”, nr. 12/15 octombrie 1941.
11. „Cultura națională în Transnistria”, nr. 13/20 octombrie 1941.
12. „Transnistria pe veci românească”, nr. 15/3 octombrie 1941.
13. „Împăratul românilor transnistreni”, nr. 16/16 noiembrie 1941.
14. „Viața  nouă în Transnistria”, nr. 17/17 noiembrie 1941.
15. „În slujba Transnistriei”, nr. 18/24 noiembrie 1941.
16. „Dreptatea noastră”, nr. 19/1 noiembrie 1941.
17. „Ecouri din Transnistria”, nr. 20/10 decembrie 1941.
18. „Cu gândul la ai mei”, nr. 21/17 decembrie 1941.
19. „Colinzi transnistrene”, nr. 22/25 decembrie 1941.
20. „Avem și noi sărbători”, nr. 22/25 decembrie 1941.
21. „An Nou și o nouă viață pentru românii transnistreni”, 23/12 ianuarie 1942.
22. „Tradiția militară a Transnistriei”, nr. 24/19 ianuarie 1942.
23. „Simbolul zilei de 24 Ianuarie”, nr. 25/26 ianuarie 1942.
24. „Primele ctitorii între Nistru și Bug”, nr. 26/2 februarie 1942.
25. „Să ne strângem grămăgioara”, nr. 27/9 februarie 1942.
26. „Iarăși printre frații mei românii transnistreni”, nr. 28/16 februarie 1942.
27. „Tineretul ucrainean se îndreaptă spre lumină”, nr. 29/23 februarie 1942.
28. „Munca agricolă, viitorul Transnistriei”, nr. 30/2 martie 1942.
29. „Ctitorii românești la răsărit de Bug”, nr. 31/9 martie 1942.
30. „Printre frații transnistreni”, nr. 32/16 martie 1942.
31. „Din hotar în hotar”, nr. 34/23 martie 1942.
32. „Învierea Domnului simbol de viață nouă”, nr. 35-36/5 aprilie 1942.
33. „Misiunile studenților români în Transnistri”a, nr. 37-38/12 aprilie 1942.
34. „Zece Mai și românii transnistreni”, (conferință ținută la Odesa), nr. 44/11 iunie 1942 și broșură, București, 1942.

Nichita Smochină a publicat și sub pseudonimele: M. Florin, Măhăleanu, Ciobanu-Vlaicu, I. Vlădică.^[29]

Activitate editorială

• Cotidianul „MOLDOVANUL”,Dubăsari, director;
• Cotidianul „TRIBUNA ROMÂNILOR TRANSNISTRENI”; octombrie 1927–septembrie 1928, redactor;
• Revista „MOLDOVA NOUĂ”, 1935–1941, director;
• Săptămânalul „TRANSNISTRIA”, 1941–1942, membru în conducerea colectivă;
• Revista „CARTEA MOLDOVANULUI”, 1943, director.[30]

Conferințe

În străinătate

1. „Les Moldaves de Russie sovietique via-a-vis de leurs souffrance d`aujourd`hui”, (Moldovenii din Rusia sovietică, via-a-vis de suferințele lor de astǎzi.) Congresul Minorităților de pe lângă Societatea Națiunilor, Geneva, septembrie 1930 și Paris, 1930.
2. „Les moldoves (roumains) de Russie sovietique et leure role dans l`histoire universelle” (Moldovenii (românii) din Rusia sovietică și rolul lor în istoria universală) Paris.
3. „Starea juridică și istorică a românilor de peste Nistru”, Paris, 21 aprilie 1931.
4. „Conferințe împotriva masacrării transnistrenilor”, Paris, 1932.
5. „La Republique sovietique Moldove”, (Republica sovietică Moldovenească) „Reunion Prométhée”, dare de seamă în „Prométhée Revue mensuelle”, nr. 75/1933, Paris.[31]

În țară

1. „Românii de peste Nistru, privire istorică, „Ateneul Tătărași”, Iași, septembrie 1927.
2. „Românii de peste Nistru din punct de vedere etnografic”, Asociația „Astra-Chișinău”, octombrie 1928.
3. „Așezările românilor de peste Nistru”, „Ateneul din Bacău”, octombrie 1928.
4. „Românii de peste Nistru din punct de vedere geografic și politico-economic”, Soroca, 17 iunie 1935.
5. „Originea istorică a moldovenilor de peste Nistru”, Chișinău, octombrie 1936.
6. „Menirea istorică a românilor de peste Nistru”, „Congresul transnistrenilor”, Chișinău, 12-14 septembrie 1937.
7. „Rusia și războiul chino-japonez”, Chișinău, 27 noiembrie 1937.
8. „Românii transnistreni și legăturile lor cu Tighina”, „Ateneul Cultural” Tighina, 29 ianuarie 1938.
9. „Zece Mai și românii transnistreni”, Odesa, 10 mai 1942.
10. 10.Vechimea transnistrenilor și Ziua Eroilor”, Odesa, 14 mai 1942.[31]

În țară, la Universitatea Iași

1. „Republica Moldovenească a Sovietelor, organizarea juridică și administrativă”, decembrie 1935.
2. „Politica internațională a Sovietelor”, februarie 1936.
3. „Educația și învățământul în Republica Moldovenească a Sovietelor”, martie 1936.
4. „Revoluția bolșevică din Rusia”, noiembrie 1936.
5. „Rusia și evenimentele din Spania”, 14 noiembrie 1936.[32]

În țară, la Universitatea Populară „Nicolae Iorga”, Vălenii de Munte

1. „Învățământul la moldovenii de peste Nistru în trecutul istoric, iulie 1936.
2. „Republica Moldovenească a Sovietelor privită din punct de vedere a dreptului public international, iulie 1936.
3. „Ucraina moldovenească a lui Duca Vodă, august 1937.
4. „Viața națională a românilor de peste Nistru sub regimul actual.
5. „Biserica și școala în Republica Moldovenească și în Rusia Sovietică.
6. „Rolul românilor transnistreni în căzăcimea ucrainiană”, 10 august 1938, dare de seamă în „Neamul Românesc”, 20 august 1938.
7. „Românii transnistreni între Nipru și Nistru”, 11 august 1938, dare de seamă în „Neamul Românesc”, 29 august 1938.
8. „Problema naționalităților în Rusia sovietică și românii transnistreni”, 12 august 1938, dare de seama în „Neamul Românesc”, 26 august 1938.
9. „Educația și învățământul în Republica Moldovenească a Sovietelor”, 13 august 1938, dare de seama în „Neamul Românesc”, 26 august 1938.[33]

Decorații

Decorații Rusia Imperială

• „Medalia de Aramă” în memoria a 300 de ani de domnie a Familiei Imperiale a Romanovilor.
• Medalia „Sfântul Gheorghe” gradul IV cu inscripția pentru vitejie, nr. 543817, 8 noiembrie 1915.
• Crucea-Ordin „Sfântul Gheorghe” gradul IV, nr. 543796, 10 octombrie 1916.

În Sala „Sfântul Gheorghe” din Kremlin este trecut la poziția 92, „Smochină Nichita Parfenievici, Cavaler al Sfântului Gheorghe” și este ridicat la rangul de nobil (дворянин).

• Ordinul  „Sfânta Anna” gradul III, cu spade și rozetă, 9 noiembrie 1916.
• Ordinul „Sfântul Stanislav” gradul II, cu spade și rozetă, 22 noiembrie 1916.
• Ordinul „Sfânta Anna” gradul II, cu spade și rozetă, 2 decembrie 1916.
• Ordinul „Sfântul Stanislav” gradul III, cu spade și rozetă, 3 decembrie 1916.
• Ordinul „Sfânta Anna” gradul IV, cu inscripția pentru vitejie, 30 august 1917.
• Ordinul „Sfântul Vladimir” gradul IV, cu spade și rozetă, 23 septembrie 1917.

Decorații România

• Ordinul „Steaua României”.
• Ordinul „Coroana României”.
• Ordinul „Meritul Cultural”, acordat de regele Mihai I.

Decorații Vatican

• Ordinul „Bene Merenti”, acordat de papa Pius al XI-lea.

Decorații Republica Moldova

• „Ordinul de Onoare” al Republicii Moldova, 20 aprilie 2010.[34]

Legături externe

• Ludmila Corghenci, „Nichita Smochină: 100 de ani de la naștere”, Magazin bibliologic, nr. 2 /1994, pag. 24, Chișinău.
• Daniel-Nicolae Chelaru, Rafael Dorian Chelaru, Octavian Dascăl, „Nichita Smochină de vorbă cu Lenin”, în Magazin Istoric, iunie 2000, pag.16-17.
• Teșu Solomonovici, „Ce ar fi spus Smochină de aceste alegeri?”, Ziare.ro, 4 decembrie 2009.

http://ziarero.antena3.ro/articol.php?id=1259880811

• Lansarea lucrării „Memorii” de Nichita Smochină la ULIM, 19 aprilie 2010.

http://agalben.ulim.md/?p=884 http://www.asm.md/?go=photo_gallery&case=21&new_language=0

• Academicianul Nichita Smochină va fi decorat post-mortem cu „Ordinul de Onoare”, Unimedia, 19 aprilie 2010.

http://unimedia.info/stiri/-18401.html

• Dumitru Crudu „Memoriile lui Nichita Smochină”, Radio Europa Liberă, 10 iulie 2010.

http://www.europalibera.org/content/article/2095815.html

• Iordan Datcu, „Memoriile lui Nichita Smochină”, Caiete critice,

http://caietecritice.fnsa.ro/pdfs/cc%2010%202010.pdf

• Adrian Nicolau, „Un român de peste Nistru”, Ziarul de Iași, 25 martie 2011.

http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/un-roman-de-peste-nistru~ni76rp

• Vadim Guzun, „Nichita Smochină-consilierul transnistrean al mareșalului Ion Antonescu și „mâna lungă” a Kremlinului (1957-1962)”,

Caietele CNSAS, nr. 7-8/2011, pag. 239-256. http://www.cnsas.ro/documente/caiete/Caiete_CNSAS_nr_7-8_2011.pdf

• Ilie Gulca, „Cine se teme de Nichita Smochină?”, Jurnalul de Chișinău, 6 iulie 2012.

http://www.jc.md/cine-se-teme-de-nichita-smochina/

• Ana Brăiescu, „O viață închinată idealurilor naționale”, Biblioteca Științifică Centrală „A. Lupan” a Academiei Științe a Moldovei, Caleidoscop Științific-Literar, blog, 8 iulie 2013.

http://caleidoscopstiintific-literar.blogspot.ro/2013/07/o-viata-inchinata-idealurilor-nationale.html

• Iordan Datcu, „Etnologi basarabeni, nord-bucovinieni și transnistrieni”, RCR Editorial, București, 2014, Recenzie în revista Philologia a Academiei Științe a Moldovei nr. 5-6/2014, pag. 114.

http://www.if.asm.md/reviste/philologia_5-6-2014.pdf

• Ion Constantin, „Problema Basarabiei în discuțiile româno-sovietice din timpul Razboiului Rece, 1945-1989”, capitolul „Liderii basarabeni acționează pentru sensibilizarea regimului privind problema teritoriilor românești ocupate de URSS”, Academia Română, Editura „Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului”, 2015.

http://basarabia-bucovina.info/2016/03/27/inedit-ce-propuneri-de-unire-aveau-pentru-ceausescu-basarabenii-pan-halippa-si-nichita-smochina-exclusiv-basarabia-bucovina-info/#_ftn12

• Gheorghe Cojocaru, „Nichita Smochină”, emisiunea „Istoria la pachet”, Radio Chișinău, 5 octombrie 2015.

http://www.radiochisinau.md/nichita_smochina-27208

• Iulian Chivu, „Un etnolog și cauza românilor transnistreni, de la Lenin la Ceaușescu”, Agro, Stuttgard, octombrie 2015, Națiunea, anul V, 27 octombrie 2015, și Vatra Veche, anul VII, nr. 11/(83), 17 decembrie 2015,

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Nichita-Smochina-un-etnolog-transnistrean-de-Iulian-Chivu.htmhttp://www.ziarulnatiunea.ro/2015/10/27/un-etnolog-si-cauza-romanilor-transnistreni-%E2%80%92-de-la-lenin-la-ceausescu/http://ro.scribd.com/doc/293533661/Vatra-Veche-nr-11-2015-BT#scrib

• Constantin Enescu, „Nichita Smochină: un cărturar recuperat”, Revista Cultura, nr. 538, 30 octombrie 2015,

http://revistacultura.ro/nou/2015/10/n-smochina-un-carturar-recuperat/

• „Nichita P. Smochină, 35 de ani de la trecerea în enternitate a marelui lider al românilor transnistreni”, România Breking News, 17 decembrie 2015.

http://romaniabreakingnews.ro/nichita-p-smochina-35-de-ani-de-la-trecerea-in-eternitate-a-marelui-lider-al-romanilor-transnitreni/

• „Românii transnistrieni și nedreptatea istoriei”, Evenimentul zilei, 6 martie 2016.

http://www.evz.ro/romanii-transnistrieni-si-nedreptatea-istoriei.html

Note

1. ^ Ilie Gulca, „Cine se teme de Nichita Smochină?”, Jurnalul de Chișinău
2. ^ Nichita Smochinǎ Memorii
3. ^ Ion Constantin,Gherman Pântea între mit și realitate, p.237
4. ^ Iordan Datcu „Memoriile lui Nichita Smochină”, in Caiete Critice, Nr. 10/2010, p.15–16
5. ^ Nicolae Băieșu, „Observații privind cultura populară a românilor de la est de Nistru, de Bug, din Nordul Caucazului”, in the Moldovan Academy of Sciences Akademos, Nr. 2 (13), June 2009, p. 104–112 p.104
6. ^ Constantin, p.237
7. ^ ro Vasile Iancu, „Al. Husar: ‘Caracterul dă autoritate sacerdoțiului critic’ „, in România Literară, Nr. 24/2005
8. ^ Aurel Strungaru Nichita Smochină 35 de ani de la trecerea în neființă,
9. ^ Ana Brăiescu, „O viață închinată idealurilor naționale”, „Biblioteca Științifică Centrală „A. Lupan” a Academiei Științe a Moldovei”
10. ^ Nichita Smochinǎ Memorii, p. 154-156
11. ^ Daniel-Nicolae Chelaru, Rafael Dorian Chelaru, Octavian Dascăl, „Nichita Smochină de vorbă cu Lenin”, „Magazin Istoric”, iunie 2000, pag.16-17.
12. ^ ro Nicolae Dabija, „Trei culori…„, in Literatura și Arta, October 27, 2011
13. ^ ^a b Datcu, p.16
14. ^ Nichita Smochină Memorii p. 229
15. ^ Nichita Smochină, Memorii p. 235
16. ^ Nichita Smochinǎ Memorii p. 307
17. ^ Aurel Strungaru (editor), p.9; p.13
18. ^ Vadim Guzun (editor) Problema Transnistreană 1941-1944,
19. ^ Datcu, p.15.
20. ^ Constantin, p.238
21. ^ Constantin (2010), p.138
22. ^ Alexandru Smochină, Care patrie?,
23. ^ Vadim Guzun (editor), Acțiunea informatuvă Nichita Smochină,
24. ^ Ion Constantin, Problema Basarabiei în discuțiile româno-sovietice din timpul Războiului Rece 1945-1989, Capitolul Liderii basarabenilor acționează pentru sensibilizarea regimului privind problema teritoriilor românești ocupate de URSS
25. ^ Aurel Strungaru(editor),
26. ^ Aurel Strungaru (editor), p. 37
27. ^ ^a b c Aurel Strungaru (editor), p. 38
28. ^ Aurel Strungaru (editor), p. 39-48
29. ^ Aurel Strungaru (editor), p. 49-50
30. ^ Aurel Strungaru (editor), p. 51-52
31. ^ ^a b Aurel Strungaru (editor), p. 53
32. ^ Aurel Strungaru (editor), p. 54
33. ^ Aurel Strungaru (editor), p. 54 – 55
34. ^ Aurel Strungaru (editor), p. 35 – 36

Bibliografie

• Nichita Smochinǎ „Memorii”, Editura Academiei Române, București, 2009, ISNB 973-27-1856-8.
• „Pagini din însemnările unui rebel academicianul Nichita Smochină”, Editura Samia, Iași, 2012, ISNB 978-973-7783-66-0.
• Vadim Guzun (editor), „Acțiunea informativǎ Nichita Smochină”, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2013, ISNB 978-973-109-421-2.
• Alexandru Smochină (editor Vadim Guzun), „Nichita Smochină vox clamantis in deserto”, Editura Argonaut, Cluj-Napoca 2014, ISNB 978-973-109-452-6.
• Alexandru Smochină (editor Vadim Guzun), „Care Patrie?”, Editura Argonaut, Cluj-Napoca 2014, ISBN 978-973109-453-3.
• Aurel Strungaru (editor), „Nichita Smochină 35 de ani de la trecerea în neființă”, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016, ISNB 978-973-109-629-2.
• Constantin, „Gherman Pântea între mit și realitate”, Editura Biblioteca Bucureștilor, Bucharest, 2010. ISBN 978-973-8369-83-2
• Iordan Datcu, „Memoriile lui Nichita Smochină”, în „Caiete Critice”, Nr. 10/2010, p. 15–18

Legături externe

• Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – S

Categorii:

• Membri de onoare ai Academiei Române
• Politicieni români
• Juriști români
• Istorici români
• Etnografi români
• Folcloriști români
• Jurnaliști români
• Memorialiști români
• Eseiști români
• Editori români
• Fondatori de reviste români
• Directori de reviste români
• Opozanți ai regimului comunist
• Disidenți români
• Români basarabeni
• Slaviști
• Militanți pentru drepturile omului
• Ofițer al Ordinului Steaua României
• Decorați cu Ordinul Coroana României
• Decorați cu Ordinul Sfântul Gheorghe clasa IV
• Decorați cu Ordinul „Sfânta Ana”
• Nașteri în 1894
• Decese în 1980
• Cetățeni naturalizați în România
• Transnistreni
• Decorați cu Ordinul de Onoare al Republicii Moldova                                              Ultima editare a paginii a fost efectuată la 4 martie 2018, ora 19:13.

Dârzenia Părintelui Alexandru Baltaga, Martir al Unirii, în fața anchetatorilor NKVD: “Ca basarabean naționalist, confirm: Într-adevăr, preoţimea a avut un rol important în dezlipirea Basarabiei de la Rusia Sovietică şi alipirea ei la România!”. 77 de ani de la martiraj (+7 august 1941)

http://www.marturisitorii.ro/2018/08/07/darzenia-parintelui-alexandru-baltaga-martir-al-unirii-in-fata-anchetatorilor-nkvd-ca-basarabean-nationalist-confirm-intr-adevar-preotimea-a-avut-un-rol-important-in-dezlipirea-basarabiei-de-la/

UN MARTIR AL UNIRII CARE ÎȘI AȘTEAPTĂ, CUMINTE, CANONIZAREA

La distanţa de 150 de ani de la naştere, viaţa şi faptele protoiereului Alexandru Baltaga rămân în mare parte necunoscute, el fiind unul dintre cei mai mari martiri pe care i-a dat Basarabia de-a lungul zbuciumatei sale istorii.

Documentele de arhivă arată că Alexandru Baltaga s-a născut la 14 aprilie anul 1861 „în familia preotului din satul Lozova Ştefan a lui Andrei Baltaga şi a soţiei legitime a acestuia Elena Prohorievna, ambii cu prima căsătorie, de credinţă ortodoxă”.

Educat în smerenie faţă de cele sacre, tânărul Alexandru, după Şcoala parohială din Lozova, îşi continuă studiile la Seminarul Teologic din Chişinău, pe care-l termină în anul 1883, fiind coleg de promoţie cu Alexandru Ciugureanu, tatăl lui Daniel Ciugureanu, viitorul prim-ministru al Republicii Democratice Moldoveneşti, unul din făuritorii Unirii Basarabiei cu România.

Activitatea de păstorie a sufletelor şi slujitor al lui Dumnezeu o începe la 3 decembrie 1883, fiind numit paroh la Biserica cu hramul „Aleksandr Nevski” din localitatea Călăraşi-sat, hirotonit diacon la 26 ianuarie 1886, iar la 2 februarie 1896 – preot la aceeaşi biserică la care, cu permisiune prin derogare de la reglementările vremii, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îi permite activitatea până la sfârşitul vieţii.

A fost persoana care, înainte de toate, a promovat cuvântul lui Dumnezeu, dar a fost şi un activist pe tărâmul obştesc, promovând adevărul istoric despre Basarabia. Timp de 22 de ani (1903-1925) este preşedinte al Congresului Eparhial. Din 1908 colaborează la revista „Luminătorul” (alaturi de IPS Gurie Grosu, primul Mitropolit al Basarabiei – practic cei doi sunt intemeietorii presei religioase romanesti din Basarabia – nota Ziaristi Online. În perioada 1899-1918 este învăţător la şcoala primară din Călăraşi. Nu în zadar, în toamna anului 1917, la organizarea Sfatului Ţării, preoţimea basarabeană l-a delegat deputat în forul legislativ al Basarabiei – Sfatul Ţării. Mandatul său, validat la prima şedinţă a Sfatului Ţării – 21 noiembrie 1917, îl deţine până la ultima şedinţă – 27 noiembrie 1918. A fost singurul reprezentant al Bisericii în Sfatul Ţării. Cum era firesc, la ceasul deşteptării, 27 martie 1918, Alexandru Baltaga votează pentru Unirea Basarabiei cu România.

Ulterior este desemnat membru al Comitetului de unificare a bisericilor din România Mare continuându-şi activitatea ecleziastică şi cea obştească. Educă doi copii adoptivi, Vsevolod şi Margareta.

Năpasta se abate peste el odată cu anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică la 28 iunie 1940. În acele zile de restrişte Alexandru Baltaga rămâne la Călăraşi, alături de enoriaşii săi. Soţia şi copii reuşesc să se refugieze peste Prut. Arestul preotului este sancţionat de Iosif Mordoveţ, locţiitorul şefului NKVD-ului moldovenesc, în primele zile de după ocupaţie, iar dosarul lui, pentru comoditate în anchetare, este împreunat cu cel al altor deputaţi în Sfatului Ţării capturaţi de comunişti: Tudor Neaga, Pantelimon Sinadino, Grigore Turcuman, Nicolae Secară, Teodosie Cojocaru, Teodor Uncu, Vladimir Bodescu, Ion Ignatiuc, Constantin Bivol, Ion Codreanu, Ştefan Botnariuc, fostul ministru Emanoil Catelly şi Luca Ştirbeţ, cu numărul 824.

Bogata experienţă acumulată de NKVD în cei 22 de ani în RASS Moldovenească şi URSS şi-a spus cuvântul. Lui Alexandru Baltaga, deja la 31 august 1940, i se aduce învinuirea: „În anul 1918 a avut o atitudine duşmănoasă faţă de Rusia Sovietică, a fost membru [deputat] activ al Sfatului Ţării, votând pentru dezlipirea Basarabiei de la Rusia Sovietică şi alipirea la România, fiind răsplătit de Guvernul României cu 50 ha pământ”. În consecinţă, se face vinovat de: acordarea de ajutor aripei reacţionare a burjuaziei mondiale (art.54, p.4 ); lupta activă împotriva clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare (art. 54, p. 13) şi sabotaj contrarevoluţionar (art. 54, p. 14 Cod Penal al RSS Ucrainene), „fapte” care erau pedepsite cu ani grei de gulag, inclusiv cu moartea.

Iată cum a decurs ancheta acestui „proces”.

La 31 august 1940 este interogat pentru prima dată. Convins despre justeţea votului din 27 martie 1918, Alexandru Baltaga declară în legătură cu cele incriminate:

Anchetatorul Cerepanov (călăul tuturor figuranţilor acelui dosar): Sunteţi acuzat că, în anul 1918, fiind ostil Rusiei Sovietice, aţi votat dezlipirea Basarabiei de Rusia şi unirea ei cu România. Recunoaşteţi acest lucru?

Parintele Baltaga: Da, recunosc. Eu, Baltaga, într-adevăr am fost adversar al revoluţiei şi, pentru a o evita, am votat unirea.

Tot la 31 august 1940 este interogat încă o dată. Anchetatorul insistă.

Anchetatorul Cerepanov: Care au fost motivele pentru care preoţimea în general dar şi Dvs. aţi votat unirea cu România?

Parintele Baltaga: Mie, basarabeanului naţionalist, ca nimănui altui îmi sunt cunoscute faptele de atitudine ingrată a arhiereilor ruşi Pavel, Serafim ş.a. faţă de preoţimea basarabeană. Prelaţi înalţi ai bisericii din fosta Rusie au interzis ca în şcolile din Basarabia să se predea în limba moldovenească, obligând ca şi slujba religioasă să se ţină la fel în limba rusă. Toate aceste fapte au stârnit nemulţămiri între preoţimea basarabeană faţă de biserica rusă şi Rusia în general.

Mai este interogat doar o singură dată – la 10 februarie 1941.

Anchetatorul Cerepanov: Confirmaţi mărturiile anterioare precum că, în calitate de reprezentant al preoţimii, aţi jucat un rol important în smulgerea Basarabiei de la Rusia Sovietică şi alipirea ei la România?

Parintele Baltaga: Confirm. Într-adevăr, preoţimea a avut un rol important în dezlipirea Basarabiei de la Rusia Sovietică şi alipirea ei la România. Toată activitatea mea ulterioară a fost îndreptată pentru consolidarea poziţiei României în Basarabia, fapt care-l recunosc.

După asemenea răspunsuri soarta îi era decisă.

Ancheta preliminară este terminată la 13 mai 1941, iar a doua zi procurorul RSS Moldoveneşti, S. Bondarciuc, aprobă rechizitoriul şi trimite dosarul Judecătoriei Supreme. Anchetatorul propunea „judecarea” cauzei în regim închis. În legătură cu începerea operaţiunilor militare de la 22 iunie 1941, Alexandru Baltaga nu apucă să fie condamnat în Moldova. Alături de ceilalţi deputaţi-confraţi de dosar, este de urgenţă evacuat în renumita închisoare din or. Kazan, RASS Tătară. Odată ajuns la destinaţie, mai avea de trăit până la 7 august 1941 când a decedat la spitalul închisorii. Maşina sovietică de exterminare şi-a făcut datoria în cel mai scurt timp posibil. În certificatul de moarte diagnoza este următoarea: inflamaţie intestinală. Avea 80 de ani împliniţi şi a fost decanul de vârstă al tuturor deputaţilor Sfatului Ţării la acea vreme.

Abia peste un an, la 29 septembrie 1942, anchetatorul semnează decizia privind clasarea dosarului în legătură cu decesul „inculpatului” Baltaga.

Reabilitarea vine peste 50 de ani – la 10 iulie 1991. În anul 1995, în cadrul Mitropoliei Basarabiei, s-a pus problema studierii vieţii sale pentru canonizare.

Opera: Situaţia catastrofală a băncii clerului ortodox din Basarabia, 1926.

Distincţii: a) Ecleziastice: Nabederniţă, 1895; Scufie Sinodală, 1895; Camilavcă Sinodală, 1899; Crucea de aur a Sfântului Sinod, 1903 ş.a. b) Laice: Ordinul „Steaua României” în grad de ofiţer, 1923; Ordinul „Coroana României” în grad de comandor, 1928; Ordinul „Ferdinand I”, în grad de cavaler; 1935. Crucea „Sf. Ana”, cl. II ş.a.

În total, la arestare au fost confiscate 11 ordine şi medalii. Nici la Serviciul de Informaţii şi Securitate al R. Moldova, la care am apelat pentru informaţii, nu am aflat nimic despre soarta acestor distincţii.

La distanţa de 150 ani de la naştere, în lipsa unui loc de veci, credem că e binevenită ridicarea unui cenotaf în curtea Bisericii „Aleksandr Nevski” din Călăraşi, locaşul unde a păstorit preotul Alexandru Baltaga întreaga sa viaţă. Totodată, şi unei şcoli de la noi i-ar face cinste numele lui Alexandru Baltaga.

Mihai Taşcă,
Dr. în drept

Surse: Ziaristi Online, Timpul.md, Basarabeni.ro

Citiți și: Martirii Basarabiei: Preoți basarabeni martirizați în lanţ

MĂRTURISITORII

Bibiliografie recomandata:

• Adrian Nicolae Petcu, Alexandru Baltagă, in Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului communist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, pp. 68–71

• Elena Postică, Maria Praporscic, Vera Stăvilă, coordinators, Cartea Memoriei: catalog al victimelor totalitarismului communist, Editura Ştiinţa, Chişinău, vol. 1, 1999, vol. 2, 2001, vol. 3, 2003
• Iurie Colesnic, Basarabia Necunoscuta, 5+ volumes, Editura Museum, Chişinău, 1993-
• Alexandru Chiriac, Mic dicţionar al membrilor Sfatului Ţării din Chişinău, in Patrimoniu, revistă de lectură istorică, 2 / 1991, Chişinău
• Alexandru Baltagă, Situaţia catastrofală a băncii clerului ortodox din Basarabia, Chişinău, 1926
• Luminătorul (periodic al Mitropoliei Basarabiei), 1908

Preotul Alexandru Baltaga – martirizat în temnițele comuniste

Preotul Alexandru Baltaga s-a născut la 14 aprilie 1861 în familia preotului Ștefan Baltaga, slujitor la Biserica “Sf. Nicolae” din satul Lozova, jud. Chișinău. A fost botezat la 20 aprilie în biserica din satul natal de către preotul Vasile Baltaga, având nași pe Alexandru Camevshi și Vichentie Vitovschi din Chișinău[1]. A învățat la școala parohială din localitate, apoi la Seminarul Teologic din Chișinău, pe care l-a absolvit în anul 1883. În perioada anilor 1883-1885 activează în calitate de padagog la Școala spirituală din Chișinău[2]. A fost hirotonit preot în anul 1886 pe seama Bisericii “Sf. Alexandr Nevski” din localitatea Călărași-sat, jud. Chișinău[3], unde a slujit fără întrerupere timp de 54 ani.

Potrivit celor care l-au cunoscut, părintele Alexandru Baltaga era “Plin de energie, cu mare putere de muncă, minte pătrunzătoare, voință neînduplecată, înzestrat cu un deosebit tact, prot. Alexandru Baltaga, rămânând preot rural a muncit în cursul întregii perioade fără răgaz, cu dezinteresare, dar și cu deplin succes…”[4]. Pentru meritele sale, în perioada 1903-1925 a fost ales în repetate rânduri președinte al congreselor eparhiale, a prezidat de mai multe ori și congresele școlare ale circumscripției Chișinăului.

Pe parcursul activității sale pastorale, părintele Alexandru Baltaga a ocupat și alte funcții în eparhie: în perioada anilor 1890-1895 a fost judecător de inspecție în cercul V al jud. Orhei, apoi președinte al comitetului de revizuire a fabricii de lumânări în perioada 1904-1922, protopop al cercului V, jud. Orhei – 1905-1926 și 1928-1931. A mai îndeplinit funcția de membru al Sfatului Frăției  “Nașterea lui Hristos”, al comitetului Tipografiei Eparhiale și al Sfatului Eparhial Misionar, a mai fost președinte al Comitetului Eparhial, între anii 1908-1925; președinte al Consiliului Uniunii Clericilor Ortodocși din Basarabia, în perioada 1922-1930 ș.a.[5], a colaborat la Revista Luminătorul.

În toamna anului 1917, părintele Alexandru Baltaga a fost ales de către preoțimea basarabeană, deputat în Sfatul Țării. Este unul dintre deputații Sfatului Țării care la 27 martie 1918, a votat Unirea Basarabiei cu România. După Marea Unire a mai îndeplinit și funcția de membru al Comitetului de unificare al bisericilor din România Mare[6].

La data de 1 iulie 1935, părintele Alexandru este pensionat și la 17 decembrie același an prin decizia Ministerului Instrucțiuni, Culte și Arte este repus în funcția de paroh la biserica din Călărași-sat, “fără a se numi alt preot în locul lui”. Această decizie ministerială a fost întărită prin hotărârea Sf. Sinod din 1 mai 1936, în care părintele era desemnat “paroh la parohia Călărași-sat din cuprinsul Arhiepiscopiei Chișinăului, în mod exepțional, până la moarte”. Aceste hotărâri erau motivate “în vederea meritelor lui deosebite în viața Bisericească Națională din Basarabia, cum și pentru rolul care l-a avut la Unirea Basarabiei cu Patria-Mumă România”[7].

Părintele Alexandru Baltaga a fost decorat în repetate rânduri cu distincții bisericești și ridicat la rangul de iconom mitrofor, la 30 august 1920. A mai fost decorat cu ordinul “Sf. Ana, gr. III” în 1907 și gr. II în 1912; “Pentru munca în organizarea înaltei festivități a centinarului de război (1812-1912), medalia de bronz” decorat în 1914; “Sf. Vladimir, gr. IV” în 1915; “Steaua României în grad de ofițer”, în 1923; “Coroana României în grad de comandor”, în 1928; “Ordinul Ferdinant I în grad de cavaler”, în 1935. Părintele Alexandru a mai fost decorat cu următoarele medalii: “Alexandru III de argint”; “Recensământul populației din anul 1897, din bronz”; “A școalelor bisericești, din argint”; “Domnia de 300 de ani a Casei Împărătești Romanov, de argint”; “Încoronarea M.S. Regelui Ferdinant I al României, din bronz”, decorat în anul 1923 și medalia “M.S. Regele Carol al II-lea al României, din bronz”, în 1933[8].

În primele zile de ocupație sovietică (1940-1941), împreună cu alți foști deputați în Sfatul Țării este arestat și părintele Alexandru Baltaga. Era învinuit de către agenții organelor NKVD, cum că: “În anul 1918 a avut o atitudine dușmănoasă față de Rusia Sovietică, a fost membru activ al Sfatului Țării, votând pentru dezlipirea Basarabiei de la Rusia Sovietică și alipirea la România, fiind răsplătit de Guvernul României cu 50 ha de pământ”. Părintelui i-au fost incriminate și alte puncte ale articolului 54 al Codului Penal, acordarea de ajutor aripei reacționare a burjuaziei mondiale (art. 54, p. 4); lupta activă împotriva clasei muncitoare și mișcări revoluționare (art. 54, p. 13) și sabotaj contrarevoluționar (art. 54, p. 14). Aceste învinuiri erau pedepsite de organele NKVD, cu ani grei de temniță, inclusiv cu pedeapsa capitală, condamnarea la moarte prin împușcare[9].

Părintele Alexandru s-a aflat în închisoarea din Chișinău până la sfârșitul lunii iunie 1941, când din cauza începerii operațiunilor militare, este evacuat împreună cu ceilalți deținuți în închisoarea din orașul Kazani, RASS Tătară[10]. Din cauza vârstei înaintate și a presiunilor fizice și psihice la care a fost supus în timpul anchetei, cât și din cauza condițiilor inumane din temnițele comuniste, părintele trece la Domnul, la 7 august 1941. Peste 5 decenii de la arestare, Părintele Alexandru Baltaga, a fost reabilitat de către Procuratura Generală din R. Moldova, la 10 iulie 1991[11].

Protoiereu Ioan Lisnic

[1] ANRM, F. 211, inv. 3, d. 144, f. 690

[2] П. А. Лотоцкiй, Списокъ и краткiя бiографiи окончившихъ полный курсъ Кишиневской Духовной Семинарiи (1813-1913 г.г.) , Епархiальная типографiя, Кишиневъ, 1913, p. 76

[3] Anuarul Arhiepiscopiei Chișinăului, 1930, Tipografia Eparhială Cartea Românească, Chișinău, p. 56

[4]  Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruși, Tipografia Eparhială “Cartea Românească”, Chișinău, 1931, p. 459

[5] Ibidem

[6] Mihai Tașcă, dr. în drept, Destinul crud al preotului Alexandru Baltaga, deputat în Sfatul Țării, Ziarul Timpul, Cotidian național independent, vineri, 15 aprilie, 2011, p. 20

[7] Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, vol. III, Editura Museum, Chișinău, 2000, p. 104

[8] Ibidem, p. 104-105

[9] Mihai Tașcă, op. cit.; Cartea Memoriei, Catalog al victemelor tolitarismului comunist, vol. IV, Editura Știința, 2005, p. 22

[10] Ibidem

[11] Mihai Tașcă, op. cit.

 

MAICA BASARABIA

RUGA LUI NICHITA STĂNESCU ”STÂND ŞI FIIND”: Doamne, apără poporul român. Ai grijă de el şi apără-l! El este al tău cu blândeţea lui de miel[…] cu răbdarea lui de taur cu omenia lui de floare de zăpadă[…]! – Poezia “Fiind şi strigând”, a fost scrisă la Belgrad la 5 aprilie 1976, (parte din volumul “Inedite” recuperate de Adam Puslojic) cf. pagina `Nichita Stănescu”, facebook.

Nichita StanescuÎmi place pagina

11 august la 16:41 · 

RUGA LUI NICHITA STĂNESCU ”STÂND ŞI FIIND”

Doamne, apără poporul român.
Ai grijă de el şi
apără-l!
El este al tău
cu blândeţea lui de miel
şi cu răbdarea lui de taur
cu omenia lui
de floare de zăpadă
ce se vede pe geam, Doamne,
pe fereastră şi pe libertate!
Doamne!
poporul meu nu se spală de mine!
Eu nu mă spăl
de poporul meu!
Dacă-mi vine alt miros
decât mirosul lui,
mă spăl pe mâini
numai de propriile mele mâini
şi mă las legat
de boarea de zăpadă
a poporului meu.
Mărul se poate spăla
numai de măr,
de pomul mărului nu! De pom nu!
Apără, Doamne, poporul român
şi nu te spăla de el!
Pe maica mea
care m-a născut pe mine
am dăruit-o poporului român.
Dăruieşte-ţi, Doamne,
pe maica Ta, care te-a născut pe Tine,
poporului român!
Haleluiah

[„CE VOR MAGHIARII CU ALIAŢII LOR /evrei/…”] – de Mihai Eminescu [10 – 11 august 1881]

http://www.mihai-eminescu.ro/ce-vor-maghiarii-cu-aliatii-lor-de-mihai-eminescu-10-11-august-1881/

[„CE VOR MAGHIARII CU ALIAŢII LOR…”] – de Mihai Eminescu [10 – 11 august 1881]

Mihai EminescuNovember 21, 2017 Opera Politică a lui Mihai Eminescu, Publicistica 1877 – 1883 TIMPUL

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Ce vor maghiarii cu aliaţii lor evrei de la „Pesther-Lloyd” şi de la alte ziare oficioase cu tonul plin de necuviinţă şi de venin pe care-l ţin faţă cu românii în genere, cu statul român îndeosebi? Ploaia de invective căzute ca din senin din nenumăratele foi ungureşti au ele vro raţiune suficientă, subiectivă măcar, sau sunt produsul căldurilor caniculare ale acestei veri? In asemenea caz se ‘nţelege că gheaţa la cap şi dusă de apă rece sunt mijloace de înduplecare şi liniştire de mai sigur efect decât raţionamentele; şi manifestaţiunile nepoliticoase şi nepolitice ale presei maghiare au nevoie mai mult de un tratament solid hidro – terapeutic decât de argumente în contrariu logice sau… materiale.

Ciudată privelişte ne prezintă ţările de dincoace de Laita. O rasă puţin numeroasă, de 4 şi jumătate milioane, ca cea maghiară, incultă, fără o dezvoltare intensivă a muncii naţionale, servă de pretext la o mulţime de cavaleri de industrie, maghiarizaţi de curând, evrei, slovaci, nemţi ş.a. pentru a supune unui tratament barbar şi nelegiuit popoarele Coroanei Ungariei, popoare în genere mai vechi pe acele teritorii decât rasa maghiară însăşi. Şi, când aceste popoare, fie români, fie sârbi, fie alţii, nu vor să se lase a li /se/ jupi pielea şi a li se stâlci organele graiului cu nodurile dulcei limbi ungureşti, atunci ţipete şi vaiete că se prăpădeşte patria lui Arpad, că e înaintea unui abiz /sic/.

Dar fie înaintea unui abiz. Ce mai pagubă! O formaţiune politică de poltroni şi de gură – cască mai puţin, iată totul. Cu înlăturarea d-lor Ugron şi Bartha nu se desfiinţează nici popoarele Ungariei, nici brazda ei.

Zi cu zi li se substituie maghiarilor alte elemente, mai trainice şi mai muncitoare. Nu le-a rămas în realitate decât privilegiul ce şi l-a creat de-a ocupa funcţiile publice; încolo negoţul e ‘n mâna evreilor şi a germanilor; institutele de credit, întreprinderile industriale, navigaţia sunt pe mâinele străinilor; oraşele sunt populate de străini. Un vânt în schimbătoarea lume politică şi maghiarii părăsesc scena mai săraci, mai ignoranţi, mai neputincioşi decum au intrat pe ea la 1866.

Această conştiinţă a neputinţei şi nimicniciei proprii [î]i arde şi [î]i mănâncă. Un temperament iute şi ordinar [Î]I face şi mai incapabili de-a suporta cu înţelepciune căderea şi ruina vădită, deci caută a-şi răzbuna pe oameni nevinovaţi neputinţa lor proprie şi şi inventează când emisari români în Ardeal, când Daco – românia, când alte năzbutii toate.

Un popor care nu e nici destul de cult, nici destul de numeros pentru a fi atât de suficient şi care formează abia a treia parte din populaţia ţării ce-o stăpâneşte, fără umbră de drept şi prin subrepţiune, ar trebui să fie mai modest. Aducându-şi aminte de cîte a suferit el însuşi, ar trebui din contra să sprijine şi să încurajeze tendenţele de emancipare politică, intelectuală, economică a conlocuitorilor de altă limbă, ca astfel toate naţionalităţile, unite într- un mănunchi, să reziste cu mai mult succes inamicului comun, care e totdeuna o civilizaţie superioară. Se urmează însă din contra. Dintr-o ţară cu populaţie rară cum e Ungaria emigrează mii de oameni pe an în… America; populaţiile pământene scad la număr şi sărăcesc; încât evreii de la „Pesther-Lloyd” propun colonizarea şesurilor cu nemţi. Şi, cu toată starea aceasta de lucruri, maghiarii vor să silească pe oameni de-a deveni maghiari? Este aceasta cu putinţă?

S-a văzut vrodată ca o minoritate incultă şi săracă să-şi impună naţionalitatea sa altor popoare dacă nu superioare, cel puţin egale cu ea? Nu s-a văzut nicăiri, nu se va vedea nici aci.

Norocul maghiarilor consistă, la dreptul vorbind, în împrejurarea că bătrânul Deak a cunoscut prea bine că maghiarii singuri ar fi incapabili de a forma un stat independent. De aceea i-a lipit de partea de dincolo de Laita, ca pe fraţii siameji. Românii, precum şi celelalte popoară, au legături vechi cu Casa de Austria, mai vechi decât autonomia ungurească. şi decât statul unguresc de proaspătă memorie. Dacă ungurii s-ar dezlipi de Austria, dacă ar înceta principiul ce-i face posibili, nu multe săptămâni ar trece şi s-ar alege praful de regatul d-lui Tisza şi consorţi.

Tot respectul pentru monarhia habsburgică pre cât prezintă principiul unei pacinice convieţuiri de popoare deosebite şi străine unele de altele. Dar de la această fericită idee de stat, care e tot ce se poate mai ingenios ca echilibru de puteri, până la monomania şi esclusivismul maghiarilor e o deosebire cât cerul de pământ. Desigur că nu vom include în stima noastră pe betyarii foilor ungureşti şi pe ovreiaşii de la „Pesther-Lloyd”.

Ş-apoi ce aere îşi dau?

Ce-ar face Anglia în ocazia cutare? Anglia? Dar înainte de toate în Anglia funcţionarii nu fură; exemplare de oameni de stat ca d. Lonyay nu există; membrii Camerei Comunelor nu au diurnele vândute la cămătari pe ani înainte, ca membrii ilustrului Parlament din Pesta; veniturile a zece lorzi sunt egale cu veniturile Ungariei întregi. Anglia n-are nevoie de colonişti străini, ea care colonizează lumea; în fine oameni de rasă engleză se numără cu sutele de milioane, nu sunt patru milioane şi jumătate. Cine are puterea Angliei, averea şi producţiunea ei şi mai cu seamă mintea ei poate să-şi dea şi aerul ei. A compara însă o biată stirpe tătară, fie cât de energică, cu rasa anglo- saxonă şi a aştepta de la ea minunile celei din urmă e curată copilărie.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

Avocat Ana-Corina Săcrieru: Ideologia de gen (devenită normă juridică în România) și referendumul pentru căsătorie (clarificarea termenului de „soți”). Validarea referendumului pentru căsătorie va combate Convenția de la Istanbul în propriii termeni și intenții. ADEVĂRUL despre REFERENDUMUL pentru CĂSĂTORIE: ESTE decizional, CU EFECTE IMEDIATE

http://stiripentruviata.ro/ana-corina-sacrieru-ideologia-de-gen-devenita-norma-juridica-in-romania-si-referendumul-pentru-casatorie-clarificarea-termenului-de-soti

Ana-Corina Săcrieru: Ideologia de gen (devenită normă juridică în România) și referendumul pentru căsătorie (clarificarea termenului de „soți”)

Validarea referendumului pentru căsătorie va combate Convenția de la Istanbul în propriii termeni și intenții

– cu subtitlul, intertitlurile și nota redacției –

de Av. Ana-Corina Săcrieru, Facebook

Spre deosebire de statele din jurul ei, România a adoptat o nouă definiție juridică a genului, respectiv aceea că genul unei persoane nu mai este un dat biologic (astfel cum era definit în Statutul de la Roma, unde termenul de gen era folosit în sensul lui de sex biologic) ci este un construct social, el însemnând „rolurile, comportamentele, activitățile și atributele construite social, pe care o societate dată le consideră adecvate pentru femei și bărbați” (conform art. 3 lit. c din Convenția de la Istanbul privind combaterea violenței împotriva femeilor, ratificată de România în 2016).

Din această nouă definiție juridică a genului, decurg două aspecte esențiale:

Genul – un rol:
o alegere fără legătură cu biologia

Primul este acela că, așa cum am arătat, genul nu mai este un dat biologic ci este o construcție asumată de individ, după caz, în mod diferit de la un moment la altul, funcție de rolurile de gen pe care el singur alege să și le asume.

Această definire a genului ca alegere a individului și nu ca o consecință a sexului pe care el îl are este una dintre cele mai importante noutăți juridice din sistemul de drept românesc pentru că ea determină redefinirea persoanei.

Genul – construct social:
depinde de rolurile considerate adecvate de societate

Al doilea aspect esențial care decurge din art. 3 lit. c din Convenția de la Istanbul este acela că rolurile de gen, comportamentele, activitățile și atributele care compun această nouă paradigmă a genului, văzut ca un construct social, sunt totuși condiționate de caracterul adecvat pe care societatea în care ele se manifestă îl conferă. Astfel, art. 3 lit. c din Convenție statuează în teza lui finală că acele roluri – construite social – de gen sunt cele pe care o societate dată le consideră adecvate pentru bărbați și femei.

Din aceste două aspecte esențiale pe care le comportă noua definiție juridică a genului în România decurge analiza consecințelor pe care ea le determină.

În primul rând, avem de a face cu o enumerare a consecințelor ei prin chiar textul ulterior al Convenției.

Astfel, la art. 12 din Convenție, este stipulată obligația de a fi luate măsurile necesare pentru promovarea schimbărilor în modelele sociale și culturale de comportament al femeilor și bărbaților în vederea eradicării prejudecăților, obiceiurilor, tradițiilor și altor practici care sunt bazate, printre altele, și pe „roluri stereotipe pentru femei și bărbați”. O astfel de măsură a reprezentat-o, de exemplu, Strategia națională de educație parentală 2018-2025 care, la pagina 23, avea prevăzut exact acest scop al înlăturării „stereotipiilor de gen”.

​O altă consecință a acestei noi definiții a genului, și ea cuprinsă în textul Convenției, respectiv în cuprinsul art. 14, rezultă din includerea în materialul didactic – la toate nivelurile de educație – a unor informații privind, printre altele, rolurile de gen „ne-stereotipe”. Promovarea acestor roluri este stipulat a se face nu doar în unitățile școlare, ci și în stabilimentele educaționale informale, precum și în cele sportive, culturale și recreative, în mass-media.

​Am arătat deja că noțiunea de „stereotipii de gen” nu este nicăieri definită în legislația românească, la fel cum și „promovarea diversității” o identificăm definită mai mult ideologic, în plan mediatic. Totuși, aceste noțiuni se completează perfect cu „egalitatea de gen” care nu înseamnă egalitatea femeii cu bărbatul.Aceste noțiuni au început deja să fie implementate în educația românească, astfel cum s-a demonstrat mai sus.

​Raportat la aceste consecințe juridice ale noii definiții a genului indicate în chiar cuprinsul Convenției care o statuează, se naște necesitatea unei lămuriri esențiale:

Părinții nu-și pierd dreptul constituțional
de a alege educația copiilor

​Fiind infraconstituțională, Convenția nu poate intra în conflict cu dreptul constituțional al părinților de a-și educa și crește copiii potrivit propriilor convingeri datorită rangului superior al acestui drept, însă ea poate cu prisosință determina schimbarea legislației interne, respective a legilor organice ale României în materie de educație, sănătate, sport, cultură, mass–media (având în vedere dispozițiile art. 11 din Constituție).

Restul legislației – și societatea –
se vor schimba conform noii definiții a genului

​Cu alte cuvinte, ceea ce trebuie să înțelegem este că noua definiție juridică a genului nu poate aduce atingere dreptului părinților de a fi sau nu de acord cu aplicarea ideologiei de gen asupra copiilor, însă determină schimbarea legilor organice, care trebuie corelate cu noua definiție.

Exemple de schimbări în societate

​În mod concret, incidența noii definiții a genului adoptată astfel de România determină posibilitatea apariției unor cazuri care au condus în alte țări la controverse precum războiul toaletelor și dormitoarelor unisex din SUA (băieti care se identifica drept fete ca gen si de aceea sunt liberi să folosească toaleta fetelor) ori participarea în competițiile sportive a unor persoane care iși asumă alt gen decît [cel corespunzător] sexul[ului] biologic pe care îl au. De altfel, este exact ceea ce au fost învătati liceenii din Vrancea, în data de 24 februarie 2018: „Fiecare avem ȋn noi, fie că e 0,1%, fie că e 70-80%, din genul pe care ȋl/se consideră celălalt;… Genul e aici (arată spre propriul cap)”

Soluția este clarificarea termenului de „soți” în Constituție
în sensul propus la referendumul pentru căsătorie

Cea mai importantă consecință juridică este însă aceea care decurge din teza finală a art. 3 lit. c, respectiv aceea a condiționării rolurilor de gen de „modul în care o societate dată le consideră adecvate”. Această teză este, de altfel, și planul care ar trebui să concilieze diferența dintre ideologia de gen, astfel cum este ea normativizată în România prin ratificarea acestei Convenții și mentalitatea societății românești care, în proporție de 89%, nu concepe instituția juridică a căsătoriei decât ca uniune între un bărbat și o femeie, adică, în terminologia Convenției, ca o uniune a celor două roluri „stereotipe” de gen, bărbatul și femeia.

Întrebarea fundamentală care se pune este aceea dacă societatea românească are definite în Constituție rolurile de gen pentru a ști care este caracterul adecvat pe care ea îl conferă rolurilor de gen.

În acest punct al raționamentului, singura paradigmă în care putem privi această întrebare născută este aceea a revelării la nivel juridic a caracterului adecvat al rolurilor de gen, funcție de definițiile constituționale. Astfel, dacă ideologia de gen normativizată presupune promovarea înlăturării rolurilor stereotipe de gen, definiția constituțională pe care milioane de români o consideră adecvată este, dimpotrivă, aceea a rolurilor „stereotipe” de gen, respectiv bărbatul și femeia.

În aceste condiții, se constată că, prin însăși obligativitatea condiționării acestei noi definiții a genului de caracterul adecvat pe care societatea românească îl conferă rolurilor de gen, se naște necesitatea definirii constituționale a termenului de „soți”, în sensul precizării, lămuririi rolurilor de gen pe care societatea românească le consideră adecvate pentru aceștia.

Conchidem afirmând că principala consecință juridică a normativizării ideologiei de gen în România este aceea că este absolut necesară definirea rolurilor de gen, respectiv definirea constituțională a ceea ce societatea românească consideră roluri de gen adecvate.

Numai prin această definire constitutională a rolurilor de gen se poate lămuri si până unde va merge educarea copiilor – în sensul că ei pot fi orice gen aleg, adică în sensul înlăturării rolurilor ne-stereotipe de gen si a promovării egalității de gen (posibilitatea de a fi în mod egal orice gen își asumă, astfel cum au fost învățati în contextele din sursele mai sus indicate).

În lipsa acestei definitii constituționale a rolurilor de gen prin definirea termenului de „soți”, nu se va cunoaste limita impusă de teza finală a art. 3 lit. c din Convenție, respectiv limita caracterului adecvat pe care societatea românească îl conferă rolurilor de gen.

Cu alte cuvinte, nicicând, până la acest moment, nu a fost mai necesar referendumul pentru definirea în Constituție a termenului – în prezent fără număr și fără gen – de soți.

Numai prin această definire realizează statul român și îndeplinirea condiției impuse de teza finală a art. 3 lit.c din Convenția de la Istanbul.

---

Nota redacției:

Concluzia acestui articol este că…

în condițiile în care:

♥ referendumul pentru familie este validat prin participarea la vot a 30% din cetățenii români,
♥ iar cel puțin jumătate plus unu dintre ei votează în favoarea clarificării termenului de „soți” În Constituție prin înlocuirea lui cu sintagma „un bărbat și o femeie”,

…atunci, conform Convenției de la Istanbul, rolurile de gen considerate adecvate de societatea noastră vor fi tocmai cele definite în Convenție drept „stereotipe”,

iar educarea societății propusă de Convenție va trebui să fie PRO-FAMILIE NATURALĂ, adică tocmai în sensul că genul este imutabil și adecvat sexului biologic!

---

ADEVĂRUL despre REFERENDUMUL pentru CĂSĂTORIE: ESTE decizional, CU EFECTE IMEDIATE