Basil Stoica, eroul de pe front, diplomatul de excepție, omul care, alături de alți Oameni Mari făcuseră Unirea cea Mare, își doarme somnul de veci lângă un gard al cimitirului din Avrig… Omului care a făcut Unirea comuniștii i-au luat tot, l-au ucis la Jilava și l-au înmormîntat lîngă un gard. – Extrase din cartea Luciei Hossu-Longin: Oamenii mari care au făcut România Mare, care se va lansa poimîine, sîmbătă 17 noiembrie 2018, la Tîrgul de Carte „GAUDEAMUS”.

https://a1.ro/premium/centenar-romania-100-de-ani-basil-stoica-omul-care-a-facut-unirea-id818798.html?fbclid=IwAR1fR9Ua_CVe_Td52MOeJZU3btxceSYRwIGGSQnEcV4ISm0_eY3CZM0nllk

Omul care a făcut Unirea. Comuniștii i-au luat tot, l-au ucis la Jilava. L-au înmormântat lângă un gard

  publicat MIERCURI, 14 NOIEMBRIE 2018 10:55

 

+4click pentru
galerie

Basil Stoica, un diplomat cu ștaif, vorbitor și înțelegător de 14 limbi străine, a fost omul trimis de către Regele Ferdinand în Statele Unite, în 1917, pentru a le povesti americanilor despre Unire, despre identitatea națională. A cutreierat printre yankei, a susținut 60 de prelegeri. Comuniștii i-au luat tot, l-au bătut la Jilava și l-au lăsat să moară de septicemie. Un erou uitat. Redescoperit de Doamna Lucia Hossu-Longin în ”Oamenii mari care au făcut România Mare”

Doamna Lucia Hossu-Longin a fost profesoara noastră de istorie, a tuturor, într-o perioadă în care știam doar că Regele Mihai e un trădător fugit cu un tren plin cu aur și că Ceaușescu era singurul lider din lume plătitor, până la ultimul leu, de datorie externă. Asemena bunicului din ”Povestirile Istorice” ale lui Dumitru Almaș, a așezat nația română pe ai săi genunchi, povestindu-i despre universurile concentraționare, despre Gulag, despre Drăghici ori Vișinescu, despre eroii morți în închisorile comuniste, despre Aiud, Râmnicu Sărat, Gherla, Sighet sau Periprava. Ceața, crucea, lătratul, pasărea de pe gardul de sârmă ghimpată, citatul din Nicu Steinhardt, ”Memorialul Durerii”. Mulți dintre cei pieriți între zidurile reci clădiseră, cu o jumătate de secol în urmă, Unirea cea Mare, despre care, la fel, nu aflaserăm multe lucruri, pentru că nu era voie.

Așa a apărut ideea cărții ”Memorialul Durerii” – ”Oamenii mari care au făcut România Mare”, ce urmează a fi lansată la Târgul de Carte ”Gaudeamus”, pe 17 noiembrie. 

Lucrarea prezintă [istoriile] a 24 de somități românești ce au făcut posibilă Reîntregirea

Basil Stoica este unul dintre ei. Cunosc[ut] drept Vasile Stoica, s-a născut în Avrigul marelui Gheorghe Lazăr, în prima zi a anului 1889, cel al stingerii lui Eminescu. ”Din povestirile mamei, amuzante, am aflat că voiau să-l boteze de Bobotează. Bunica n-a avut timp să facă toate pregătirile în timpul scurt de la naştere şi ziua botezului. Când a ajuns la biserică, preotul plecase la Olt să sfinţească apele. Se considera că e mare ghinion să pleci cu copilul la botez şi să ajungi acasă cu el nebotezat, să amâni botezul. S-a dus după preot la Olt, l-a aşteptat să sfinţească apele, preotul a luat copilul, l-a înmuiat în Olt, l-a scos, aşa a fost botezat. Bunica a ajuns acasă, a băut un pahar cu toţi ai casei. Aşa a fost începutul de viaţă al bunicului meu. Ştiu că n-a avut probleme de sănătate, faptul că a fost botezat în Olt, l-a întărit”.

Trei luni de spital, patru operații. O schijă drept amintire pe viață!

Studiile universitare le-a terminat pe la 1912, când a și plecat la Paris, întru specializarea în limba și literatura franceză medievală. Prin sânge-i curge românism, deși dincolo de munți viața e grea. În 1916 se înrolează voluntar, în Primul Mare Război. O schijă-i rămâne în plămân, în luptele de pe Argeș, pe 12 noiembrie 1916. E tras într-unspital. Stă, aici, trei luni și suferă patru operații. Cere să fie retrimis pe front. E decorat cu cele mai înalte medalii ale epocii.

Prof. univ. dr. Ioan Opriş, istoric: ”În martie 1917, într-o Românie ajunsă un fragment de ţară, cu o parte a Parlamentului la Odesa, cu o bună parte a diplomaţiei la Sankt Petersburg, cu puţinii care rămăseseră la Iaşi, Regele Ferdinand îi încredinţează prin Ionel Brătianu misiunea de a merge în Statele Unite ale Americi pentru a face propaganda pro-românească. Primeşte această misiune cu părintele Lucaciu şi cu Ion Moţa, doi preoţi, unul ortodox şi unul greco catolic, sunt asociaţi şi trăiesc aventura vieţii lor. Trec prin Rusia până la Vladivos[t]ock, rămân câteva zile în Japonia, apoi ajung, în vara lui 1917, la Washington. Este primul mesager al idealurilor pe care guvernul român nu înceta să le stabilească şi să le propună lumii contemporane americane în acel extrem de greu an, acea vară care va fi vara victorioasă a noastră în urma bătăliilor de la Oituz, Mărăşeşti, Mărăşti”.

În Statele Unite, Stoica vine cu o contribuţie extarordinară la prezentarea doleanţelor româneşti. Îşi asociază în demersurile sale pe Thomas Masaryk, cel ce reprezenta vârful de lance al cehilor, pe Pavelevski, pianistul ce ajunge în fruntea Poloniei în urma războiului şi pe Hincovici. Cu aceştia el creează în 1918, Uniunea Europeană. Este primul semnal că popoarele din Imperiul Austro-Ungar cel dualist nu vor să mai aparţină acestuia. Este un semnal catastrofic pe care-l prezintă autorităţilor americane, în primul rând lui Robert Lansing, secretar de stat cu probleme ale afacerilor externe, apoi ajung după Marea Adunare de la Philadelphia din Independence Hall, sala Libertăţii, la preşedintele Americii, Woodrow Wilson şi-i prezintă declaraţia. Despre impresia puternică pe care a lăsat-o [auditoriului] se vorbeşte în documentele vremii.

Basil Stoica este un globe trotter. Conferenţiază cu bani puţini în 60 de centre româneşti. Vuia îi trimite bani de la Centrul Franţei, care milita pentru aceleaşi idealuri româneşti. Face acelaşi prozelitism şi reuşeşte să înfiinţeze Liga Naţională a Românilor Americani. Este un miracol, căci românii au această carenţă comportamentală, câte asociaţii atâţia şefi, dar el reuşeşte să-i adune pe toţi într-un singur congres la Pittsburgh creând astfel o forţă de prezentare şi susţinere a ideilor româneşti.

La 5 iunie 1918 a întemeiat Liga Naţioanală Română din America al cărui preşedinte a fost ales. Scopul ligii era obţinerea unui angajament în favoarea Unirii Ţărilor Române într-un singur trup politic. Această declaraţie oficială se produce în 5 noiembrie în acelaşi an când Guvernul SUA a promis că prin influenţa sa, va da României tot spirijinul ca această ţară în conferinţa păcii generale să-şi câştige drepturile politice şi teritoriale.

Părinţii îi trimit depeșă lui Vasile Stoica: „Scrie-mi dragu’ mami minteni, să ştiu de tine, că aşa-i rău dorul de copil, te străpungu’ la pieptu’ şi te sărutu’. Gheorghe nu mai aude, el nu se lasă, da are norocu’ că are boi cuminte, să duce în caru’ şi vina în caru’. Tata stă tot la radio şi să auză de tine, tot pân’ la 10 şi 11 să auză de tine. Vii la Bucureşti ori nu, au spusu’ la radio că vii la Bucureşti”. Mama şi Tata.

Reformaţii au creat în Transilvania un adevărat lobby englezesc şi american pentru a arăta că autoritatea română nu e capabilă să guverneze. Stoica este cel care demonstrează contrariul şi prin intermediul cuvântului autorizat al celor de la Liga Naţiunilor Unite va şti să facă cunoscută poziţia românească în aceste locuri.

Anii trec. Comuniștii se instalează la putere, după cel de-al Doilea Război Mondial. Este rechemat de la Haga. Pentru Basil Stoica începe infernul. E fidel ideilor lui Nicolae Titulescu. I se sistează salariul. Vinde din casă, trăiește din ajutorul dat de rude. După abdicarea Regelui, își dă seama că nu […] poate fi diplomat. I se propune intrarea în Partidul Muncitoresc. Refuză. Vrea să fugă din țară. Este prins și arestat. Bătut. În 1954, vreme de doi ani și jumătate, este eliberat. Mihai Beniuc, poetul, îl toarnă la Securitate. Eate arestat pentru ”atitudine dușmănoasă contra regimului”și acuzat că ascultă postul de radio ”Europa Liberă”.

”Jilava prezenta o particularitate agravantă, aceea de a păstra frigul şi umezeala până târziu în vară, dacă nu chiar tot timpul […] . Într-o bună zi, ne-am trezit cu încă o victimă a terorii, un bărbat înalt, slab, cu o zeghe ponosită, care nu-i era nici pe măsură. I s-a făcut un loc la primul nivel din cele trei ale redutului, toate arhipline. Era diplomatul Vasile Stoica, septuagenar închis la 17 iunie 1958”. Academician Alexandru Zub, „Un diplomat după gratii”.

“Suferind cumplit de frig, Vasile Stoica îşi lega pantalonii de la zeghea ponosită cu sfoară de glezne ceea ce i-a produs rosături şi inflamaţia picioarelor. A cerut insistent să-l vadă medicul închisorii, însă medicul nu s-a arătat. Când a fost scos la medic era prea târziu. Internat la infirmerie, s-a constatat că infecţia era prea avansată, iar organismul prea slăbit ca să reziste. La 27 iulie 1959 moare. Se stingea cu zile marele diplomat. Imaginea lui în zeghe, înalt, distins, costeliv, parcă stângaci în uniforma mizeriei le revenea mereu în memorie tovarăşilor de celulă, completând cu tragism tabloul întunecat al epocii”.

Făcuse septicemie. Fusese lăsat să moară în chinuri. În cimitirul penitenciarului nu mai sunt locuri, așa că urmează să fie zvârlit pe undeva. Preotul din Avrig află, se duce după el. Nimeni nu-l recunoaște, dar, finalmente, îl află după schija rămasă în plămân. Oa

– Fragmente din ”Oamenii mari care au făcut România Mare”, Lucia Hossu-Longin, Editura ”Hyperliteratura”, lucrare ce urmează a fi lansată la Târgul de Carte ”Gaudeamus”, pe 17 noiembrie

Olarul Dan Leș sau Întoarcerea Dacilor Liberi – la CENTENAR. Cine zice că Dan Leș este „ultimul dac liber” se înșeală TOTAL. Chipul lui Dan Leș este BRAND VIU de ȚARĂ.

https://www.stirisinoutati.ro/olarul-din-romania-care-a-sedus-lumea-intr-un-scurt-metraj-difuzat-de-national-geographic-mi-am-dorit-doar-sa-recuperez-minunata-lume-a-copilariei-mele/?fbclid=IwAR2DbPnaQ_lpIWPxspg63tWXELIUfdYW4iC6t8HbKLjPjvhviwqV-5nG7p8

Olarul din Romania care a sedus lumea într-un scurt-metraj, difuzat de National Geographic. “Mi-am dorit doar să recuperez minunata lume a copilăriei mele”

“Noi nu aveam bănuți, dar nici nu ne lipseau”, spune Daniel Leș, olarul care a sedus lumea într-un scurt-metraj devenit viral, difuzat de National Geographic.

O lume întreagă nu-i o simplă vorbă, am spune, gândind că olarul din Țara Codrului a onorat, la Seoul, un contract de publicitate cu o mare companie coreană, că la începutul acestui an a reprezentat România la prestigiosul târg de turism Tel Aviv, iar de-a lungul vremii a câștigat câteva premii internaționale, cu povești maramureșene spuse pe te miri unde, Paris, Bruxelles sau Haga.

S-a născut într-o casă de lut învelită cu paie, într-un sat cu rânduială din Ţara Codrului, vecină, dincolo de deal, cu Țara Maramureșului istoric și Țara Chioarului, sau, mai aproape, cu Țara Lăpușului, de unde-i Grigore Leșe cu horile sale uluitoare. Un copil care a trăit prin praf, printre bivoli, desculț, și care poate ar fi rămas așa dacă n-ar fi venit comuniștii să-I mute în case puse unele peste altele pe undeva, prin Baia Mare. Frământă pământul din Maramureș de peste 40 de ani , iar lutul zgrumțuros, peste care a plouat ani în șir, care a înghețat și s-a dezghețat, a învățat să-l asculte. Dar… “greu îi a lucra cu lutu’, greu îi a grăi cu mutu’“. “Dacă m-aş retrage într-un birou şi-aş face pe calculator toate vasele astea, şi-o maşinărie să le scoată afară, şi să le vindem, mi-am pierdut sufletul”, spune Daniel Leș, dezarmat în fața unei lumi care poate să bea apă din pet-uri de plastic și să mănânce, pe fugă, din farfurii de polistiren puse pe mese fără ștergar alb. Lumea pășește încet în curtea din Baia Sprie din care, în urmă cu doi ani, nu dădeau să mai plece evaluatori din partea Comisiei Europene veniți să cerceteze programele de dezvoltare culturală pentru 2021. “Eu nu fac nimic altceva decât să urmez cărarea pe care au mers strămoșii mei”, spune olarul, gândind că, până la urmă, noi înșine suntem simpli bulgări de lut, păcăliți să trăiască alergând după năluci, ca și cum ar fi o specie eternă. În realitate, nu știm cât timp mai este. Și tocmai de aceea, spune Daniel Leș, e mai bine să ții de lucrurile care au importanță: “Bănuţii pe care-i fac din puţinele oale pe care le vând, sau de la expoziţii, îi dau la doamna mea şi îi spun «Ţine-i tu, că-i ţii mai bine» şi mie-mi dă ce-mi trebuie: mâncare bună, căldurică, şi vin aici, la altarul meu, unde mă joc şi făuresc oale cu drag. Asta-i viaţa mea!”

Rep: “Nu sunt în măsură să dau sfaturi. Dar dacă ar fi să le dau un sfat celor de lângă mine, le-aș spune să se oprească un pic, pentru că atunci când vrei să vezi ce se întâmplă în jurul tău, trebuie să te oprești” – spuneți, în reprotajul pentru National Geografic care v-a făcut cunoscut lumii. Care este povestea acestui film?

Daniel Leș: Când s-a făcut filmul, nu mă gândeam la succes și nici că ar putea să apară pe un post internațional, cum e National Geografic. Parte din merit îl are Matei Pleșa, un vânător de povești, așa cum el însuși își spune, cel care și-a făcut timp să stea trei zile cu mine, să ne cunoaștem. A avut răbdare să urmărească detaliile fiecăreia dintre zilele mele, să înțeleagă ce fac eu într-o zi normală, fără să-mi sugereze vreo desfășurare anume sau să facă vreo regie. Cred că privitorii au apreciat, mai degrabă, naturalețea și spontaneitatea acestui film. Eu îmi făceam treaba în atelier, ca în oricare zi, iar el și-a ales imaginile care i-au plăcut, fără să-mi ceară să le repet. A iesit un film de șase minute, care se pare că a avut succes încă din primele săptămâni pe internet. În curând a fost preluat de National Geografic, mai întâi cu un teaser, iar apoi intergral. Noi nu avem televizor, așa că am aflat de la prieteni.

Rep: În casa dvs de la Baia Sprie se spune povestea celui care facea cele mai mari vase din lut din zona Maramureșului și apoi le da’ femeilor din sat, să adăpostească peste iarnă făina pentru mămăligă… Bunicul dvs, de la care ați învățat meșteșugul…

Daniel Leș: E nevoie de un sat ca să crești un copil, așa se spune. Am crescut în vremea binecuvântată în care satul era viu. Bunicii, vecinii, neamurile, toți erau aproape și noi, copiii, ne jucam în bătătură și pe uliță. Când ne era foame, primeam de la bătrâni câte o felie de pâine de casă cu untură și cu sare, o roșie din grădină în mână și porneam din nou la joacă. Aveam și noi muncile noastre, dar nu ni se păreau grele. Cum să-ți fie greu să mergi cu bivolii la păscut, să stai cu ei câteva ore, să-i aduci înapoi acasă cu burțile umflate și să primești laude de la tătuca. Știa cum să pună problema tătuca: știa să fie înțelept, dar era și conștient de vârsta mea. Odată l-am suparat foarte tare. Mi-am făcut “plumbi”- adică niște gloanțe de hârtie în formă de con – dintr-un caiet de clasa I, pe care el mi-l păstra cu grijă într-un dulap, să-l am pe când voi fi mare. Știu sigur că m-a certat, pentru că am citit pe un alt caiet din clasa I. Un caiet pe care el îl ținuse ascuns și care așa a scapat din războiul copiilor înarmați cu țevi de berman (așa se numeau țevile de plastic prin care suflam plumbii de hârtie!). Am și acum caiete în care pe pagina din dreapta sunt liniuțele mele stângace și primele litere, iar pe verso sunt scrise vorbele tătucăi. Avea un scris frumos, de învățător, dar cel mai interesant este ca el mi se adresa atunci ca eu să-l pot înțelege acum. A avut dragoste și ideea inspirată de a ajunge la mine peste decenii.

Am avut parte de tot ceea ce specialiștii numesc acum terapie: mișcare în aer curat, am crescut și am îngrijit animalele, am avut hrană sănătoasă și cu măsură, am avut siguranța familiei lărgite și a comunității. În satul nostru, dacă se întâmpla să-i moară cuiva vaca sau să-i ardă, Doamne ferește, casa, fiecare punea bani și-l ajutau să-și repare paguba. Se făcea și o clacă și nu-l lăsau până nu ajungea omul din nou în rând cu lumea. Nimeni nu rămânea în necazul care a dat peste el. Așa era mai peste tot în sate. Acum, în orașe, de multe ori nici nu știi numele vecinului, trăiești lângă el și nu stii ce necazuri are, neamurile le vezi numai când mai este o nuntă sau o înmormântare… E trist că ne-am înstrăinat, că ne-am izolat. Și pentru ce? De dragul copiilor zicem, să aibă ei ce n-am avut noi! De acord, dar nu cu prețul a ceea ce noi am avut. Îmi amintesc o povestioară în care un copil își aduna bănuții zilnici (noi nu aveam bănuți, dar nici nu ne lipseau), sperând că va putea cumpăra o oră din timpul tatălui său. Cumva, poate că ne-am gândi că timpul chiar înseamnă bani. Dar este o păcăleală. Nu, timpul nu înseamnă bani. La sfârșit, tătuca nu a dus cu el nici un ban, ci numai sufletul lui frumos. Iar timpul pentru asta este. Un răgaz lăsat pentru a obține sufletul frumos.

Rep: De altfel, cu amintirile din copilărie ați mers mai departe, și le-ați adus iarăși la viața în casa dvs de pe deal, deja faimoasa Casă a Olarului…

Daniel Leș: Nu știam ce voi fi când voi fi mare, așa că o vreme am crezut că voi fi cojocar, ca tătuca, apoi pictor – ca tata, apoi ceramist, iar mai apoi am ajuns să îmi doresc doar să recuperez lumea copilăriei mele. M-am căsătorit la 24 de ani și în același an a venit și primul copil. Ce responsabilitate! Responsabilitatea e bună pentru un bărbat, dar nici să te apese prea tare nu e bine. Am muncit mult, poate prea mult, și am reușit să cumpărăm o căsucă în care doream să facem atelierul de ceramică. Până la urmă ne-a fost milă de casă să o folosim ca atelier și am construit lângă ea atelierul în care lucrez și acum. Lucram luni și luni întregi și apoi mergeam la expoziții și târguri în țară și în toată Europa. Eram la București odată, iar oamenii erau așa de încântați de lucrările mele din ceramică și eu le povesteam că sunt personaje din satul în care am crescut și ajungeam să le povestesc cum e pe la noi, iar ei, cei mai mulți, spuneau: “Pare așa, o lume de vis acolo, în Maramureș. Mi-ar plăcea să vin în vacanță”. De la promisiunea unei vacanțe, nu trecea mult până să nu-i ispitească să-mi încerce meșteșugul. Cred că atunci a încolțit visul de a găzdui oameni care ar vrea să iasă, fie și pentru câteva zile, din oraș și să intre într-un alt spațiu, în care timpul este pentru suflet. Ar trebui ca pe fiecare perete al casei să scriem câte un nume în cinstea celor care au apreciat lucrările mele când încă nu eram cunoscut. Cu banii lor am reușit să facem Casa Olarului. După ce am terminat cu amenajările, soția mea se ocupă cu bucurie de casa noastră de oaspeți, iar eu m-am intors la ceramică. Ma implic profund în fiecare lucrare pe care o fac, gândindu-mă că la sfârșit, când e gata, trebuie să i-o arat lul Dumnezeu.

Rep: Se spune că Maramureșul este unul dintre ultimele locuri rămase în Europa unde arde încă focul viu. Cunoașteți poveștile locului. Care sunt tradițiile care s-au pierdut și care trăiesc încă?

Daniel Leș: Tradițiile mocnesc, chiar dacă peste jarul aprins s-a așternut un praf de cenușă. Femeile încă fac chisăliță în vase de lut după rețete vechi și își acresc zama cu ea, laptele încă se pune la prins în ulcele de lut. Încă se face troc în târg, de sărbători, țăranii încă se îmbracă în straie țesute din pânză de cânepă. În ceea ce mă privește, încerc să-mi trăiesc viața după rânduială. Încerc să nu mă las furat de sclipiciuri. Trebuie să recunosc că există un ghimpe care mă împunge în suflet: consumismul. Să nu uităm însă, că, dacă decidem să cumpărăm de la un țăran sau de la un fermier, îl ajutăm să-și țină copilul la școală, iar dacă alegem să cumpărăm de la un supermarket – îl ajutăm pe patron să își mai cumpere un iaht. Asta despre focul viu. Cât despre poveștile vechi, care tind să se piardă, am încercat să salvez cât mai multe dintre ele. De când mă știu am avut pasiunea de a păstra obiectele vechi, care cred eu că sunt parte din istorie. Mi-am început colecția cu niște obiecte găsite în podul unei case părăsite. Când m-au văzut că adun lucruri vechi, bătrânii au început să mi le aducă, cu speranța că astfel poate lucrurile lor vor ajunge la muzeu. Și au ajuns în casa noastră, unde au parte de admiratori ca la un muzeu. Am o lampă de la o mătușă din sat, din Tulghieș. Copiii ei au stricat casa veche de lut și voiau să construiască o casă mai mare. De fapt mai nouă, pentru că nu le mai plăcea casa de lut în care au crescut și voiau să-și lase amprenta și ei într-un fel pe Pământ, așa că au construit o casă nouă, din beton. Mătușa ținea lampa asta în brațe și umbla de colo-colo și nu știa unde s-o pună ca să o salveze. E o lampă care se agață în cui, în grindă. Pusă pe jos, nu stătea drept, iar sticla de lampă e subțire și rară. Dacă se sparge, nu știi când mai găsești alta. Umbla mătușa cu lampa în brațe și eu am întrebat-o : “Da’ ce faci, matușe, cu lompa?” Raspunde unul din copii, sperând că va gasi în mine un aliat: “S-o arunce, că o venit corentu’.” Dar matușa: “Lompa asta o fost cel mai de preț dar de nuntă. Și ni-o vederit atâția ani. Toți din sat să strângeau la noi în casă, că da lumină bună și la lumina ei am tors și am țăsut și s-o cunoscut feciorii cu fetele de s-o însurat și s-o maritat. Cum s-o arunc?”. Nu știu cum de am îndrăznit atunci și am zis: “Dă-mi-o mie, mătușe, că eu am o colecție și o să o pun să o vadă multă lume”. Și mi-a dat-o. Și eu m-am ținut de cuvânt.

Rep: Care este povestea lutului, așa cum ați învățat-o și ați înțeles-o dvs, și ce rost mai are ea în secolul vitezei, în imperiul maselor plastice?

Daniel Leș: Știi, este un verset în Biblie care zice «Du-te în casa olarului şi-acolo o să te fac s-auzi vocea Mea». Pentru mine versetul ăsta a fost un text de căpătâi şi totdeauna m-am întrebat de ce Dumnezeu îl trimite pe Ieremia în casa olarului? Când sunt în atelier și modelez, îmi dau seama că și eu sunt numai un bulgare de lut în mâna Marelui Olar. Căucul palmei lui Dumnezeu este cel mai sigur loc. Sunt lut care își așteaptă liniștit următoarea etapă: frământare, modelare, șlefuire, ardere… Nu știu în ce etapă se află vasul vieții mele, dar știu că, atâta vreme cât stau în atelierul Olarului, El se ocupă de mine. La fel fac și eu: mi-am propus să nu las nicio bucată de lut să iasă din atelier netransformată. Totuși, lutul trebuie să fie maleabil – nu poți modela un lut care nu este modelabil. Dumnezeu să ne ajute să ne lăsăm modelați! Dacă ești al lui Dumnezeu, cum e o vorbă pe la noi, când treci prin greutăți, le vezi ca pe niște unelte de modelare sau șlefuire și nu lasă Meșterul o presiune mai mare decât poate vasul suporta. Lutul e armonie, întreg. Și mă gândesc la diverse istorii contemporane de lipsă a echilibrului. Uite, divorțul, bunăoară. Știi, la noi în sat nu s-a pomenit să se despartă un bărbat de femeia lui. Am întrebat odată: “Ce îi leagă pe oameni să steie laolaltă până la 70-80 de ani?” “Apoi, dragu tătuchii, Bunul Dumnezau și mărsu’ la biserică. Am înțeles mai târziu ce voia să spună. Din păcate consumismul le influențează unora toată concepția despre viață și ajung să trateze și oamenii din viața lor la fel ca pe obiectele la care renunță destul de ușor. Dar nu-i târziu să ne vină mintea la cap și să ne întoarcem la Dumnezeu!

Rep: Și? Până la urmă oalele de lut pot fi coapte la microunde? V-am zărit într-o reclamă pentru un mare holding internațional… Care este povestea acestei colaborări și ce a implicat ea?

Daniel Leș: Se pare că filmul “Fascinația Meștesugului” a făcut înconjorul Pământului fără ca eu să-mi dau seama. Soția mea, care se ocupa de corespondență, nici nu a dat importanță primei solicitari, care oricum venea de la o companie de publicitate din Coreea de Sud. După o săptămână, acestia au revenit cu insistență: „chiar dorim neapărat să lucrăm cu dumneavoastră”. Abia atunci mi-a spus și mie și am rămas uimit, sincer să fiu. M-am prins în acest joc în care nu aveam nicio siguranță că e ceva real. Mă gândem chiar că ar putrea fi o glumă bine ticluită de vreun prieten. Când a avut loc prima teleconferință, am aflat că ar fi interesați să merg în Corea de Sud pentru un film. Angajaseră un student care „învățase” românește în facultate. Aveau un plan bine făcut și au programat cu grijă zilele de filmare. Am ajuns în Corea după 14 ore de zbor. Mă aștepta o întreagă echipă. În general coreenii sunt perfectioniști, aveam să învăț asta, mai ales că toată ambianța era amprentată de grija lor pentru detalii. Chiar în prima dimineață de filmare au construit de la zero, în câteva ore, un atelier de olărit cu toate detaliile. Cred că erau în total cam 40 de oameni care munceau într-o armonie deplină. Fiecare responsabil de treaba lui. În primele zile, am făcut vasele care apar în filmări, într-un atelier olărit din Seul. Ceramiștii care mi-au fost gazde au fost uimiți de tehnica dacică veche de olărit pe care o folosec eu. Pe platoul de filmare m-am cunoscut cu directoarea de imagine a întregului grup corean, care era foarte interesată de România și pe care am invitat-o să ne viziteze. Cât despre oalele de lut… Sigur, mare mi-a fost și mie mirarea să fie posibil să obții 1000 grade Celsius într-un cuptor cu microunde, dar inginerii lor au conceput o capsulă din fibre ceramice care izolează foarte bine și în interiorul căreia au pus un vas pe care chiar l-au ars sub ochii mei.

Am avut, deci, ocazia să fac cunoscută arta mea în Coreea de Sud și am fost plătit bine pentru asta. Din punctul meu de vedere chiar foarte bine, mai ales că eu nu sunt un mare consumator. Găsesc că am câștigat banii ăștia mai ușor decât pe alții, așa că m-am sfătuit cu soția și am ajuns la concluzia să folosim o parte din ei pentru un proiect social. Vrem să facem în Baia Sprie un cuptor de lut pentru pâine. Să facem pâine de casă din grâu nemodificat genetic, pâine care se va coace la foc de lemn, iar cine va dori să aibă o pâine din asta va trebui să cumpere încă o pâine pentru o familie săracă. Credem că va uni comunitatea, va fi educativ pentru copii și va promova stilul de viață simplu și mâcarea curată.

Rep: Cea mai recentă pasiune?

Daniel Leș: Am început să adun case vechi: Tinerii simt nevoia să arate că sunt în stare de ceva și, pentru că nu au fost învățați să prețuiască tradiția, lemnul, obiectele moștenite din generație în generație, dărâmă casa veche și fac una nouă. Am început cu o casă construită din piatră și pământ, care avea nevoie de un acoperiș nou, am renovat-o și am remodelat-o puțin, adăugându-i și o baie, și o cameră în pod, și am umplut-o cu obiecte vechi. A urmat o casă de lut de prin 1870 – țărănească, joasă, cu grinzile de lemn, cu asoperișul ușor lăsat. Am făcut mici reparații și am zugravit-o. Aici mai avem de înlocuit podelele, dar cel mai important este că vara e răcoroasă și iarna e călduroasă, datorită pereților groși de pământ. E o plăcere să dormi în casa de lut. A treia casă e din lemn, împreună cu un meșter am demontat-o și am adus-o în grădina noastră de pe deal, unde are șansa să mai trăiască o vreme, măcar cât trăiesc eu. Dar cred că nici copiii mei nu le vor strica, pentru că îi învăț să la prețuiască. Le-am adunat în ultimii 10 ani și eu spun că le-am salvat.

CENTENARUL MARII UNIRI 1918-2018, evocat de Grupul ARBOROASA, Facebook: Corpul de voluntari ardeleni și bucovineni, 1918.

Foto 1: Voluntari ardeleni și bucovineni

Foto 2: Generalul Prezan decorează voluntari la Iași

Arboroasa

12 noiembrie la 09:38 · 

 

Corpul voluntarilor ardeleni și bucovineni (1918)

Corpul Voluntarilor Români Ardeleni-Bucovineni a reprezentat un corp⁠ de voluntari constituit în noiembrie 1917 pe teritoriul neocupat al României – la Hârlău, din cadre provenite atât din rândul prizonierilor de război austro-ungari de naționalitate românădin Imperiul Rus, cât și din rândul ardelenilor refugiați în Regatul României în timpul Primului Război Mondial.

Deși inițiativa de organizare a prizonierilor români în unități de voluntari (cu predilecție datorată intelectualilor aflați printre captivi și refugiaților transilvăneni din Regat) a premers intrarea României în război, în România anilor neutralității atitudinea oficialităților centrale față de preocupările de organizare a prizonierilor ardeleni și bucovineni a fost de o totală indiferență. Cu toate acestea la data intrării Romaniei în razboi, 20 000 de romani transilvăneni erau deja înrolați în unitățile Armatei Române. Acestor demersuri li s-au alăturat fruntașii voluntarilor proveniți din prizonieratul rusesc, care au făcut clară dorința acestora de a fi organizați în unități de sine stătătoare, pentru a accentua caracterul politic și național al demersului lor.
Deși pe lângă Marele Stat Major al Armatei Române s-au înființat încă de la începutul verii anului 1917 structuri organizatorice care să se ocupe de centralizarea activităților asociate voluntarilor in Transilvania și Bucovina. În contextul tulburărilor politice și sociale care au avut acolo loc pe teritoriul rus, constituirea unei unități militare operative până în luna octombrie 1917 a fost imposibil de realizat. Cu toate acestea contingente de voluntari români provenite din Rusia, au fost încadrate în Armata Română. De abia la sfârșitul lunii noiembrie 1917 Marele Cartier General a luat și decizia de a înființa un Corp al Voluntarilor cu baza la Hârlău, cu scopul grupării tuturor voluntarilor, atât a celor veniți din prizonierat cât și a celor din România. Deși structurat inițial pe schema unei divizii de infanterie, în structura sa au intrat până la urmă 3 regimente.
Inițial rolul său în acțiune s-a rezumat la misiuni de pază și de menținere a ordinii periclitate de trupele Armatei Ruse – aflate în debandadă după Defecțiunea Rusă, precum și de curățare de structuri militare bolșevice a Basarabiei, după proclamarea independenței acesteia. Succesiv defecțiunii ruse și înainte de ieșirea forțată a României din război, a existat o tentativă de transfer a Corpului de voluntari pe Frontul de Vest, contramandată însă după iscălirea preliminariilor Păcii de la Buftea și succedată de demobilizarea voluntarilor și de integrarea dirijată a acestora în cadrul societății romînești.
După reintrarea României în război voluntarii Corpului au fost chemați din nou la arme, unitățile sale fiind puse ulterior la dispoziția Consiliului Dirigent. Aceste unități au fost reîncadrate Armatei Române și au sprijinit în anul 1919 preluarea teritoriului transilvănean de către aceasta.
Foto 2: Generalul Prezan decorează voluntari la Iași

Tezaurul de aur de la Sînnicolaul Mare, aflat la/deținut de Muzeul de Artă din Viena, care nu a fost NICIODATĂ expus în țara care l-a creat și în care s-a descoperit. – Articol publicat de www.ziarulnatiunea.ro, în 2015.

• Identitatea istorică

Cel mai mare tezaur aparţinând Evului Mediu timpuriu: Tezaurul de la Sânnicolau Mare

De:

Identitatea Românească

6498

Cel mai important tezaur aflat la Viena, în Austria, este unul românesc. Cunoscut ca Tezaurul de la Sânnicolau Mare, el se află în prezent la Kunsthistorisches Museum din Viena și este cel mai mare tezaur aparținând Evului Mediu timpuriu. Fiind faimos datorită valorii sale artistice, dar și pecuniare, a fost solicitat și expus şi la Budapesta (Ungaria), de două ori, prima dată în 1884, apoi în 2002, la aniversarea a două sute de ani de la fondarea Muzeului Naţional al Ungariei. În România, acolo unde a fost descoperit, nu a fost expus niciodată. De ce?

În vara anul 1799, ţăranul sârb Nera Vuin, în timpul săpăturilor efectuate pentru plantarea unei vii în curtea casei sale din Sânnicolau Mare, judeţul Timiş descoperă unul dintre cele mai fabuloase tezaure de aur din lume, din toate timpurile. Nera Vuin nu a mai stat pe gânduri și a vândut imediat tezaurul unui negustor grec sau armean, acesta ajungând ulterior la Pesta. Aici piesele au atras atenţia magistrului municipal care le-a confiscat şi le-a predat autorităţilor austro-ungare.

În greutate totală de 9,945 kg, aur de 21 şi 22 de carate, tezaurul, considerat a fi cel mai mare tezaur aparținând Evului Mediu timpuriu și unul din primele zece tezaure mondiale ca valoare și frumusețe, este format din 23 piese: șapte căni mari, un platou, patru boluri, patru cupe, trei cupe zoomorfe, două oale întinse, un corn de băut, un bol de supă. Vasele sunt bogat ornate cu scene în care sunt implicați oameni şi animale, dar și scene de luptă. Majoritatea vaselor tezaurului au inscripţii: în greacă, în limbi locale, dar cu alfabet grecesc (încă nedescifrate satisfăcător), în semne cu aspect de rune (de asemenea, nedescifrate satisfăcător). În inscripţia de pe vasul nr. 21 apar „jupânii” (scris „zoapan”) Boilă (Boilă sau Buila) şi Butaul, considerate de unii cercetători nume româneşti. În prezent tezaurul se află expus la Kunsthistorisches Museum din Viena.

Descoperirea fiind unică în felul său, specialiştii nu au reuşit să facă comparația cu alte piese găsite în alte părţi. Nu s-a ajuns nici astăzi la un acord asupra provenienţei tezaurului. Datarea s-a făcut pentru secolele al VI-lea şi al IX-lea după Hristos. Bulgarii spun că a aparţinut unui prinţ bulgar, ungurii că e hunic, aparţinând poate lui Attila, sau este chiar timpuriu maghiar, împingând datarea până în secolul X, iar cercetătorii noştri spun că a fost al ducelui Ahtum, un descendent al voievodului Glad. Unii consideră că piesele au fost executate de meşteri aurari din Crimeea, alţii că au fost lucrate în Bizanţ sau chiar de către pecenegi. Deşi la prima vedere ansamblul pare unitar, piesele sunt declarate a fi de provenienţe diferite şi chiar din epoci diferite. Se spune că ele au fost la un moment dat strânse şi ascunse. Se prezintă ipoteza existenței unui tribut plătit de Bizanţ unui prinţ barbar de la Dunăre, prin care se cumpărau liniştea şi securitatea în zonă. Unele vase au inscripţii greceşti cu mesaj creştin, altele au reprezentări de inspiraţie persană, altele trimit spre zona central-asiatică, iar altele sunt greco-romane. Nimeni nu face legătura cu Marea Aria Getică din jurul Mării Negre unde au fost adunate de către strămoșii noștri, Geții de Aur, toate aceste popoare de care se vorbește mai sus.

Acest tezaur este o chintesență a culturilor ce s-au intersectat istoric, la un moment dat, după Marele Potop. Pentru un timp toate aceste popoare au fost ca frații. Adunați de pe întinsul ruinat al planetei, supraviețuitorii cataclismului au primit pâine și apă din partea poporului salvator: Geții de Aur. Au folosit o limbă comună, au creat o cultură comună, au dezvoltat religii, obiceiuri și tradiții comune. După ce s-au înmulțit, s-au reîntors acasă și și-au refăcut civilizația pierdută. Poate că acest tezaur este o ofrandă dăruită la un moment dat de către cei salvați, salvatorilor (Cavalerilor Danubieni). Nu chiar toată lumea uită așa ușor un asemenea act de curaj și dăruire de o asemenea anvergură… Ce dă o mare valoare tezaurului este însă lucrătura meşterilor aurari care este aproape de perfecţiune. Studiile făcute de către cercetătorii austrieci, care au efectuat o scanare microscopică asupra pieselor, mărind detaliile de 4000 de ori, au arătat că există ornamente de doar un milimetru, pentru care s-a lucrat cu trei instrumente diferite. Reprezentările figurative sunt destul de stranii. Pe unul din vase vedem un luptător călare, cu trăsături mongoloide, târând un prizonier şi având atârnat la şaua calului capul decapitat al unui duşman.

Într-o altă scenă este înfăţişată o pasăre uriaşă, purtând în gheare o femeie, care ţine într-o mâna un vas cu apă îndreptat spre ciocul păsării, iar în alta o ramură, ori, într-o altă reprezentare, două ramuri. Este fantastica pasăre a basmelor româneşti, zgripţuroaica, cea care îi aduce pe muritori de pe Tărâmul de Dincolo, înapoi, pe pământ. Zgripţuroaica trebuie să bea apă şi să fie hrănită în timpul zborului de către cel pe care îl transporta, la fel ca pasărea ce apare pe două dintre vasele de la Sânnicolau Mare. Fabuloasa pasăre din mitologia românească este paznica lumii de dincolo şi a aurului aflat acolo. Ea este strâns înrudită cu grifonii din ţinuturile hiperboreene, care şi ei păzeau aurul din tărâmul lor. O altă scenă înfăţişează un arcaş la vânătoare, călare pe un straniu mamifer înaripat şi cu cap de om, doborând o felină. O alta ne prezintă un grifon ucigând un cerb. Scene cu grifoni avem și pe paharele bitronconice getice tip Agighiol (Cupele Marii Uitări), dar și pe aplicele prețioaselor harnașamente ale principilor geți. Grifoni înaripați mai apar pe coiful getic de aur de la Coțofenești, dar și pe unul din scuturile de fier descoperite la cetatea dacică Piatra Roșie. Deşi tezaurul prezentat mai sus este cercetat cu asiduitate de peste două sute de ani, încă nu a fost dezlegat misterului care îl înconjoară.

Mai sunt și alte comori românești ce fac faima unor muzee din alte țări. Astfel, un alt tezaur care se afla la Kunsthistorisches Museum din Viena este cel descoperit în anul 1797 la Şimleul Silvaniei, judeţul Sălaj. Prima parte a acestui tezaur a fost descoperită de doi copii ciobani care culegeau prune, iar a doua parte a fost descoperită în anul 1889 de către nişte muncitori zilieri care lucrau la scos cartofi. În prezent o parte din tezaur este expusă la muzeul vienez, iar partea descoperită în anul 1889, se află la Budapesta. Partea de tezaur expusă la Budapesta este compusă din 73 de piese de aur şi argint în greutate totală de 8 kilograme. În cunoscutul muzeu vienez mai sunt expuse obiecte prețioase descoperite la Moroda, jud. Arad (un colan), la Marca, jud. Sălaj (două colane), la Someşu Cald, jud.Cluj (un lanţ din inele duble, cu un pandativ rotund), la Orăştie, jud. Hunedoara (o brăţara dacică din argint aurit). Un alt tezaur găzduit în muzeu este tezaurul de la Sălişte, judetul Alba, numit şi „Tezaurul de la Cioara”. Descoperit în anul 1820 de către ţăranul Matei a lui Ştefan Molodeţ acesta era constituit din 64 de piese de argint. Acestea sunt expuse, dar câte altele nu pot fi prin depozitele acestor muzee… Până în prezent nu am reușit nici să avem într-o expoziție românescă acest tezaur, nici să obținem o copie a originalului, pentru bucuria ochilor noștri și liniștea strămoșilor.

Aur și argint românesc ce strălucesc în vitrinele unor alte țări, spre amintirea unei istorii bogate a României, dar parțial furate.

Sursa: http://www.ziarulnatiunea.ro/2015/07/10/cel-mai-mare-tezaur-apartinand-evului-mediu-timpuriu-tezaurul-de-la-sannicolau-mare

INTEGRAL: Ecumenismul, opera clanului Rockefeller: Războiul contra Creștinismului. Cele 3 etape ale instituționalizării Religiei Mondiale: 1. Terfelirea creștinismului prin cumpărarea, cu sume uriașe de bani, a teologilor și educatorilor religioși, în scopul schimbării doctrinei și subminării credinței de la catedră și de la amvon. 2. Înființarea Consiliului Mondial al Bisericilor 3. Ralierea tuturor denominațiunilor creștine, a Bisericii Creștin Ortodoxe și tuturor religiilor lumii în jurul ideii de „luptă și dreptate socială”, în scopul facilitării decretării Guvernului Mondial și Religiei Unice, sub comanda lui Antihrist. (Rezumat al capitolului al 17-lea din cartea Truth Is a Lonely Warior [Adevărul este războinic solitar], de James Perloff [n. 1951, Painesville, Ohio, S.U.A.]). Traducerea, ©Acta Diurna®. Mulțumim blogului bucovinaprofundă.wordpress.com care ne-a semnalat spre traducere articolul.

INTEGRALA SERIEI ECUMENISMUL, OPERA CLANULUI ROCKEFELLER, tradus, editat și publicat de blogul ActaDiurna

®Acta Diurna™

Cele trei etape ale instituționalizării Religiei Mondiale (sau a Viitorului, sau Noua Ordine Mondială)

Karl Marx a numit religia „opiumul popoarelor”, și de aceea regimurile comuniste au folosit (și folosesc în continuare) tot…

Vezi articolul original 6.615 cuvinte mai mult