Asociaţia NEAMUL ROMÂNESC
Petru Vodă, judeţul Neamţ
Telefon 0766.266764
e.mail: neamul_romanesc@yahoo.com
facebook
Ridică-te PREOT ROMÂN!
Adresez acest îndemn oricărui preot de mir care se regăseşte sau are cunoştinţă despre vreuna din ipostazele prezentate. Rog ierarhul sau preotul care nu se regăseşte în ipostazele de mai jos să înţeleagă că nu va putea rosti niciodată aceste adevăruri.
Îţi adresez aceste cuvinte ţie, preot de mir ortodox român.
Ai îndurat atâtea mizerii pe care la început de drum nici nu bănuiai că pot exista.
Ai plecat pe drumul preoţiei încrezător că Dumnezeu te va ajuta, crezând că toate le vei face în numele lui Dumnezeu.
Ai muncit în seminar şi la facultate şi ai gândit că anumite atitudini necreştine întâlnite acolo, pe care le descopereai deja, sunt întâmplătoare şi trecătoare.
Ai fost învăţat că Iisus Hristos a venit şi a aşezat în Biserică: ierarhi, preoţi şi diaconi pentru îndrumarea şi slujirea credincioşilor creştini.
Ai aflat în timpul studiilor teologice cum pedepseau Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei preoţii şi episcopii care dădeau şi primeau daruri pentru hirotonirea ca preot şi pentru parohie.
Ai început să te frămânţi la gândul că va veni ziua când şi tu vei fi nevoit să faci ceva pentru a ajunge preot şi mai ales pentru a obţine o parohie.
Conştiinţa îţi spunea că tu nu vei face simonie – cumpărare de har. Dar unii ţi-au explicat că este foarte bine dacă tu, candidat, vei “ajuta” Biserica printr-o donaţie consistentă. Te-au convins că vei primi o parohie din care vei câştiga banii care să-ţi acopere “ajutorul iniţial” de câteva mii sau zeci de mii de euro. Pe deasupra vei primi gratuit o casă parohială în care vei locui cu familia.
Dacă nu ai avut posibilitatea să donezi “ajutorul” necesar bisericii, cu siguranţă ai primit cu mari eforturi o parohie mai săracă, eventual fără casă parohială.
Dacă ai dat “ajutorul”, ai fost nevoit să ceri taxe mai mari de la credincioşi. Banii de donaţie, împrumutaţi de la familie, trebuiau recuperaţi.
Din păcate, odată ajuns în parohie, ai aflat că banii de salariu, alocaţi de la bugetul Statului, nu vor ajunge în buzunarul tău.
Semnezi pentru bani, dar trebuie să faci rost de salariu din banii credincioşilor.
Toţi românii ştiu că Statul îţi dă salariu, dar la protopopiat ţi se iau impozite echivalente cu salariul tău, sau mai mari decât salariul. Atunci mai duci ceva bani de acasă.
Credincioşii din parohie te judecă pe nedrept: „Uite, popa nu se mai satură de bani!”
Tu, preot român, nu poţi spune nimic. Dacă află ierarhul că te plângi, te dă afară.
În parohie ai aflat că nu numai salariul tău trebuie să ţi-l câştigi.
De sus ţi-a venit cota de lumânări pe care trebuie să o consume credincioşii. Dacă nu poţi face cota de lumânări, nu eşti vrednic ca preot în faţa ierarhului tău.
Apoi ţi-a venit cota de publicaţii: ziare, cărţi, calendare şi altele, pe care trebuie să le plăteşti indiferent dacă le cumpără credincioşii sau nu le cumpără. Iar ai scos bani din buzunar, ca să plăteşti la protopopiat acele publicaţii impuse de ierarhi.
Mai nou, a mai apărut o cotă. Cota de bani pentru Catedrala de la Bucureşti. Alţi bani. Alte chitanţe tăiate pentru a mulţumi ierarhul.
Toţi banii aceştia de unde vin? De la bietul credincios, din taxe pentru serviciile religioase.
Eşti nevoit ca la fiecare Sf. Liturghie să faci apeluri pentru bani de la credincioşi.
Credincioşii, neştiind adevărul, iar te judecă pe nedrept: “Uite, popa nu se mai satură de bani!”
Iar tu, preot român, nu poţi spune nimic. Dacă vociferezi şi află ierarhul, poţi să fii dat afară. Acum nu mai ai voie să dai nici un interviu la ziar sau la televiziune fără binecuvântarea ierarhului. Nu ai voie să scrii o carte şi nici să faci vreo asociaţie în nume propriu, fără binecuvântare. Iar ierarhul nu-ţi dă binecuvântare.
De cele mai multe ori ierarhul îţi dă sarcina să ridici o nouă biserică, sau să aduci îmbunătăţiri la cea existentă, să ridici vreun spaţiu pentru pomeniri sau vreo cantină socială.
Uneori acestea sunt cerute chiar de credincioşii din parohie sau de necesitatea situaţiei.
Te angajezi la cheltuieli, la administrarea unor construcţii, de voie de nevoie devii ctitor.
Nu ai dreptul, ca preot de mir, să rămână mărturia istorică a jertfei tale. Spre deosebire de bisericile mânăstireşti, preotul de mir nu are voie să fie pictat la ctitori.
De unde ai adunat banii? Nu interesează pe nimeni.
Poate ai fost nevoit să faci înţelegeri cu politicienii locali, care-ţi promit bani de la bugete în schimbul unor “recomandări” în campaniile electorale.
Poate ai fost nevoit să semnezi înţelegeri ilegale cu afacerişti veroşi care doresc o spălare a banilor printr-o formă acoperită de creştinism milostiv.
Poate ai fost nevoit să te faci preş în faţa unor oameni înstăriţi, numai să obţii ajutorul lor mai consistent.
Nici protopopul şi nici ierarhul nu te-au întrebat vreodată ce ai făcut pentru a obţine banii.
La sfârşitul ctitoriei muncite de tine, preot român, ai chemat ierarhul. Pentru aceasta îţi trebuie bani pentru agapă şi pentru deplasarea ierarhului. Eventual bani şi pentru un antimis nou.
Iar eşti nevoit să te umileşti şi să cerşeşti bani. Nu poţi explica enoriaşilor pentru ce iar ai nevoie de atât de mulţi bani.
Din nou, mirenii din parohie te judecă pe nedrept: “Uite, popa nu se mai satură de bani.” Bani, bani şi iar bani.
Desigur nu vei comenta nici de această dată. Ai îndurat atâtea, şi acum la sfârşit să pierzi totul!
Dacă Dumnezeu te ajută, de acum vei sta liniştit în biserica ctitorită de tine şi te vei ocupa şi de familia ta, eventual de o casă pentru ieşirea la pensie. Nimeni nu te mai ţine în casa parohială după momentul pensionării.
Nici ierarhul, nici mireanul credincios nu se preocupă ce vei face după pensie.
Dacă vei face o casă pentru familia ta, toată lumea te va judeca: “Uite, popa nu se mai satură, acum îi trebuie şi casă!”
Dacă nu te ajută Dumnezeu, vine o zi când, la terminarea bisericii ctitorite de tine, eşti anunţat că trebuie să părăseşti parohia. Din varii motive. “Fraţi” care să te ajute să-ţi facă un asemenea “bine” se vor găsi în Biserică.
Eşti obligat să faci ascultare de episcopul tău şi să pleci în parohia în care ai fost trimis.
Acolo ai şanse să o iei de la început şi să fii judecat pe nedrept, a câta oară, pentru că nu te mai saturi.
Dacă nu „asculţi” de ierarhul tău, cu siguranţă vei fi caterisit şi dat afară din Biserică. Atunci eşti iremediabil pierdut. Jertfa ta nu va fi recunoscută niciodată. Vei fi tratat ca un marginal şi un paria pentru că ierarhul ţi-a dat anatema pe veci.
În tot acest timp eşti ocupat cu parohia iar de familie nici nu mai ai timp. Soţia te înţelege, dar până la un punct. Copiii tăi nu te mai întreabă nimic. Încep să creadă că aşa este Biserica.
Tensiunile şi discuţiile din familie, cu soţia preoteasă sau copiii, nu interesează pe nimeni. Tu eşti nevoit să taci, pentru că singur ţi-ai ales crucea. Dar această cruce nu este a ta, preot român. Crucea preoţiei tale trebuia să fie una frumoasă şi demnă.
Ascultarea necondiţionată faţă de ierarh a atins limitele absurdului. Personalitatea preotului este anulată total în numele ascultării.
Unde este demnitatea şi identitatea persoanei umane creştine aprofundată de Sfinţii Părinţi?
Unii confraţi preoţi, dorind să fie plăcuţi de ierarh, acceptă şi aprobă orice în numele ascultării. Dar sinodalitatea ortodoxă ar trebui să se manifeste şi la nivel local. Preotul ar trebui să aibă un cuvânt de spus în faţa ierarhului său.
Dacă Sf. Apostol Pavel a îndrăznit să-l contrazică pe Sf. Apostol Petru în primul sinod creştin, oare un preot nu poate să-l contrazică pe ierarhul său?
Din păcate asistăm la o nouă formă de reeducare – modificarea personalităţii preotului ortodox.
În reeducarea comunistă din temniţe, persoana trebuia să ajungă să afirme tot ceea ce era cerut de ierarhia comunistă. Acum preotul este nevoit să accepte tot ceea ce este cerut de ierarhia bisericească.
Oricine te iartă în România, dar Biserica (a se citi ierarhul) te va ierta foarte greu. Poate niciodată! Sunt rare cazurile de iertare şi reabilitare a preoţilor excluşi din Biserică.
Două cazuri celebre sunt: Părintele Arsenie Boca şi Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa caterisiţi de ierarhi ai Bisericii. Părintele Arsenie a rămas caterisit în ultimii 30 de ani de viaţă. A fost reabilitat după moartea sa, formal şi fără sens.
Miile de preoţi din temniţele comuniste au fost abandonate de ierarhia bisericească. Jertfa lor nu este recunoscută nici acum. Canonizarea celor care au murit martiric în închisori se amână pentru vreo două sute de ani.
Atunci justificarea era simplă: „Au cerut comuniştii!” Dar acum cine o cere?
Tu, preot român ce modele să mai ai?
Cine te judecă în consistorii? Fraţii tăi preoţi, la comanda ierarhului. Preoţi care trebuie să facă ascultare de ierarhul lor. Sentinţa este dată dinainte de ierarh, dacă ai ajuns într-un consistoriu bisericesc. Dreptul la apărare şi toate celelalte drepturi îţi sunt încălcate. Ai parte de un simulacru de proces bisericesc. Eşti condamnat dinainte de a fi trimis la judecată. Contestaţia nu o poţi face decât tot la ierarhul care te-a condamnat dinainte. Ştiai că nu mai ai dreptul să conteşti în vreo instanţă civilă decizia unei instanţe bisericeşti?
Mai rău decât pe timpul comuniştilor!
În timp ce tu eşti judecat pe nedrept, sunt alţi preoţi cu abateri mult mai grave nepedepsiţi. Probabil că ei au suplimentat donaţiile către Biserică. Tu n-ai mai avut de unde pentru că deja ai dat ultimul bănuţ.
Din anul 2008 a fost emis un nou Statut privind organizarea şi funcţionarea Bisericii.
Ai fost consultat, ca preot de mir, în ceea ce priveşte elaborarea noului Statut? Ai avut posibilitatea să contribui la îmbunătăţirea unor articole din Statut?
Nu. Ai aflat, poate peste ani, că a fost emis un Statut elaborat şi aprobat de Sinodul ierarhilor Bisericii. Ai aflat atunci, sau poate nici acum, că potrivit Statutului, tu preot mirean nu ai nici un drept. Ai doar obligaţii şi responsabilităţi. Ai dreptul să taci pentru că dacă vei vorbi vei fi exclus din Biserică.
Ai aflat din Statut că nici mirenii credincioşi din parohia ta nu au nici un drept. Au obligaţii şi responsabilităţi pentru sprijinirea necondiţionată a Bisericii. Mirenii au obligaţia să-şi facă din banii lor propria biserică parohială, dacă nu au ridicat strămoşii lor una, dar nu au nici un drept de proprietate asupra propriei biserici.
Mirenii au obligaţia să întreţină cu banii lor toate cheltuielile invocate până acum dintr-o parohie, dar nu au dreptul să-şi spună părerea despre preotul impus de ierarh. Mirenii au obligaţia să plătească toate birurile bisericeşti, dar nu au dreptul să ceară ierarhului un anumit preot în parohia lor. Un preot căruia să i se cânte din inimă de către toţi mirenii credincioşi: „Vrednic este!”
Mirenii au foarte multe obligaţii, dar nici un drept real. Nici măcar nu au avut dreptul să aprobe, sau nu, vreo prevedere din Statutul sau Regulamentul bisericesc.
Nu au dreptul să ştie că sunt adevăraţii coproprietari ai bisericilor parohiale.
Cine cunoaşte numele membrilor mireni ai Adunărilor eparhiale? Unde sunt afişate listele cu membrii Adunării Naţional Bisericeşti? Cine cunoaşte componenţa nominală a membrilor Consiliului Naţional Bisericesc?
Cine îi alege pe aceşti mireni în forurile superioare de conducere ale Bisericii? Sunt numiţi de ierarhi fără consultarea credincioşilor din parohii.
Aceşti mireni cu identităţi ultrasecrete au vreun cuvânt de spus despre viaţa Bisericii? În afară de aprobarea unor bugete (adică bani), se mai implică în vreun fel aceşti mireni din forurile superioare bisericeşti în propria lor Biserică?
Dacă mirenii din parohii nu au nici un cuvânt de spus, dacă preotul mirean este redus la tăcere, dacă mirenii din forurile de conducere bisericeşti nu pot spune nimic, atunci cine este Biserica?
Cine hotărăşte dacă un Statut sau un Regulament este bun pentru viaţa Bisericii? Numai Sinodul Bisericii.
Cine conduce Biserica formată din zeci de milioane de mireni credincioşi? Numai ierarhii componenţi ai Sinodului BOR.
A fost emis un nou Regulament bisericesc, aprobat de Sinodul Bisericii în februarie 2015. Au fost introduse noi sancţiuni şi noi abateri sancţionate pentru preoţii de mir şi pentru personalul bisericesc mirean.
Te-a întrebat cineva ce părere ai despre acest Regulament? Ai văzut proiectul acestui Regulament? În Introducerea Regulamentului se specifică faptul că acesta a fost trimis spre consultare în eparhii în perioada 01 martie – 15 aprilie 2014.
Cine a hotărât pentru tine, preot mirean ortodox? Desigur ierarhul.
Cine poate aduce o acuză unui ierarh al Bisericii? Nimeni din România.
Ai fost intoxicat preot român cu afirmaţii de genul: “Numai Papa este infailibil.” Realitatea crudă din România arată că fiecare ierarh ortodox este infailibil. În România, fiecare ierarh este mai mult decât Papa. Ierarhul nu pot fi judecat de nici o instanţă bisericească sau lumească. Ierarhul se poate judeca doar pe sine însuşi.
În timp ce Papa este vicarul lui Dumnezeu, ierarhul român este un mic Dumnezeu pe pământ.
Dar cine este acest ierarh în Biserică? De unde vine el? Înainte de a fi înalt ierarh, orice episcop a fost un simplu călugăr. Ierarhul este recrutat dintre călugării români.
Iată ce i se spune la intrarea în călugărie, conform Molitfelnicului Bisericii: „leapădă semeţia vieţii lumeşti, în boli nu te împuţina, să nu te întorci de la sărăcie, nici de la greaua suferinţă, nici de defăimarea oamenilor, suferă răul ca un bun ostaş al lui Hristos. Căci ai să fii şi flămând şi însetat, şi gol, şi dosădit, şi batjocorit şi defăimat şi prigonit…şi când vei pătimi toate acestea, bucură-te, zice Domnul, că plata ta este multă în ceruri, întru Iisus Domnul nostru.”
Călugărul făgăduieşte că va respecta voturile castităţii, sărăciei şi ascultării şi va face toate acestea de bunăvoie. La intrarea în călugărie i se subliniază: „Însuşi Mântuitorul … să-ţi răsplătească ţie, nu după ceea ce vei făgădui şi mărturisi, ci după cum vei păzi cele ce vei făgădui.”
Acum ierarhul, cu votul sărăciei depus, are funcţia asimilită unui demnitar de Stat şi salariul plătit integral, fără returnare de impozite din buzunar.
Spre deosebire de călugăr, ce trebuie să respecte un preot de mir?
Preotul nu depune la hirotonie nici vreo făgăduinţă a castităţii, nici făgăduinţa sărăciei şi nici făgăduinţa ascultării până la moarte de mai marele său.
În Biblia sau Sfânta Scriptură tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a PF Părinte Teoctist- Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sinodului BOR, Bucureşti 1997, găsim cerinţele scripturistice pentru un preot.
I Timotei, cap.3: „2. Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, 3. Nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, 4. Bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa; 5.Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta de grijă de Biserica lui Dumnezeu?”
Acestea sunt întărite de descrierea preotului din Tit, Cap1: „5. Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit: 6. De este cineva fără de prihană, bărbat al unei singure femei, având fii credincioşi, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători. 7. Căci se cuvine ca episcopul să fie fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură, paşnic, nepoftitor de câştig urât. 8.Ci iubitor de străini, iubitor de bine, drept, cuvios, cumpătat…”
Lăsăm deoparte sinonimitatea preotului cu denumirea de episcop, care la acea vreme era numit mai marele preoţilor. Lăsăm deoparte şi Sfintele canoane apostolice şi ecumenice care fac referire la episcopii căsătoriţi, canoane valabile întrucât nu au fost abrogate de nici un alt sinod ecumenic.
Atunci de unde această denigrare nemeritată a preotului de mir?
De ce nu explici, preot de mir, cine încasează beneficiile financiare ale parohiilor?
De ce nu explici că eşti forţat de ierarh să pari în faţa propriilor enoriaşi ca unic beneficiar al banilor ceruţi şi adunaţi în parohie?
De ce nu explici credincioşilor despre adevăratele drepturi de care trebuie să beneficieze în parohiile lor?
De ce nu explici societăţii româneşti problemele din Biserica noastră?
Acum Biserica sunt doar membrii ierarhi ai Sinodului BOR, iar ceilalţi clerici şi mireni trebuie să fie doar supuşi ascultători slugarnici ai ierarhilor sinodali?
Nu cerem o democratizare a Bisericii. O ierarhie trebuie să existe. Recunoaştem şi ascultarea, fără de care nu poate exista Biserica. Dar tipul de dictatură, ce s-a introdus acum în Biserica noastră românească, nu este de sorginte creştină.
Tu, preot român eşti îngenuncheat de toate acestea şi altele ştiute numai de tine.
Eu nu te îndemn la răzvrătire, preot mirean român. Nu te îndemn nici la neascultare. Nu te îndemn nici să-ţi părăseşti ierarhul sau Biserica.
Te îndemn să te ridici la demnitatea de preot al Bisericii Dumnezeului Sfintei Treimi. Te îndemn să te ridici la demnitatea de preot al Neamului Românesc.
Ridică-te preot român! Ridică Neamul Românesc odată cu tine!
Fii demn, fii curajos, fii alături de mirenii credincioşi – oile păstorite de tine, păstor ortodox.
Biserica este a mirenilor credincioşi şi a preoţilor mireni. Biserica este a tuturor românilor ortodocşi.
Biserica este a Neamului nostru Românesc!
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Cu respect, preşedintele Asociaţiei Neamul Românesc
Vasilică Militaru
Traiasca Legiunea si Capitanul!
Foarte obiectiv.Mulțumim!
Traiasca Legiunea si Capitanul!
ROG DISTRIBUIRE: NOUA TRADUCERE A DOCUMETULUI OFICIAL DIN CRETA „RELAȚIILE BISERICII ORTODOXE CU RESTUL LUMII CREȘTINE”
cf variantei în engleză publicată pe siteul http://holycouncil.org/-/encyclical -holy-council
*diferențele față de textul de pe basilica.ro sunt marcate cu majuscule:
1. Biserica Ortodoxă, ca Una Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, CREDE CU TĂRIE, ÎN CONȘTIINȚA SA PROFUND ECLEZIALĂ, CĂ OCUPĂ UN LOC CENTRAL ÎN PROMOVAREA UNITĂȚII CREȘTINE ÎN LUMEA contemporană.
2. Biserica Ortodoxă își fundamentează unitatea Bisericii pe aceea că a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, și pe comuniunea cu Sfânta Treime și în Sfintele Taine. Această unitate este exprimată prin succesiunea apostolică şi prin tradiţia patristică şi este trăită în sânul ei până în ziua de azi. Biserica Ortodoxă are misiunea şi datoria să transmită şi să propovăduiască întregul adevăr cuprins în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, ceea ce conferă totodată Bisericii caracterul ei universal.
3. Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe pentru unitate, precum şi misiunea ei universală, au fost CLAR FORMULATE de Sinoadele Ecumenice. Acestea AU PUS ACCENTUL mai ales pe legătura indisolubilă dintre dreapta credinţă şi comuniunea sacramentală.
4. Biserica Ortodoxă, care se roagă neîncetat „pentru unirea tuturor”, a cultivat întotdeauna dialogul cu cei care s-au ÎNDEPĂRTAT de ea, atât cu cei de aproape cât şi cu cei de departe.
EA A JUCAT ROLUL PRINCIPAL ÎNDEOSEBI ÎN CĂUTAREA CONTEMPORANĂ a căilor și mijloacelor de de restaurare a unității celor care cred în Hristos, și a participat la Mișcarea Ecumenică încă de la apariţia acesteia, contribuind la formarea şi dezvoltarea ei ulterioară. De altfel, datorită spiritului ecumenic şi filantropic care o caracterizează, pretinzând conform poruncii divine, „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4), Biserica Ortodoxă s-a străduit întotdeauna să REFACĂ unitatea creştină. Astfel, participarea ortodoxă la mişcarea pentru restaurarea unităţii cu ceilalţi creştini într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică nu este deloc străină FIRII și istoriei Bisericii Ortodoxe, ci mai degrabă constituie o expresie LOGICĂ a credinţei şi a tradiţiei apostolice în noile condiţii istorice.
5. Dialogurile teologice bilaterale actuale ale Bisericii Ortodoxe şi participarea sa la Mişcarea Ecumenică se sprijină pe însăși conştiinţa Ortodoxiei şi pe spiritul ei ecumenic, cu scopul de a căuta unitatea TUTUROR creştinilor, pe baza ADEVĂRULUI credinței și a tradiției Bisericii primare a celor şapte Sinoade Ecumenice.
6. Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea sa nu poate fi NICICÂND PERTURBATĂ. CU TOATE ACESTEA, Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele, dar crede că relaţiile ei cu acestea trebuie să se sprijine pe clarificarea cât mai rapidă și obiectivă cu putință a întregii PROBLEME ECLEZIOLOGICE, şi mai ales a învăţăturii lor generale ASUPRA Tainelor, harului, preoţiei şi succesiunii apostolice. Așadar, ea are o abordare favorabilă, atât din motive teologice cât şi pastorale, faţă de dialogul teologic la nivel bilateral şi multilateral cu ceilalţi creştini şi, faţă DE PARTICIPAREA CEVA MAI GENERALĂ la Mişcarea Ecumenică contemporană, având convingerea că pe calea dialogului va da o mărturie dinamică despre plenitudinea adevărului în Hristos şi despre comorile sale duhovniceşti CELOR DIN AFARA EI, cu scopul de a netezi calea spre unitate.
7. În spiritul celor de mai sus, toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale participă astăzi activ la dialogurile teologice oficiale şi, majoritatea dintre ele, în diferite organisme intercreştine naţionale, regionale şi internaţionale, în pofida crizei profunde prin care trece Mişcarea Ecumenică. Această activitate multidimensională a Bisericii Ortodoxe izvorăşte dintr-un sentiment al responsabilităţii şi din convingerea că înţelegerea reciprocă şi cooperarea sunt de o importanță MAJORĂ„pentru a nu pune piedică Evangheliei lui Hristos” (1 Corinteni 9, 12).
8. Desigur, purtând dialoguri cu ceilalţi creştini, Biserica Ortodoxă nu SUBESTIMEAZĂ dificultăţile INERENTE unei asemenea acţiuni; BA mai mult, ea recunoaşte obstacolele ce STAU în calea către o înţelegere comună a tradiţiei Bisericii primare şi nădăjduieşte ca Sfântul Duh, care ȚINE UNITĂ ÎNTREAGA BISERICĂ (stihira vecerniei Rusaliilor), va plini cele cu lipsă (rugăciune la hirotonie). În acest sens, Biserica Ortodoxă, în relaţiile sale cu RESTUL lumii creştine, nu se sprijină numai pe strădaniile omeneşti ale celor IMPLICAȚI ÎN DIALOGURI, ci mai ales pe călăuzirea Sfântului Duh în harul Domnului, Care S-a rugat „ca…toţi să fie una” (Ioan 17, 21).
9. Dialogurile teologice bilaterale actuale, anunţate de către Conferinţele panortodoxe, EXPRIMĂ DECIZIA UNANIMĂ a tuturor Preasfintelor Biserici Ortodoxe locale, care sunt chemate să participe activ şi neîntrerupt la derularea lor, astfel ca mărturia unanimă a Ortodoxiei spre slava lui Dumnezeu Celui în Treime să nu fie împiedicată. În cazul în care o Biserică locală decide să nu-şi desemneze reprezentaţii la un dialog anume sau la o sesiune a sa, DACĂ ACEASTĂ DECIZIE NU ESTE LUATĂ LA NIVEL PANORTODOX, DIALOGUL VA CONTINUA ORCUM. ÎNAINTE DE ÎNCEPEREA DIALOGULUI SAU A SESIUNII, ABSENȚA ORICĂREI BISERICI LOCALE VA TREBUI DISCUTATĂ ORICUM în cadrul unei comisii ortodoxe pentru dialog, pentru a fi exprimată solidaritatea şi unitatea Bisericii Ortodoxe. Dialogurile teologice bilaterale și multilaterale trebuie să se supună evaluărilor periodice la nivel panortodox.
10. Problemele care apar pe parcursul discuţiilor teologice din Comisiile Teologice Mixte nu constituie întotdeauna TEMEI SUFICIENT PENTRU A-ȘI RECHEMA UNILATERAL REPREZENTANȚII SAU PENTRU A-I RETRAGE DEFINITIV DE LA DIALOG. De regulă, retragerea de la dialog a oricărei Biserici trebuie evitată; în CAZ CONTRAR, TREBUIE DEPUSE EFORTURI LA NIVEL INTERORTODOX PENTRU A SE RESTABILI REPREZENTATIVITATEA COMPLETĂ ÎN COMISIA TEOLOGICĂ ORTODOXĂ ANGAJATĂ ÎN DIALOG.Dacă una sau mai multe Biserici Ortodoxe locale refuză să participe la întrunirile Comisiei Teologice Mixte a unui dialog anume, INVOCÂND SERIOASE motive eclesiologice, canonice, pastorale sau morale, Biserica sau acele Biserici trebuie să comunice în scris refuzul lor Patriarhului Ecumenic şi tuturor Bisericilor Ortodoxe, potrivit practicii panortodoxe. Pe parcursul consultării panortodoxe ulterioare, Patriarhul Ecumenic va urmări SĂ SE AJUNGĂ LA UN CONSENS UNIC ÎNTRE BISERICILE ORTODOXE PRIVIND EVENTUALELE CURSURI DE ACȚIUNE, CARE POT CUPRINDE – DACĂ ACEASTA ESTE CONSIDERATĂ UNANIM NECESAR – O REEVALUARE A PROGRESULUI DIALOGULUI TEOLOGIC ÎN CAUZĂ.
11. Metodologia URMĂRITĂ PE PARCURSUL dialogurilor teologice are ca scop rezolvarea diferențelor teologice primite sau a eventualelor noi diferențe, şi căutarea elementelor comune ale credinţei creştine. ACEST PROCES PRESUPUNE CA ÎNTREAGA BISERICĂ SĂ FIE MEREU INFORMATĂ CU PRIVIRE LA DIFERITELE STADII ALE DIALOGULUI. ÎN CAZUL ÎN CARE NU ESTE POSIBIL SĂ SE DEPĂȘASCĂ O ANUMITĂ DIFERENȚĂ TEOLOGICĂ, DIALOGUL VA PUTEA CONTINUA DOAR DUPĂ CE DEZACORDUL CONSTATAT CU PRIVIRE LA ACEA PROBLEMĂ VA FI ÎNREGISTRAT ȘI ADUS ÎN ATENȚIA TUTUROR BISERICILOR ORTODOXE LOCALE, în vederea luării de măsuri ce se impun.
12. Este evident că LA DIALOGURILE TEOLOGICE, scopul comun al tuturor celor prezenți este dat de restabilirea finală a unităţii în credinţa cea adevărată şi în dragoste. Însă diferențele teologice şi eclesiologice existente permit o anumită ierarhizare a provocărilor ce stau în calea ATINGERII OBIECTIVULUI stabilit la nivel panortodox. PROBLEMELE SPECIFICE fiecărui dialog bilateral presupun o diferenţiere a metodologiei CE ÎI URMEAZĂ; dar nu şi o diferenţiere în ceea ce priveşte scopul, dat fiind faptul că acest scop este unic pentru toate dialogurile.
13. Cu toate acestea, DACĂ SITUAȚIA O CERE, ESTE IMPERIOS NECESAR SĂ SE ÎNCERCE O COORDONARE A ACTIVITĂȚII diferitelor Comisii teologice interortodoxe, ȚINÂNDU-SE CONT CĂ ÎN ACEASTĂ ZONĂ A DIALOGULUI TREBUIE TOTODATĂ DESCOPERITĂ ȘI ARĂTATĂ UNITATEA BISERICII ORTODOXE.
14. Concluderea oricărui dialog teologic oficial ARE LOC ODATĂ CU ÎNCHEIEREA lucrării Comisiei teologice mixte aferente. ÎN ACEL MOMENT, Preşedintele Comisiei Interortodoxe înaintează un raport Patriarhului Ecumenic, care, CU CONSIMȚĂMÂNTUL Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe locale, anunţă încheierea dialogului. Niciun dialog nu poate fi considerat încheiat înainte de a fi anunţat printr-o atare hotărâre panortodoxă.
15. HOTĂRÂREA LA NIVEL PAN-ORTODOX PRIVIND RESTAURAREA COMUNIUNII ELCEZIALE TREBUIE SĂ SE BAZEZE, ÎN ORICE CAZ, PE UNANIMITATEA TUTUROR BISERICILOR ORTODOXE LOCALE, DE CARE VA DEPINDE SUCCESUL FINALIZĂRII DIALOGULUI TEOLOGIC.
16. Unul din principalele organisme ale Mişcării Ecumenice contemporane este Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Anumite Biserici Ortodoxe s-au numărat printre membrele fondatoare ale acestui Consiliu şi, mai apoi, toate Bisericile Ortodoxe locale au devenit membre. CMB este un organism intercreştin structurat, în pofida faptului că nu ARE ÎN COMPONENȚA SA toate bisericile şi confesiunile creştine eterodoxe. În acelaşi timp, există şi alte organizaţii intercreştine şi organisme regionale, precum Conferinţa Bisericilor Europene (KEK), Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Orientul Mijlociu şi Consiliul Panafrican al Bisericilor. Acestea, alături de CMB, îndeplinesc o misiune importantă pentru promovarea unităţii lumii creştine. Biserica Ortodoxă a Georgiei şi cea a Bulgariei s-au retras din Consiliul Mondial al Bisericilor, prima în 1997, iar a doua în 1998. Acestea AU o părere proprie despre activitatea Consiliului Mondial al Bisericilor şi, drept urmare, nu participă la activităţile acesteia și la ale altor organizaţii intercreştine.
17. Bisericile Ortodoxe locale, membre ale CMB, participă deplin și egal la organismul Consiliului Mondial al Bisericilor contribuind, prin toate mijloacele care le stau la dispoziţie, la promovarea coexistenţei paşnice şi a colaborării cu privire la principalele provocări socio-politice. Biserica Ortodoxă a primit CU BUCURIE decizia CMB de a răspunde la solicitarea sa privind constituirea unei Comisii Speciale privind participarea ortodoxă la CMB, ÎMPUTERNCITĂ prin Conferinţa Interortodoxă de la Tesalonic (1998). Criteriile stabilite de către Comisia Specială, propuse de ortodocşi şi acceptate de către CMB, au dus la constituirea unui Comitet Permanent de ACORD și Colaborare. CRITERIILE AU FOST ratificate şi încorporate în Statutul şi Regulamentul de funcţionare ale CMB.
18. RĂMÂNÂND fidelă eclesiologiei sale, dar și identităţii structurii sale interne şi învăţăturii Bisericii primare a celor Șapte Sinaode Ecumenice, PARTICIPAREA BISERICII ORTODOXE la organismul Consiliului Mondial al Bisericilor, NU PRESUPUNE ACCEPTAREA NOȚIUNII DE „EGALITATE A CONFESIUNILOR”, şi în niciun caz nu poate ACCEPTA unitatea Bisericii ca pe un compromis interconfesional. În acest spirit, unitatea căutată în cadrul CMB nu poate fi PUR ȘI SIMPLU PRODUSUL acordurilor teologice, ci TREBUIE SĂ SE BAZEZE PE UNITATEA CREDINȚEI, păstrată în Sfintele Taine şi trăită în Biserica Ortodoxă.
19. Bisericile Ortodoxe membre CMB consideră drept condiţie INDISPENSABILĂ PENTRU PARTICIPAREA LOR la CMB ARTICOLUL DE BAZĂ al Constituţiei CMB, potrivit căruia MEMBRII SĂI POT FI DOAR ACEIA care cred în Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, potrivit Scripturilor, şi CARE IL mărturisesc pe Dumnezeu în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, potrivit Simbolului Niceo-constantinopolitan. Acestea au convingerea profundă că premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto (1950), intitulată „Biserica, bisericile şi Consiliul Mondial al Bisericilor”, sunt de o importanţă majoră pentru participarea ortodoxă la acest Consiliu. Este de la sine înţeles, prin urmare, că CMB NU REPREZINTĂ SUB NICIO FORMĂ o „supra-biserică”. „Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este acela de a negocia unirea între biserici – lucru ce-l pot face numai bisericile însele din proprie iniţiativă – ci să realizeze un contact viu între biserici, să promoveze studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii. Nicio biserică nu este obligată să îşi schimbe eclesiologia, după accederea la Consiliu… Mai mult, din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare Biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (Declaraţia de la Toronto, §2).
20. Perspectivele dialogurilor teologice DINTRE Bisericile Ortodoxe și RESTUL lumii creştine sunt întotdeauna determinate pe baza principiilor eclesiologiei ortodoxe şi a criteriilor canonice ale tradiţiei bisericeşti deja constituite. (CANONUL 7 AL CELUI DE-AL DOILEA SINOD ECUMENIC ȘI CANONUL 95 AL SINODULUI ECUMENIC QUINISEXT).
21. Biserica Ortodoxă doreşte să SPRIJINE lucrarea „Comisiei pentru Credinţă şi RÂNDUIALĂ” şi urmăreşte cu interes contribuţia teologică a acesteia până în ziua de astăzi. ACEASTA ARE O VIZIUNE FAVORABILĂ ASUPRA DOCUMENTELOR COMISIEI TEOLOGICE, FORMULATE prin PARTICIPAREA DE ÎNSEMNĂTATE a teologilor ortodocşi, REPREZENTÂND UN PAS VREDNIC DE LAUDĂ în Mişcarea Ecumenică pentru apropierea dintre creştini. CU TOATE ACESTEA, Biserica Ortodoxă are rezerve LEGATE DE anumite aspecte VITALE PRIVIND credinţa şi RÂNDUIALA, DEOARECE bisericile şi confesiunile non-ortodoxe s-au abătut de la adevărata credinţă a UNEIA SFINTE, SOBORNICEȘTI ȘI APOSTOLEȘTI BISERICI.
22. BISERICA ORTODOXĂ CONSIDERĂ TOATE TENTATIVELE DE RUPERE A UNITĂȚII BISERICII, ÎNTREPRINSE DE INDIVIZI SAU GRUPURI DE INDIVIZI, sub pretextul păstrării sau presupusei apărări a Ortodoxiei autentice, CA FIIND VREDNICE DE OSÂNDĂ. AȘA CUM S-A DOVEDIT DE-A LUNGUL ISTORIEI BISERICII ORTODOXE, păstrarea credinţei ortodoxe autentice este asigurată numai prin sistemul sinodal, care A REPREZENTAT ÎNTOTDEAUNA cea mai înaltă autoritate A BISERICII în PROBLEME de credinţă şi reguli canonice (canonul 6 al Sinodului II Ecumenic).
23. Biserica Ortodoxă are o conştiinţă comună a necesităţii dialogului teologic intercreştin. De aceea ea CREDE că acest dialog TREBUIE totdeauna să fie însoţit de mărturia în lume date de FAPTELE CARE SĂ EXPRIME ÎNȚELEGEREA RECIPROCĂ ȘI DRAGOSTEA, care să exprime „bucuria negrăită a Evangheliei” (1 Petru 1, 8), EVITÂND orice act de prozelitism, uniaţie sau altă acţiune de antagonism confesional provocator. În acest spirit, Biserica Ortodoxă consideră important ca toţi creştinii, inspiraţi de principiile fundamentale comune Evangheliei, să încerce să ofere CU RÂVNĂ ȘI SOLIDARITATE un răspuns la problemele spinoase ale lumii contemporane, BAZAT PE MODELUL OMULUI NOU ÎN HRISTOS.
24. Biserica Ortodoxă este conştientă de faptul că mişcarea pentru restaurarea unităţii creştinilor ia forme noi, pentru a putea răspunde noilor situaţii şi pentru a face faţă noilor provocări ale lumii contemporane. ESTE IMPERIOS NECESAR CA TRADIȚIA APOSTOLICĂ ȘI A CREDINȚA SĂ STEA LA BAZA MĂRTURIEI NEÎNTRERUPTE A BISERICII ORTODOXE ÎN LUMEA CREȘTINĂ DIVIZATĂ.
Ne rugăm ca TOȚI creştinii să CONLUCREZE PENTRU CA ZIUA în care Domnul va IMPLINI DORINȚA Bisericilor Ortodoxe de a „fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10, 16) SĂ VINĂ CÂT MAI CURÂND.
Traiasca Legiunea si Capitanul!
RELATIONS OF THE ORTHODOX CHURCH WITH THE REST OF THE CHRISTIAN WORLD
The Orthodox Church, as the One, Holy, Catholic, and Apostolic Church, in her profound ecclesiastical self-consciousness, believes unflinchingly that she occupies a central place in the matter of the promotion of Christian unity in the world today.
The Orthodox Church founds the unity of the Church on the fact of her establishment by our Lord Jesus Christ, and on the communion in the Holy Trinity and in the sacraments. This unity is expressed through the apostolic succession and the patristic tradition and is lived out in the Church up to the present day. The Orthodox Church has the mission and duty to transmit and preach all the truth contained in Holy Scripture and Holy Tradition, which also bestows upon the Church her catholic character.
The responsibility of the Orthodox Church for unity as well as her ecumenical mission were articulated by the Ecumenical Councils. These stressed most especially the indissoluble bond between true faith and sacramental communion.
The Orthodox Church, which prays unceasingly “for the union of all,” has always cultivated dialogue with those estranged from her, those both far and near. In particular, she has played a leading role in the contemporary search for ways and means to restore the unity of those who believe in Christ, and she has participated in the Ecumenical Movement from its outset, and has contributed to its formation and further development. Moreover, the Orthodox Church, thanks to the ecumenical and loving spirit which distinguishes her, praying as divinely commanded that all men may be saved and come to the knowledge of the truth (1 Tim 2:4), has always worked for the restoration of Christian unity. Hence, Orthodox participation in the movement to restore unity with other Christians in the One, Holy, Catholic and Apostolic Church is in no way foreign to the nature and history of the Orthodox Church, but rather represents a consistent expression of the apostolic faith and tradition in a new historical circumstances.
The contemporary bilateral theological dialogues of the Orthodox Church and her participation in the Ecumenical Movement rest on this self-consciousness of Orthodoxy and her ecumenical spirit, with the aim of seeking the unity of all Christians on the basis of the truth of the faith and tradition of the ancient Church of the Seven Ecumenical Councils.
In accordance with the ontological nature of the Church, her unity can never be perturbed. In spite of this, the Orthodox Church accepts the historical name of other non-Orthodox Christian Churches and Confessions that are not in communion with her, and believes that her relations with them should be based on the most speedy and objective clarification possible of the whole ecclesiological question, and most especially of their more general teachings on sacraments, grace, priesthood, and apostolic succession. Thus, she was favorably and positively disposed, both for theological and pastoral reasons, towards theological dialogue with other Christians on a bi-lateral and multi-lateral level, and towards more general participation in the Ecumenical Movement of recent times, in the conviction that through dialogue she gives a dynamic witness to the fullness of truth in Christ and to her spiritual treasures to those who are outside her, with the objective aim of smoothing the path leading to unity.
In this spirit, all the local Most Holy Orthodox Churches participate actively today in the official theological dialogues, and the majority of these Churches also participate in various national, regional and international inter-Christian organizations, in spite of the deep crisis that has arisen in the Ecumenical Movement. This manifold activity of the Orthodox Church springs from a sense of responsibility and from the conviction that mutual understanding and cooperation are of fundamental importance if we wish never to „put an obstacle in the way of the gospel of Christ (1 Cor 9:12).
Certainly, while the Orthodox Church dialogues with other Christians, she does not underestimate the difficulties inherent in this endeavor; she perceives these difficulties, however, on the path towards a common understanding of the tradition of the ancient Church and in hope that the Holy Spirit, Who “welds together the whole institution of the Church, (Sticheron at Vespers of Pentecost), will „make up that which is lacking” (Ordination Prayer). In this sense, the Orthodox Church in her relations with the rest of the Christian world, relies not only on the human efforts of those involved in dialogue, but especially on the guidance of the Holy Spirit in the grace of the Lord, who prayed “that…all may be one” (Jn 17:21).
The contemporary bilateral theological dialogues, announced by the Pan-Orthodox meetings, express the unanimous decision of all local most holy Orthodox Churches who are called to participate actively and continually in them, so that the unanimous witness of Orthodoxy to the glory of the Triune God may not be hindered. In the event that a certain local Church chooses not to assign a representative to a particular dialogue or one of its sessions, if this decision is not pan-Orthodox, the dialogue still continues. Prior to the start of the dialogue or of the session, the absence of any local Church ought to be discussed at all events by the Orthodox Committee of the dialogue to express the solidarity and unity of the Orthodox Church. The bi-lateral and multi-lateral theological dialogues need to be subject to periodical evaluations on a pan-Orthodox level.
The problems that arise during the theological discussions within Joint Theological Commissions are not always sufficient grounds for any local Orthodox Church unilaterally to recall its representatives or definitively withdraw from the dialogue. As a general rule, the withdrawal of a Church from a particular dialogue should be avoided; in those instances when this occurs, inter-Orthodox efforts to reestablish representational fullness in the Orthodox Theological Commission of the dialogue in question should be initiated. Should one or more local Orthodox Churches refuse to take part in the sessions of the Joint Theological Commission of a particular dialogue, citing serious ecclesiological, canonical, pastoral, or ethical reasons, this/these Church(es) shall notify the Ecumenical Patriarch and all the Orthodox Churches in writing, in accordance with pan-Orthodox practice. During a pan-Orthodox meeting the Ecumenical Patriarch shall seek unanimous consensus among the Orthodox Churches about possible courses of action, which may also include— should this be unanimously deemed necessary—a reassessment of the progress of the theological dialogue in question.
The methodology followed in the theological dialogues aims at both the resolution of the received theological differences or of possible new differentiations, and to seek the common elements of the Christian faith. This process requires that the entire Church is kept informed on the various developments of the dialogues. In the event that it is impossible to overcome a specific theological difference, the theological dialogue may continue, recording the disagreement identified and bringing it to the attention of all the local Orthodox Churches for their consideration on what ought to be done henceforth.
It is clear that in the theological dialogues the common goal of all is the ultimate restoration of unity in true faith and love. The existing theological and ecclesiological differences permit, however, a certain hierarchical ordering of the challenges lying in the way of meeting this pan-Orthodox objective. The distinctive problems of each bilateral dialogue require a differentiation in the methodology followed in it, but not a differentiation in the aim, since the aim is one in all the dialogues.
Nevertheless, it is essential if necessary for an attempt to be made to coordinate the work of the various Inter-Orthodox Theological Committees, bearing in mind that the existing unity of the Orthodox Church must also be revealed and manifested in this area of these dialogues.
The conclusion of any official theological dialogue occurs with the completion of the work of the relevant Joint Theological Commission. The Chairman of the Inter-Orthodox Commission then submits a report to the Ecumenical Patriarch, who, with the consent of the Primates of the local Orthodox Churches, declares the conclusion of the dialogue. No dialogue is considered complete before it is proclaimed through such a pan-Orthodox decision.
Upon the successful conclusion of the work of any theological dialogue, the pan-Orthodox decision about the restoration of ecclesiastical communion must, however, rest on the unanimity of all the local Orthodox Churches.
One of the principal bodies in the history of the Ecumenical Movement is the World Council of Churches (WCC). Certain Orthodox Churches were among the Council’s founding members and later, all the local Orthodox Churches became members. The WCC is a structured inter-Christian body, despite the fact that it does not include all non-Orthodox Christian Churches and Confessions. At the same time, there are other inter-Christian organizations and regional bodies, such as the Conference of European Churches, the Middle East Council of Churches and the African Council of Churches. These, along with the WCC, fulfill an important mission by promoting the unity of the Christian world. The Orthodox Churches of Georgia and Bulgaria withdrew from the WCC, the former in 1997, and the latter in 1998. They have their own particular opinion on the work of the World Council of Churches and hence do not participate in its activities and those of other inter-Christian organizations.
The local Orthodox Churches that are members of the WCC participate fully and equally in the WCC, contributing with all means at their disposal to the advancement of peaceful co-existence and co-operation in the major socio-political challenges. The Orthodox Church readily accepted the WCC’s decision to respond to her request concerning the establishment of the Special Commission on Orthodox Participation in the World Council of Churches, which was mandated by the Inter-Orthodox Conference held in Thessaloniki in 1998. The established criteria of the Special Commission, proposed by the Orthodox and accepted by the WCC, led to the formation of the Permanent Committee on Consensus and Collaboration. The criteria were approved and included in the Constitution and Rules of the World Council of Churches.
Remaining faithful to her ecclesiology, to the identity of her internal structure, and to the teaching of the ancient Church of the Seven Ecumenical Councils, the Orthodox Church’s participation in the WCC does not signify that she accepts the notion of the “equality of Confessions,” and in no way is she able to accept the unity of the Church as an inter-confessional compromise. In this spirit, the unity that is sought within the WCC cannot simply be the product of theological agreements, but must also be founded on the unity of faith, preserved in the sacraments and lived out in the Orthodox Church.
The Orthodox Churches that are members of the WCC regard as an indispensable condition of their participation in the WCC the foundational article of its Constitution, in accordance with which its members may only be those who believe in the Lord Jesus Christ as God and Savior in accordance with the Scriptures, and who confess the Triune God, Father, Son, and Holy Spirit, in accordance with the Nicene-Constantinopolitan Creed. It is their deep conviction that the ecclesiological presuppositions of the 1950 Toronto Statement, On the Church, the Churches and the World Council of Churches, are of paramount importance for Orthodox participation in the Council. It is therefore very clear that the WCC does not by any means constitute a “super-Church.” The purpose of the World Council of Churches is not to negotiate unions between Churches, which can only be done by the Churches themselves acting on their own initiative, but to bring Churches into living contact with each other and to promote the study and discussion of the issues of Church unity. No Church is obliged to change her ecclesiology on her accession to the Council… Moreover, from the fact of its inclusion in the Council, it does not ensue that each Church is obliged to regard the other Churches as Churches in the true and full sense of the term. (Toronto Statement, § 2).
The prospects for conducting theological dialogues between the Orthodox Church and the rest of the Christian world are always determined on the basis of the canonical principles of Orthodox ecclesiology and the canonical criteria of the already established Church Tradition (Canon 7 of the Second Ecumenical Council and Canon 95 of the Quinisext Ecumenical Council).
The Orthodox Church wishes to support the work of the Commission on „Faith and Order” and follows its theological contribution with particular interest to this day. It views favorably the Commission’s theological documents, which were developed with the significant participation of Orthodox theologians and represent a praiseworthy step in the Ecumenical Movement for the rapprochement of Christians. Nonetheless, the Orthodox Church maintains reservations concerning paramount issues of faith and order, because the non-Orthodox Churches and Confessions have diverged from the true faith of the One, Holy, Catholic and Apostolic Church.
The Orthodox Church considers all efforts to break the unity of the Church, undertaken by individuals or groups under the pretext of maintaining or allegedly defending true Orthodoxy, as being worthy of condemnation. As evidenced throughout the life of the Orthodox Church, the preservation of the true Orthodox faith is ensured only through the conciliar system, which has always represented the highest authority in the Church on matters of faith and canonical decrees. (Canon 6 2nd Ecumenical Council)
The Orthodox Church has a common awareness of the necessity for conducting inter-Christian theological dialogue. It therefore believes that this dialogue should always be accompanied by witness to the world through acts expressing mutual understanding and love, which express the „ineffable joy” of the Gospel (1 Pt 1:8), eschewing every act of proselytism, uniatism, or other provocative act of inter-confessional competition. In this spirit, the Orthodox Church deems it important for all Christians, inspired by common fundamental principles of the Gospel, to attempt to offer with eagerness and solidarity a response to the thorny problems of the contemporary world, based on the prototype of the new man in Christ.
The Orthodox Church is aware that the movement to restore Christian unity is taking on new forms in order to respond to new circumstances and to address the new challenges of today’s world. The continued witness of the Orthodox Church to the divided Christian world on the basis of the apostolic tradition and faith is imperative.
We pray that all Christians may work together so that the day may soon come when the Lord will fulfill the hope of the Orthodox Churches and there will be „one flock and one shepherd” (Jn 10:16).
Traiasca Legiunea si Capitanul!
Sa ne traiti Presfintite Episcop Longhin Mihail Jar! Mari si multe bucurii ne-ati facut ! Dumnezeu sa va rasplateasca jertfa si sa va apere, Maica Domnului sa va ocroteasca impotriva haitelor de lupi ce va dau tarcoale, dorind sa va sfasie, iar turma sa o mane spre stancile Gadarei. Domnul nostru Iisus Hristos- al Carui arhiereu sunteti, sa va fie pavaza acum si in veci !
Traiasca Legiunea si Capitanul!
A dispărut dragostea cu totul? Asemenea cuvinte vin din dragostea întru Hristos?
Poate, mai mult ca oricând, e nevoie să ne rugăm pentru păstorii noștri, nu să ne revoltăm.
Să ne rugăm pentru pacea Bisericii și să lăsăm cuvintele reci, golite de iubire, la adresa celor mai mari ca noi din punct de vedere duhovnicesc. Doamne miluiește-ne!