Din colectia personala a lui Alexandru Ursu-Bukowina: Suceava. CNSAS – I 264 428 – Colonia de muncă Ițcani, pag.15 bis. Cazul Iţcani.La Ițcani – zonă cuprinsă astăzi în mu­nicipiul Suceava, la granița cu comuna Șcheia – a funcționat o colonie de muncă, Unitatea 0720, în perioada 28 octombrie 1952 – septembrie 1953, după care s-a mu­tat la Lucășești (1953-1954). Conform do­cumentelor identificate la CNSAS, colonia avea o capacitate de 1.500-2.000 de lo­curi. Un document din martie 1953 spune că, la acel moment, erau internați 950 de deținuți păziți de 172 de milițieni. Co­mandantul unității era lt. maj. Ioan Pavel, ajutat de slt. Dumitru Gordin și lt. Gheor­ghe Ciobotaru, locțiitorul politic. Pavel, un tâmplar ajuns decident în sistemul pe­nitenciar comunist, a venit la Ițcani de la conducerea Coloniei Salcia, unde a pa­tro­nat crime și abuzuri incredibile (torturi, bătăi, lipsirea de tratament medical, mun­că în frig și umezeală până la extenuare, execuții sumare, deținuți îngropați de vii, profanarea cadavrelor etc.). Aceste me­to­de vor fi practicate și la Ițcani.

Fotografii din postarea Icăi Mindrila din grupul Suceava, leaganul sufletului nostru !

Urmăreşte · 25 noiembrie 2018 · 

Suceava. CNSAS – I 264 428 – Colonia de muncă Ițcani, pag.15 bis Din colectia personala a lui Alexandru Ursu-Bukowina.

Cazul Iţcani
”În cazul Ițcani, Institutul a fost sesizat de preotul Laurențiu Milici (n. 1924), din co­muna Șcheia. Acesta a evocat posibilitatea existenței unei gropi comune în raza lo­calităţii, cu deținuți politici din colonia de muncă de la Ițcani, decedați din cauza con­dițiilor de detenție și muncă im­pro­prii. Pentru a completa informațiile, au fost contactați alți martori pentru in­ter­viuri de istorie orală, printre care: Berariu Gheorghe (n. 1927), Berari Constantin (n. 1930), Moldovan Elena (n. 1936), Onciu Ioan (n. 1932), Păcuraru Oltița (n. 1935), Păcurari Silvia (n. 1940), Marcian Eugenia (n. 1927) din comuna Șcheia și Saghin Cons­tantin (n. 1924) și Aglaia Mihoc (n. 1920) din orașul Suceava.

La Ițcani – zonă cuprinsă astăzi în mu­nicipiul Suceava, la granița cu comuna Șcheia – a funcționat o colonie de muncă, Unitatea 0720, în perioada 28 octombrie 1952 – septembrie 1953, după care s-a mu­tat la Lucășești (1953-1954). Conform do­cumentelor identificate la CNSAS, colonia avea o capacitate de 1.500-2.000 de lo­curi. Un document din martie 1953 spune că, la acel moment, erau internați 950 de deținuți păziți de 172 de milițieni. Co­mandantul unității era lt. maj. Ioan Pavel, ajutat de slt. Dumitru Gordin și lt. Gheor­ghe Ciobotaru, locțiitorul politic. Pavel, un tâmplar ajuns decident în sistemul pe­nitenciar comunist, a venit la Ițcani de la conducerea Coloniei Salcia, unde a pa­tro­nat crime și abuzuri incredibile (torturi, bătăi, lipsirea de tratament medical, mun­că în frig și umezeală până la extenuare, execuții sumare, deținuți îngropați de vii, profanarea cadavrelor etc.). Aceste me­to­de vor fi practicate și la Ițcani. Pavel a fost arestat pentru aceste abuzuri chiar pe când era în post la Ițcani, judecat în 1955, condamnat la muncă silnică pe viață, dar eliberat în 1957 și reîncadrat.

„Sunteți niște câini, îngropați oameni vii!“

Iată ce povestește unul dintre martorii im­portanți, Păcurari Silvia (n. 1940, interviu din 11.08.2012, Șcheia): „Eu am stat aproape de cimitir când eram dom­ni­șoa­ră. Aveam în chirie un gardian de la co­lonie, că eram obligați să ținem în chi­rie, pe unul Vasile Mezei (milițian din cor­pul de pază, conform documentelor de la CNSAS, n.n.), care era din Brăila. Ma­jo­ritatea deținuților de la Ițcani erau po­li­tici. Căruța cu cadavre trecea pe la noi pe la poartă. Iarna mai veneau cu sania. Morții erau înveliți în rogojini, mulți nici nu mai erau îmbrăcați. Odată, când a venit Mezei cu sania cu cadavre, a intrat în casă pentru că avea ceva de vorbit cu nevasta. Iar noi copiii am alergat la poar­tă. Atunci avea vreo 7 cadavre, dar din ace­ia vreo doi mișcau. Și eu am plâns, că «De ce duceți oameni vii?». Și mil­iți­anul mi-a spus: «Taci, că aiasta nu se dis­cută!». Și eu le-am zis că «Sunteți niș­te câini, îngropați oameni vii!…». Şi atunci a scos pistolul și a tras pe lângă mine. Apoi și-a cerut scuze, că nu știa că are cartuș pe țeavă, și a trebuit să dea declarații. Puteam să fiu moartă. Așa era atunci. Cu morții veneau de obi­cei seara, 2 deținuți săpau groapa. Fă­ceau niște gropi mari, adânci și de 2 me­tri, și aduceau mai mulți deodată. Morții erau îngropați în stânga față de intrare, cam la 20 de metri pe lângă gard“..”.https://theowlromania.wordpress.com/…/gropile-comune-din-s…/