foto titlu: Bătălia de la Oltenița (domeniul public, autor necunoscut) – ilustrație de epocă apărută în Gazette d’Orient

theodosie.rohttps://theodosie.ro/2019/06/14/teodor-popescu-studiu-introductiv-enciclica-patriarhilor-1848/

Teodor M. Popescu: STUDIU INTRODUCTIV la fel de actual /precum Enciclica însăși/ la ENCICLICA PATRIARHILOR ORTODOCŞI DE LA 1848

Nota editorială a Ierom. Lavrentie

Deși textul Enciclicii Patriarhilor din 1848 este foarte cunoscut, nu același lucru se poate spune despre contextul în care a fost ea alcătuită, unul de mare însemnătate. De altfel, anul 1848 nu este unul foarte îndepărtat, ci reprezintă ultima perioadă de normalitate a credinței, înainte de apariția ecumenismului, chiar la jumătatea sec. al XIX-lea. Transformarea Patriarhiei Ecumenice până astăzi este evidentă dacă ne uităm la acest text și context, care sunt grăitoare de la sine.

Nu în ultimul rând, această lucrare de traducere și studiu sunt valoroase și pentru motivul că vin din penița unui mare teolog român, Teodor M. Popescu, încununat și cu biruința mărturisirii în temnițele comuniste pe lângă activitatea sa teologică foarte valoroasă. Cunoștinele acestui mare profesor sunt impresionante, chiar și la nivel de cunoașter/e/ a limbii vechi grecești, pe care dă dovadă că o stăpânea la perfecție. Nu doar limba, ci și studiile scrise în străinătate (în franceză și germană) nu îi erau necunoscute.

Vom reveni și cu traducerea textului Enciclicei, una mai literală, precisă, chiar dacă mai greoaie decât versiunea care circulă astăzi. Bineînțeles, traducerea sa este îmbogățită cu multe note și explicații. Textul este preluat/,/ și adaptat foarte puțin la limbajul actual/,/ din revista BOR, an LIII, 1935, nr.11- 12, p. 545 -623.

Studiul introductiv la Enciclica Patriarhilor Ortodocși din 1848

de Teodor M. Popescu

În anul 1848, luna mai, cei patru patriarhi ortodocşi şi sinoadele lor au semnat şi au trimis ortodocşilor de pre­tutindeni o lungă enciclică[1] ce constituie unul din cele mai importante documente pentru istoria raporturilor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică în timpurile mai noi.

[Nota ActaDiurna – Cei patru patriarhi ortodocși sînt: Antim al Constantinopolului, Ierotei al Alexandriei, Metodie al Antiohiei și Chiril al Ierusalimului. Iar sinoadele lor sînt: Al Constantinopolului: † Paisie al Cezareei † Dionisie al Heracliei † Dionisie al Nicomidiei † Neofit al Dercului † Kiril al Neocezareei † Meletie al Pisidiei † Dionisie al Melenicului † Daniil al Limnosului † Iosif al Ersekiei † Antim al Efesului † Ioakim al Cizicului † Ierothei al Calcedoniei † Gherasim al Adrianopolei † Theoclit al Veriei † Anastasie al Smirnei † Paisie al Sofiei † Pantelimon al Drinopolei † Anthim al Vodeniei[?]; al Antiohiei: † Zaharia al Arcadiei † Ioannikie al Tripoliei † Methodie al Emesii † Artemie al Laodiceeii; al Ierusalimului † Meletie al Petriei † Filimon al Gazei † Thaddeu al Sevastiei † Ierothei al Taborului † Dionisie al Betleemului † Samuil al Neapoliei
† Ioannikie al Filadelfiei. Componența Sfîntului Sinod al Patriarhiei Alexandriei și întregului Egipt lipsește din studiul reprodus la http://www.theodosie.ro.]

A trecut de atunci aproape un secol, plin de mari evenimente politice şi bisericeşti, şi multe schimbări au fost aduse de ritmul cel iute al vremii din urmă. Enciclica patriarhală de la 1848 şi faptele de care este legată sunt azi aproape uitate. Împrejurările politice de la 1848 au făcut ca la noi, pe cât ştiu, Enciclica de la Constantinopol să nu se bucure nici atunci de atenţia şi de publicitatea cuvenită unui act atât de important.

Dacă timp destul a trecut, ideile ei rămân totuşi inte­resante totdeauna pentru Biserica Ortodoxă şi repetate manifestări bisericeşti le-au făcut chiar actuale. Enciclica era pentru ortodocşi şi pentru alţii o necesară şi bineve­nită lămurire de principii şi de atitudine confesională, o precizare a temeiurilor şi punctelor de vedere ortodoxe.

În fața repetatelor încercări ce se fac, mai ales de la un timp, pentru a se ajunge la o apropiere a Bisericilor creştine şi mai ales în fata acţiunii, atât de stăruitoare a Bisericii romano-catolice, de a unifica în jurul Romei toată creştinătatea, începând cu cea ortodoxă ca mai apropiată, în numele şi cu puterea pontifului său, este bine să se mai ştie odată ce credea la 1848 Biserica ortodoxă despre dezbinarea creştinilor şi despre posibilitatea şi mijlocul adunării lor laolaltă, pe care şi ea o doreşte nu mai puţin decât oricare dintre episcopii Romei.

Căci enciclica greacă de la 1848 era un răspuns la enciclica latină adresată de papa Pius IX către Orientali, la 6 Ianuarie acelaşi an[2]. Prin scrisoarea sa, papa invitase pe ortodocşi să se unească cu Roma; în răspunsul lor, patriarhii ortodocşi arată de ce s’au despărţit Bisericile și cum ar putea să se unească. Ei demască, cu acest prilej, gustul de inovaţie şi de putere al Bisericii romane, ca provocator al schismei, combat inovaţiile ei, protestează contra prozelitismului romano-catolic şi îndeamnă stăruitor pe ortodocşi să nu părăsească dreapta credinţă.

Pentru iluziile lui Pius IX, enciclica ortodoxă era o grea lovitură. Ar fi desigur exagerat să afirmăm, că raporturile dintre cele două Biserici au fost grav influenţate prin manifestările lor de la 1848, pentru că starea acestor raporturi nu mai era uşor de modificat simţitor prin acte ca acelea, schimbate atunci între papă şi patriarhii ortodocși. Dar aceste acte au importanţa şi semnificaţia unor atitudini confesionale oficiale şi solemne, cum nu se mai văzuse de mult în istoria bisericească.

Deosebirea de vederi dintre cele două Biserici este astfel pusă din nou în lumină prin documentele de la 1848. Noi nu erau ideile exprimate de o parte şi de alta, dimpotrivă. Dar nu mai era obişnuit de patru secole să producă o încercare de unire şi totodată era neobișnuit procedeul întrebuinţat. După un lung trecut de ostilități confesionale, care adusese între cele două Biserici un dispreţ şi o indiferenţă, ce puteau fi socotite ca un armistițiu, cum zice A. de Stourdza, „une trêve de Dieu, tacitement acceptée”[3], şi fără niciun motiv din partea ortododocșilor, şeful Bisericii romano-catolice le adresează o senină și stăruitoare invitaţie la unire, pe un ton afectuos, încrezut şi naiv, de părea că nu se întâmplase între Orient şi Occident o profundă schismă milenară, agravată prin vechi și neisbutite încercări de unire, prin repetate fricţiuni, prin nenumărate şi supărătoare impietări romano-catolice în Orientul ortodox, agravată chiar prin acuzaţiile şi veleităţile provocatoare, abia mascate de tonul ei părintesc, ci doar de o neînţelegere trecătoare, care rămăsese din nepurtare de grijă nerezolvată.

Punând chestiunea pe terenul polemic şi răspunzând energic, cu referire la documente şi la fapte istorice, care stricau tot efectul apelului papal irenic, patriarhii ortodocşi nu făceau decât să vorbească serios, deschis şi clar, aşa cum era necesar într’o chestiune de importanța şi de gravitatea unei încercări de unire. Răspunsul lor era făcut prin însăşi natura lucrurilor să trezească din visuri de su­premaţie pe prefăcuţii idealişti ai unităţii creştine, porniţi la 1848 în campanie de noi cuceriri.

Explicaţia lui stă chiar în îndrăzneala încercării pa­pale, în vederile ei romane neschimbate, în momentul ales de iniţiativa lui Pius IX ca să amintească ortodocşi­lor durerile schismei şi binefacerile unirii, în sforţările in­tensificate ale propagandei latine, împrejurări cari, cu tot apelul dulce al lui Pius IX şi cu atât mai mult, consti­tuiau o provocare, ce nu putea să fie întâmpinată decât cu o punere la punct categorică. Pius IX vorbia despre unire trecând intenţionat peste realităţile protivnice; pa­triarhii ortodocşi vorbesc despre aceste realităţi, care stau din nefericire în calea unirii. Era vorba adică despre ace­laşi lucru, despre restabilirea unităţii creştine, dar în două concepţii opuse, care de mult nu se mai precizase atât de oportun.

Îndoita manifestare confesională de la 1848 este de aceea unul din momentele mai importante ale istoriei schismei sau – ceea ce este tot una – ale încercărilor de unire, şi este cu atât mai important, cu cât face începutul unei noi metode de unire, după o lungă perioadă de tă­cere oficială de o parte şi de alta, în care cele două Biserici păreau că îşi păstrează înarmate vechile poziţii, dar fără noi intenţii de atac.

Din nefericire lucrul a fost mai grav. Un papă cu mari aspiraţii pontificale, care întreceau şi puterile sale şi posibilităţile momentului, a aruncat cu un apel în aparentă inofensiv şi bine intenţionat, ba chiar îmbietor, o torță care, în loc să lumineze calea unirii Bisericilor, a aprins în chip firesc un nou foc polemic, care avea să tulbure iarăşi liniştea confesională.

Dacă efectul produs în Orient a fost contrar aşteptărilor romane, nu este mai puțin ade/v/ărat că documentul papal a/v/ea o importanță deosebită şi că îşi găsea la rândul său explicaţia în situaţia pe care, privind-o din punctul său de vedere şi după interesele sale, Pius IX o găsise favorabilă unei încercări de a aduce pe ortodocşi la Roma pe calea cea nouă a unei enciclici.

Pentru a înţelege iniţiativa unionistă de la 1848, s-o privim deci în lumina istoriei ei. Se va vedea astfel şi ce îndreptăția speranţele papei şi ce justifica riposta ortodoxă și se va vedea ce motiva apelul lui Pius IX, ca şi refuzul ortodox, şi se va înţelege de ce unei propuneri de pace de la Roma i s’a răspuns de la Constantinopol cu un ade­vărat act de acuzaţie.

Se ştie că, după consumarea schismei de la 1054, s-au făcut timp de patru secole numeroase şi zadarnice încercări de unire. Până la dispariţia imperiului bizantin, împăraţii de Constantinopol erau cei care de obicei făceau, de câte ori socotiau necesar sau posibil, propuneri pentru restabilirea unităţii bisericeşti. Căderea Constantinopolului la 1453 a pus însă capăt acestor încercări. Tratativele de unire dintre creştinii ortodocşii din imperiul turc şi romano-catolici deveniau de atunci imposibile, pentru că turcii le-ar fi interzis sau împiedecat ca pe un act ostil lor. Scopul încercărilor de unire fusese în adevăr mai totdeauna politic. O unire realizată sub regimul turcesc ar fi însemnat deci o ameninţare a stăpânirii musulmane asupra creştinilor şi turcii n’au permis-o. Temându-se, din contra, că măcar cucerirea Constantinopolului ar putea să solidarizeze în fine pe creştini împotriva lor, au ţinut să se aleagă numai patriarhi antiunionişti şi au lăsat creştinilor cuceriţi o si­tuaţie la început oarecum suportabilă, în care aceştia să simtă mai puţin nevoia unirii. De altfel, opoziţia violentă, cu care fusese întâmpinată de ortodocşi unirea de la Lyon (1274) şi cea de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), arătase cât era de inutilă şi de turburătoare o unire cu latinii.

Practic deci încercările de unire erau imposibile şi chiar periculoase, după căderea Constantinopolului. Împă­raţi ortodocşi care să urmărească unirea pentru scopuri politice, nu mai erau, iar patriarhii, ştiind că papii înţeleg prin unire supunere Romei, nu puteau s’o ceară sau s’o primească nici pentru interese bisericeşti.

Dacă ortodocşii nu vedeau posibilă unirea, o vedeau încă romano-catolicii. Dar, cum de tratative prin delegaţi sau în sinoade nu mai putea să fie vorba, unirea cu orto­docşii devenia pentru ei o problemă misionară. Conside­raţi teren de propagandă, ca toţi necredincioşii, „schismaticii” sunt de mult încă obiect al preocupărilor prozeliti­smului roman. Greaua situaţie în care se găseau ortodocşii sub turci sau în ţările catolice făcea ca papii să lege mari speranţe de propagandă. Aceasta s’a făcut mai ales prin ordine şi prin şcoli.

Papa Grigore XIII (1572-1585) înfiinţa la 1573 o „Congregatio de rebus Graecorum”, iar după câţiva ani, între multele (23) colegii naţionale, unul „Pro Graecis ex Graecia et ex aliis provinciis ubi reperiuntur” (1577), alăturându-i şi o biserică, Sf. Atanasie[4], precum şi colegii pentru maroniți şi armeni[5].

Urmaşii lui Grigore XIII au favorizat colegiile. Urban VIII (1623-1644) a înfiinţat Collegium Urbanum (1627), cu scopul de a pregăti mai ales clerici pentru Orient. De la 1641 el a pus colegiul sub conducerea congregaţiei De propaganda fide[6]. Mai târziu a fost unit cu el colegiul maronitic. Principiul propagandei era că pentru fiecare țară „eretică” trebuie să existe un colegiu naţional[7].

Colegiile naţionale[8] erau pepiniere romano-catolice, în­fiinţate cu scopul de a atrage tineri dornici de şcoală, a-i converti la ideile romane[9] şi a pregăti prin ei clerici pentru Orient[10]. În aceşti preoţi a pus Roma totdeauna mari spe­ranţe de prozelitism printre Orientali şi de aceea i-a format şi îi formează cu deosebită grijă până astăzi[11]. Raţiunea acestor sforţări şi sacrificii este „întoarcerea Orientului prin orientali”[12].

Pe lângă propaganda prin colegii la Roma, s’a făcut propagandă prin şcoli, prin scrieri şi prin alte mijloace la ţările ortodoxe. Cu propaganda la ruşi Grigore XIII însăr­cina pe iezuitul Possevino. Iezuiţii au fost de altfel agenţi/i/ cei mai activi ai propagandei printre ortodocşi şi lor le-a încredinţat Grigore XIII şi conducerea colegiilor naţionale.

La străduinţele de prozelitism ale colegiilor naţionale şi ale propagandei iezuite se adăugau [cele] ale diferitelor con­gregaţii, unele mai vechi, înfiinţate cu scopul de a orga­niza, a supraveghea şi a susţine opera convertirii Orientu­lui ortodox. Sub numele „De rebus Graecorum”, funcţiona la sfârşitul sec. XVI o comisie de cardinali, care se ocupa în special cu aceşti schismatici. Papa Clement VIII (1592-1605) înfiinţează o alta, „Super negotiis fidei et religionis catholicae”, pe care Grigore XV (1621-1623) a transfor­mat-o (1622) în faimoasa „Sacra congregatio de propa­ganda fide[13], devotată exclusiv misiunii romano-catolice în această „terra missionis”, cum era numit, pe lângă ţă­rile protestante, şi Orientul ortodox[14]. În el numai a făcut misiune în primul an congregaţia propagandei[15]. Cu înființarea ei, prozelitismul romano-catolic se concentra şi se sistematiza, organizându-se minuţios[16].

Pentru că atribuțiunea propagandei era misiunea în general, Urban VIII (1623-1644) a înfiinţat congregaţii speciale pentru orientali: „Super dubiis Orientalium” şi „Super correctione Euchologii Graecorum”. Pe cea din urmă Clement XI (1700-1721) a organizat-o independent, lărgindu-i atribuțiunile, sub numele „Super correctione librorum Orientalium”[17]. Dintre papii următori au arătat deosebit interes Orientului ortodox Benedict XIV (1740-1758) şi Pius IX însuşi, de care vom vorbi mai jos.

Colegiile[18] şi congregaţiile n’au fost singurele mijloace de unire în ultimele secole. Prin promisiuni şi presiuni politice, prin ameninţări şi prin avantaje, prin specularea situaţiei nenorocite a ortodocşilor din ţările romano-catolice, Roma a reuşit să rupă de la Biserica Ortodoxă un număr de credincioşi, ca rutenii în Polonia prin unirea de la Brest-Litovsk (1595) şi în Ungaria (jum. sec. XVII) şi românii în Transilvania prin politica Habsburgilor (1698-1700). Neputând să atragă cu totul pe ortodocşi la romano-catolicism, papii s’au mulţumit cu compromisul uniației, sperând să câştige restul prin uniţii înşişi, după principiul întoarcerii Orientului prin orientali, şi prin alte mijloace, cum sunt misionarii.

Opera acestora este în adevăr veche şi importantă[19]. Încă înainte de căderea Constantinopolului sub Turci, vă­zând nereuşita tratativelor de unire, Roma începuse să lucreze în Orient prin misionari[20]. Stăpânirea turcă le-a îngreuiat un timp propaganda, dar n’a făcut-o imposibilă.

Dominicanii, franciscanii, capucinii, carmelitii, augustinii, teatinii şi, mai mult decât toți, iezuiţii, aceştia insta­laţi la Constantinopol de la 1583[21], au desfăşurat în Orient o mare activitate propagandistă pentru convertirea schismaticilor, susţinută cu grijă de Roma.

Protecţia regilor Franţei, care se găsea în bune ra­porturi cu turcii prin politica inaugurată de François I (1515-1547), aliat cu sultanul Soliman II Magnificul (1520-1566), asigura misionarilor latini, prin ambasadorii țării la Constantinopol, relativa libertate de acţiune necesară[22]. Sub protecţia Franţei se găseau în imperiul turc nu numai francezii, ci toţi creştinii romano-catolici, prin capitulațiunea de la 1740[23]. Propaganda şi delegaţii apo­stolici, precum şi supuşii statului papal, erau în mod spe­cial protejaţi de Franţa[24], ca mandatară a papei[25].

Misiunea în Orient îşi avea deci asigurat un puternic protectorat politic, pe care din nefericire nici o țară orto­doxă nu putea să-l contrabalanseze. Multă vreme statele romano-catolice şi chiar protestante, lipsite de beneficiul capitulațiunilor pentru supuşii lor, au trebuit să-i lase sub protecţia puternicilor şi influenţilor ambasadori francezi. Abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea revendica Rusia, întărită prin tratatul de la Cuciuc-Cainargi (1774), protecţia ortodocşilor[26]. Starea de război, în care ruşii se găseau adesea cu turcii, aspirațiunile lor asupra Constantinopolului şi opoziţia puterilor neortodoxe făceau ca această pro­tecţie să nu poată însemna pentru ortodocşii din imperiul turc ceea ce însemna protectoratul francez pentru credincioşii papei şi pentru propaganda lor.

În favoarea ortodocşilor a trebuit să intervină uneori ambasadori anglicani sau protestanţi, ca în secolul al XVII-lea în cazul încercatului patriarh Chiril Lucaris, dar cu atât nu se putea stăvili propaganda romano-catolică. Este drept că zelul misionarilor a trebuit să fie temperat câteodată, dar nu pe ortodocşi îi apărau astfel turcii contra intenţiilor la­tine. Ortodocşii rămâneau totdeauna expuşi pericolului romano-catolic, ca şi celui turcesc, şi chiar greutatea de a converti pe mahomedani făcea pe emisarii papali să-şi în­drepte atenţia exclusiv asupra „creştinilor despărţiţi de scaunul lui Petru”[27]. Iar când ordinul iezuit a fost alungat din ţările romano-catolice şi – de nevoie – desfiinţat de papa Clement XIV (1773), îi ofereau azil o țară ortodoxă, Rusia împărătesei Caterina II, şi una protestantă, Prusia lui Friedrich II.

Propaganda romano-catolică în sec. XIX

În sec. XIX, după stagnarea provocată de desfiin­ţarea ordinului iezuit şi de Revoluţia franceză, activitatea prozelitistă a ordinelor romano-catolice s’a intensificat con­siderabil. Ordinele misionare se îmmulțesc. Pe lângă iezuiţii reabilitaţi de papa Pius VII la 1814 şi alte ordine amintite, lucrează în Orient assomptioniştii[28], lazariştii, fraţii şcolilor creştine, părinţii misiunilor africane, părinţii albi de la Alger, preoţii Sionului, părinţii „du Sacre-Coeur”, trapiştii, misio­narii de la Verona, pasioniştii, resurecționiştii, călugării oblaţi ai Sf. François de Sales, fraţii marişti şi un mare număr de ordine femeieşti, „soeurs” şi „dames” de o complicată nomenclatură şi de o neobosită activitate pentru interesele confesionale ale Romei[29]. Faptul că iezuiţii s’au gândit să pătrundă chiar în citadela monahismului ortodox, la Sf. Munte Atos, şi să înfiinţeze acolo o şcoală monahală pen­tru a forma călugări uniţi şi a-i face „apostolii naţiunii lor” arată până unde a mers îndrăzneala prozelitismului romano-catolic[30].

Înaintaşul lui Pius IX, papa Grigore XVI (1831-1846), a dat misiunilor un atât de mare avânt, încât este numit „marele papă misionar”[31]. Acest impuls creea şi pentru Pius IX obligaţia de a promova tot mai mult opera misi­unilor. Pius IX a susţinut în adevăr mult misiunea romano-catolică şi a arătat un deosebit interes celei din Oriemtul apropiat[32].

Împrejurările politice din Europa şi situaţia Bisericii ortodoxe i-au fost în mare parte favorabile. Creşterea pu­terii ruseşti în timp ce decădea cea turcească, mişcările na­ţionaliste ale popoarelor ortodoxe, revoluţia şi independența Greciei, făceau pe turci mai concesivi faţă de puterile occidentale, ridicate în faţa Rusiei ca protectoare ale „omu­lui bolnav” al Europei. Politica de mari ambiţii ruseşti şi ortodoxe a ţarului Nicolae I Pavlovici (1825-1855)[33], care voia distrugerea Imperiului otoman sau cel puţin asigurarea protecţiei tuturor creştinilor ortodocşi, recunoscută Rusiei prin tratatul de la Cuciuc-Cainargi, prin cele de la Bucureşti (1812) şi Adrianopol (1829)[34], provocă rivalitatea Franţei şi Angliei, care aveau interesul ca Turcia să dăinuiască în profitul lor[35].

Când, prin tratatul de la Unkiar-Skelessi/malul asiatic al Bosforului/ (iunie 1833), Rusia obţinea, sub forma unei alianţe oferite Turciei, aproape dependenţa acesteia de ea, emoţia celorlalţi inte­resaţi fu mare. O coaliţie se formă apoi contra marelui stat rus şi ea duse la războiul Crimeii (1854-1856), pe care Rusia l-a pierdut. Acest război, în care creştinii oc­cidentali se găseau aliaţi cu turcii contra unei puteri ortodoxe, avea desigur suficiente cauze şi scopuri politice. El nu era însă cu totul străin nici de interesele confesio­nale. Altfel, poate, un cleric romano-catolic nu l-ar fi ca­racterizat cu satisfacţie ca pe „o nouă ridicare de arme a latinilor contra grecilor, ca pe timpul cruciadei din se­colul al XlII-lea”[36]. Faptul că prin tratatul de la Paris (Fe­bruarie-Aprilie 1856), Rusia pierdea între altele dreptul de protecţie asupra creştinilor ortodocşi, arată că rivalitatea confesională nu lipsea dintre motivele campaniei din Crimeia.

Este oricum destul de curios faptul că la 1854 guvernul turc a cerut Patriarhului Ecumenic ca să declare Rusia schismatică pentru că ar fi „introdus în cult inovaţii străine de doctrina Bisericii Orientale”, ceea ce Patriarhul a refuzat, afirmând „identitatea desăvârşită în explicarea dogmelor” între cele două Biserici[37]. Se poate ca diplo­maţia papală să nu fi fost cu totul străină de această ini­ţiere a turcilor în teologia ortodoxă, tocmai în timpul războiului din Crimeea.

Ştiut este că romano-catolicii nu s’au sfiit în acel timp să facă uz de intrigi între greci şi ruşi[38], voind desigur să slăbească solidaritatea popoarelor ortodoxe. Ştiut mai este faptul grav şi semnificativ, că la „hôtel des monnaies” din Paris se bătuse o medalie cu inscripţia „Dieu protège le catholicisme, le protestantisme et l’islamisme!”[39], care arată că războiului contra Rusiei i se da o justificare religioasă-confesională şi că împotriva ortodoxiei se forma­se o adevărată coaliţie, în care, pentru a fi mai odioasă, se găsea alături de romano-catolicism şi de protestantism islamismul.

Franţa şi Anglia convinseseră în adevăr pe turci, că, numai protejând romano-catolicismul şi protestantismul şi distrugând cu ajutorul lor ortodoxia, s’ar putea distruge influenţa rusă asupra ortodocşilor din imperiul turc[40]. La gândul că un popor ortodox ar putea să cucerească Constantinopolul, presa franceză scria că „dacă schismaticii ar înfige crucea pe cupola sfintei Sofia, s’ar termina cu catolicismul”[41].

Iată fapte care arată că alianţa franco-anglo-turcă contra Rusiei însemna o mare coaliţie latino-protestanto-mahomedană contra ortodoxiei, că în Orient exista o mare concurenţă confesională în paguba ortodoxiei şi că, pentru a-şi asigura avantaje politice, Franţa şi Anglia n’au găsit mai bun mijloc ca să le obţină decât lucrând împreună pentru „distrugerea” ortodoxiei, în care vedeau o piedecă şi romano-catolicii, şi protestanţii. De notat că aceştia din urmă se găsiseră mult timp în situaţie de confesiune fără protecţie în Imperiul turc. De notat mai ales că alianţa Franţei, Angliei şi Turciei contra Rusiei nu mai permitea niciun fel de coaliţie creştină contra islamismului[42]. Tre­cuse deci timpul când exista o conştiinţă a intereselor creştine comune. Acum existau interese naţionale, politice, confesionale. Roma nu găsea probabil nimic de criticat într’o campanie contra unui stat ortodox, ba pare a fi so­cotit situaţia binevenită pentru scopurile papale, căci la 1855, în timpul războiului din Crimeia, tipăreşte şi ră­spândeşte în scop de propagandă unionistă, cartea L’E glise orientale a unui apostat zgomotos[43].

Suntem cu acestea trecuţi cu câţiva ani peste data enciclicei lui Pius IX către Orientali, dar papa nu aşteptase lovitura dată ortodoxiei în războiul contra Rusiei, care voia ca popoarele creştine de sub stăpânirea sau suzera­nitatea Turciei să formeze state independente sub protecţia rusă, pentru a încerca să supună pe ortodocşi. Înainte de a ceda Rusia, cedase Turcia în favoarea intereselor romano-catolice şi Roma profita deopotrivă de strâmtorarea turcilor, ca şi de a ortodocşilor, ca să se întindă în pa­guba acestora.

Începând de la 1830, de când influenţa franceză în Turcia era din nou mare[44], se obţine de la turci scoaterea uniţilor din Imperiul otoman de sub autoritatea civilă a Patriarhului de Constantinopol, care era etnarh şi pentru ei, şi organizaţie patriarhală proprie[45]. Armenilor mai întâi, apoi sirienilor şi copţilor li se acordă de către sultanul Mahmud II (1808-1839) autonomia civilă, privilegiu recu­noscut definitiv în anul 1848, consfinţit şi lărgit apoi printr’un hatti-humaiun/ordin scris de mînă de Sultan/ din 18 Februarie 1856, care a fost confirmat de congresul de la Paris (1856) şi întărit de cel de la Berlin (1878)[46].

Pe lângă acest privilegiu, tratatele au recunoscut şi altele, pe care le-au extins la toţi uniţii şi romano-catolicii din Imperiul otoman. În oarecare măsură s’a uşurat în acelaşi timp, e drept, şi situaţia ortodocşilor, dar, pentru că aceştia erau lipsiţi de o protecţie efectivă din afară şi ameninţau unitatea statului turc prin trezirea sentimentului naţional, dispoziţia stăpânilor față de ei era mai puţin binevoitoare.

Cu libertatea acordată Bisericilor unite începe o fază nouă, mai favorabilă, pentru unirea cu Roma[47]. Pe când protecţia lor era asigurată de state puternice şi temute – atât cât putea să fie asigurată într’un stat ca Turcia -, grija Rusiei pentru ortodocşi făcea pe turci bănuitori. Ideea că Patriarhii de Constantinopol sunt naţionalişti sau oameni ai Rusiei le periclita situaţia şi unii au fost depuşi pentru aceasta, ca Patriarhul Constantios I (1845)[48].

Autoritatea Patriarhului Ecumenic scădea de altfel prin însuşi faptul trezirii popoarelor ortodoxe. Formarea de state naţionale, care revendicau autocefalia Bisericii, avea să micşoreze mult domeniul jurisdicţiei patriarhului de Con­stantinopol, şi începutul l-au făcut chiar grecii. Acest fe­nomen ortodox a dat şi dă încă Romei noi speranţe de succes în Orient. Unul din autorii citaţi aci, P. Michel, nu se poate opri de a-l socoti providenţial pentru interesele prozelitismului romano-catolic:

„Distrugând prin noi evenimente politice această pu­tere a Patriarhatului de Constantinopol, pe care o politică de diviziune o dăduse ca fundament schismei, Providenţa a îndepărtat unul din cele mai mari obstacole, pe care cauza unirii le-a văzut ridicându-se în fața ei. Înainte de această descreştere succesivă a puterii Patriarhilor de Con­stantinopol, unirea nu se putea face fără intermediul lor şi totul se opunea ca o asemenea dorinţă să fie executată de ei; acum, când această putere de origine curat umană, pe care chiar această origine o făcea ostilă Bisericii Cato­lice, se găseşte în aşa fel micşorată, încât nu mai este decât umbra trecutului, unirea se poate realiza fără ea şi contra ei, cu imensa majoritate a populațiunilor de rit ori­ental, sustrase pe viitor influenței ei, şi chiar cu cele care îi sunt supuse şi pe care nimic nu le mai împiedecă de a se despărţi în libertate”[49].

Procesul dislocării ortodoxe, naţionale şi autocefale era la început în timpul papei Pius IX, dar el era un semn bun şi sigur pentru propaganda romană, care a căutat să profite[50], şi nu era singurul. În acelaşi timp adică se trans­formase, decăzând, şi puterea turcă.

Faptul că Turcia nu mai constituia pentru Occident un adversar de temut şi că existenţa şi situaţia ei inter­naţională depindeau tot mai mult de bunăvoinţa puterilor străine, o făcea mai accesibilă misionarilor latini. Islamul încetase de a fi cuceritor[51], propaganda creştină găsea intrare mai uşoară. Misionari, şcoli, instituţii şi opere re­ligioase au invadat teritoriul sultanului, pe care Biserica Ortodoxă se găsea în stare de inferioritate şi supravegheată de aproape.

Avântul dat propagandei romano-catolice de Grigore XVI era şi pentru Pius IX, cum am spus, un punct im­portant în programul pontifical. Pius IX şi urmaşii lui au continuat să organizeze şi să consolideze misiunile latine, neuitând Orientul apropiat. Interesul lui Pius IX pentru acest Orient este în adevăr caracteristic pentru scopurile lui papale.

Pius IX şi Orientul.

Pius IX a fost un papă cu mari idealuri medievale[52]. Bucurându-se de cel mai lung pontificat (1846-1878) cuno­scut în istoria papalităţii – aproape treizeci şi doi de ani – inspirat şi mânat spre ţeluri mari de iezuiţi, al căror instru­ment devenise, împins spre acţiune de nenumărate evenimente politice şi bisericeşti, preocupat să asigure papalităţii cea mai bună situaţie în complicaţiile timpului său, popular şi sărbătorit cum n’a fost niciun alt papă, Pius IX, pe care unii evrei l-au numit Mesia[53], iar un biograf l-a socotit „capodopera lui Dumnezeu”[54], a desfăşurat o activitate bogată şi variată, fără precedent în istoria papalităţii[55]. Într’o epocă plină de greutăţi succesive, printre valuri, foc şi lacrimi, peste de­cepţii, ameniţări şi lovituri dureroase, Pius IX a tins spre culmea idealului papal şi într’o anumită privinţă el cel dintâi a ajuns-o: El a dus la sfârşit construcţia dogmatică a Sinodului de la Trident (1545-1563)[56], el a atins punctul culminant al evoluţiei papale, prin decretarea dogmelor despre immaculata conceptio (1854) şi mai ales a celei despre infalibilitatea papală (1870)[57]. În timp ce puterea lumească a episcopului Romei dispărea prin unificarea statului italian, puterea spirituală căuta compensaţii în realizarea celei mai îndrăzneţe aspiraţiuni papale, în infalibilitatea dogmatizată a „vicarului lui Iisus Hristos”. Autoritatea papală era suită cu o treaptă mai sus.

Ceea ce caracterizează activitatea multilaterală a papei Pius IX este centralismul bisericesc[58]. Unificarea creştină­tăţii sub o singură conducere, cea a episcopului Romei, era un postulat natural pentru o asemenea tendinţă de a concentra totul în mâna papei. Cu sfetnici ca iezuiţii, privirile papei aveau să se întindă peste tot pământul, care trebuia cucerit pentru Roma pontificală. Drumul care du­cea la realizarea idealului propagandei trecea în mod firesc prin Bisericile unite şi apoi prin cele ortodoxe, continuând cu cele protestante. Pentru a fi totul, papa trebuia să aibă totul, să aibă deci sub conducerea sa pe toţi creştinii din lume. Puterea de a voi aceasta nu i-o da abia recunoa­şterea infalibilitătii papale în Sinodul de la Vatican; după ideea iezuiţilor, Pius IX s’a voit infalibil chiar de la înce­putul pontificatului[59]. Această îndrăzneaţă veleitate, afirmată contra sentimentului întregii lumi creştine, arată siguranţa şi tenacitatea cu care, deşi personal Pius IX nu le avea[60], trebuia totuşi, dus de mediu şi de împrejurări, să urmărească ridicarea papalităţii până la înălţimea Sinodului de la Vatican. Pius IX a năzuit ceea ce nu se cutezase niciodată. Şi, pentru că, deşi obişnuită cu toate abuzurile papale posibile, afară de acesta, lumea romano-catolică nu se arăta toată di­spusă să-l primească, Pius IX a zis, trecând ca nimeni altul peste tradiţie şi Biserică: „Eu sunt tradiţia!”[61] şi: „Eu sunt Bi­serica!”[62]. Papa se substituia deci tradiţiei milenare şi Bi­sericii întregi, mergând chiar până la a zice ca Mântuitorul însuşi: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa!”[63]. Despotismul papal nu se putea exprima mai categoric decât aşa[64].

Un papă care vorbeşte astfel vrea să fie ascultat de toată lumea creştină. Nimic mai natural deci pentru un pontif roman cu program mare decât să se gândească la supunerea – prin apropiere, prin unire, oricum – a ortodocşilor, a anglicanilor, a protestanţilor, a creştinilor eterodocşi orientali, a tuturor pe care Roma i-a dispreţuit şi-i dispreţuieşte de altfel ca pe „schismatici” şi „eretici”. Ideea că poate să existe mântuire şi în altă Biserică decât cea romană Pius IX a respins-o şi condamnat-o cu indignare până şi în scrisoarea către împăratul Germaniei Wilhelm I[65]. Papa şi-a întins de aceea gândul şi grija peste toti creştinii, revendicându-i pentru conducerea sa, iar pe ortodocşi cu preferinţă, încă de la începutul pontificatului său, cum arată şi enciclica de la 6 Ianuarie 1848 „către Orientali”.

Oricât ar părea de curioasă pentru timpul de atunci, această invitaţie la unire nu era un act întâmplător şi izo­lat. Ea făcea parte dintr’un grandios program unionist, pe care Pius IX l-a urmărit tot timpul şi prin toate mijloacele. Nereuşita încercării de la 1848 nu l-a împiedicat de a con­tinua să lucreze pentru aducerea Orientalilor la staulul său. Le-a arătat din contra tot interesul posibil, după împre­jurări, şi mai ales prin grija ce a purtat pentru uniţi, adică pentru „întoarcearea Orientului prin orientali”.

Încă din Iulie 1847 papa înfiinţa un patriarhat latin pentru Ierusalim şi Palestina, cu obligaţia ca patriarhul să rezideze acolo, ca pe timpul cruciadelor. Scaunul fu în­credinţat unui misionar, preotul genovez Giuseppe Valerga, care de la 1848 reprezenta şi pe papă în imperiul turc[66].

La 1850, Pius IX a înfiinţat pentru armenii uniţi din Rusia dioceza Artvin, la 1867 aprobă fuziunea celor două Biserici armene unite, de Constantinopol şi de Cilicia[67]. La 1853 Pius IX dă românilor uniţi o provincie bisericească proprie, cu un mitropolit de Făgăraş şi Alba-Iulia, înfiinţa episcopia de la Lugoj pentru Banat, pe cea de la Gherla pentru Maramureş[68]. La 1861 a numit un episcop pentru bulgarii uniţi[69]. La 1875 a înfiinţat un arhiepiscopat latin la Atena, recomandând regelui pentru acest scaun pe delega­tul papal Marango[70]. Arhiepiscopul de Lemberg Michael Lewicki şi arhiepiscopul croat de Agram Gheorghe Haulik au fost numiţi cardinali[71], ca atenţie şi ca momeală pentru uniţi. Pius IX s’a interesat de asemenea de aproape de toţi ceilalţi uniţi din Orient[72]. El s’a îngrijit totodată de resta­bilirea şi consolidarea Bisericii romano-catolice în ţări în care ea fusese compromisă. Aşa a restabilit ierarhia romano-catolică în Anglia (1850) şi în Olanda (1853), sperând – mai ales în Anglia, în urma curentului creat de mişcarea de la Oxford – numeroase treceri la romano-catolicism.

În scopul promovării unirii, Pius IX a susţinut şi a intensificat opera propagandistă prin toate mijloacele obi­şnuite: şcoli, congregaţii, misionari[73]. În timpul lui s’au în­fiinţat şi noi organizaţii misionare. La 1856 abatele fran­cez Lavigerie, mai târziu arhiepiscop de Alger şi cardinal, înfiinţă „L’oeuvre d’Orient” cu scopul de a susţine şco­lile congregaţiilor misionare din Orient[74]. Mai important este că Pius IX a înfiinţat organizaţiuni speciale pentru conver­tirea ortodocşilor. Ideea o exprimase şi enciclica de la 1848 şi poate tocmai nereuşita acesteea l-a făcut să stăruie. Fapt e că această enciclică i-a adus şi concursul neprevăzut al unui aventurier confesional, Iacob Pitzipios (1800-1805), profesor grec de la Constantinopol.

Pius IX şi Pitzipios.

Combătând pe cei care au scris contra enciclicii lui Pius IX către Orientali[75], Pitzipios trebui, în urma unei neînţelegeri cu patriarhul, să plece din Constantinopol. Deveni de atunci apărător înfocat al unirii, oferi serviciile sale Romei şi desfăşură o curioasă activitate de scriitor în jurul problemei confesionale[76].

Pitzipios a propus papei Pius IX un plan de unire a Bisericilor (1853)[77] şi a conceput ideea unei „Societăţi creştine orientale”. Înfiinţată de Pitzipios şi aprobată şi patronată de papă (1855), această societate, al cărei pre­şedinte pe viaţă era însuşi iniţiatorul ei, rezidând la Paris, şi al cărei comitet central era compus din romano-catolici şi ortodocşi unionişti, trebuia să aibă comitete în di­ferite oraşe orientale şi să lucreze pentru pregătirea tere­nului în vederea unui Sinod Ecumenic cu participarea ro­mano-catolicilor, ortodocşilor, protestanţilor, care urma să fie convocat de ţarul Rusiei sau de împăratul Franţei[78]. De la unirea Bisericilor – şi se vede că era vorba de o unire generală – aştepta Pitzipios şi o soluţie creştină a chestiunii politice orientale. Manualul normativ al Societăţii creştine orientale era cartea lui Pitzipios „L’Eglise orientale”[79], tipărită şi răspândită de congregaţia propagandei. În cartea aceasta, el voia să pună de acord doctrina Bisericilor ortodoxă şi romano-catolică şi să dovedească posibilitatea unirii lor[80].

Contactul lui Pitzipios cu romano-catolicismul îl edfică însă curând asupra ideilor şi scopurilor papale, dezamăgindu-l. Se schimbă atunci din nou la faţă şi scrise contra ,,romanismului” o carte[81], pe care o socotea ca un „nou testament politic al creştinismului”, şi altele[82].

Apostazia lui Pitzipios făcu pe Pius IX să înfiinţeze o altă organizaţie, care să lucreze pentru unirea Biseri­cilor. Prin brevele ,,Romani pontifices” (6 Ianuarie 1862)[83] şi ,,Amantissimus”, papa înfiinţă anume pe lângă con­gregaţia propagandei o secţie specială pentru chestiunile ritului oriental (Congregatio de propaganda fide) pro negotiis ritus orientalis)[84]. „Cum arată şi numele, această congregaţie se ocupă numai cu Bisericile orientale. Ea are ca scop păstrarea şi răspândirea credinţei catolice printre naţiunile creştine, care urmează diferitele rituri orientale, favorizarea unirii Bisericilor disidente cu cea adevărată, Biserica Romană”[85]. Papii următori au menţinut secţiunea „Pro negotiis ritus orientalis”. Benedict XV (1914-1922) a transformat-o în congregaţie proprie: „Congregatio pro Ecclesia orientali” (1917) sub prezidenţa papei[86]. Opera lui Pius IX era deci durabilă. La 1864, el confirma ordinul assomp/t/ioniştilor, care s’a răspândit în Orient’, susţinând propaganda unionistă prin presă, şcoli şi activitate misio­nară.Era tocmai activitatea pe care o voia şi papa.

Cu înfiinţarea noii secţiuni a propagandei (Pro negotiis ritus orientalis), Societatea creştină orientală devenea de prisos. Pitzipios protestă în calitate de preşedinte printr’o „enciclică” adresată membrilor[87], în care, în stil de anatemă, declară pe papă înlăturat din societatatea sa[88]. Pius IX a continuat să lucreze cu mijloace proprii şi n’a pierdut din vedere Orientul după experienţa neserioasă făcută cu Pitzipios, cum nu l-a pierdut nici după nereușita de la 1848.

Ca să întrebuinţeze toate mijloacele posibile, papa a recurs şi la cele liturgice: A dispus să se facă rugăciuni pentru unirea Orientului. Începând de la Pius IX, o campanie de rugăciuni speciale susţine propaganda unionistă[89]. Motivul acestei campanii a fost tot nereuşita enciclicii de la 1848 către orientali[90]. O serie de apeluri pentru rugăciuni în favoarea unirii se răspândi de atunci la romano-catolici. La 1851 se tipări unul la Bruxelles[91], la 1855 altul la Bourges[92]. În Germania, rugăciunea pentru unire era generalizată prin ordinul episcopilor din anul 1859[93].

Mare impuls a primit campania de rugăciuni pentru unire de la un rus unit[94], Şuvaloff, intrat în ordinul barnabiilor, care a susţinut cu multă căldură necesitatea ei în faţa papei Pius IX. Şuvaloff a dat ideea, pe care a re­alizat-o C. Tondini de Quarenghi, de a se constitui o aso­ciaţie permanentă, care să adreseze zilnic Sfintei Fecioare o anumită rugăciune pentru a interveni la Sf. Duh ,,en faveur de nos frères égarés les Grecs schismatiques, afin qu’éclairés de sa grâce vivifiante, ils rentrent dans le sein de l’Eglise catholique, sous la conduite infaillible de son premier Pasteur et Docteur, le Souverain Pontife romain”[95].

Pius IX a rezervat favoruri papale acestei rugăciuni speciale. Printr’o scrisoare din 2 Septembrie 1869, el acorda o indulgenţă celor care făceau rugăciunea barnabită: De 300 zile celor care o făceau o dată, plenară celor care o rosteau zilnic[96]. Mai mult, cu rugăciunea către Sf. Fecioară s’a unit cu o liturghie săvârşită în cinstea ei la sărbătoarea Imaculatei concepţii (8 Decembrie) şi în prima Sâmbătă a fiecărei luni/!/. La 30 Aprilie 1872, Pius IX acorda o indul­genţă plenară celor care asistau la această liturghie, săvâr­şită în bisericile asociaţiei barnabite[97].

Propaganda protestantă.

Se vede din acestea că papa Pius IX, care a visat ca puţini alţii să unească şi să conducă toată creştinătatea, a făcut pentru unirea cu ortodocşii în special tot ce i-a stat în putinţă, afară bine înţeles de cel mai necesar lucru după rugăciune: înlăturarea piedecilor romano-catolice, care stau de fapt în calea unirii.

De observat că trimiterea enciclicii către Orientali la începutul pontificatului arată că papa proceda chiar cu oarecare grabă. Propaganda protestantă în Orient îl neliniștea desigur. După 1830[98] protestanţii şi mai ales anglicanii aveau în Orient şcoli şi agenţi, care făceau concurenţă periculoasă propagandei romano-catolice[99]. Un interesant raport al proprefectului apostolic al misiunii dominicane în Mosul, Duval[100], arată pentru timpul său, sub urmaşul lui Pius IX, Leon XIII (1878-1903), că şcolile romano-catolice se găseau în vădită inferioritate de pregătire şi de mijloace faţă de cele protestante[101]. Diplomaţia statelor protestante sprijinea, cum era şi natural, opera şcolilor. De la 1842 anglicanii şi germanii aveau un episcopat comun la Ierusalim, încredinţat unui evreu protestant, care, nereuşind să convertească pe conaţionali, şi-a încercat puterea misionară de partea ortodocşilor[102]. Progresele propagandei protestante şi „mania ei de a converti pe creştinii din Orient” preocupau serios Roma papală, preocupare care lua forma unei alarme, cum arată cuvintele unui cunoscător al situa­ţiei: „Nu e de făcut nicio iluzie: protestantismul câştigă enorm teren în Orient; şi, dacă acţiunea lui nu este oprită prin unirea Bisericilor disidente cu Biserica catolică, singura barieră în stare să se opună torentului năvălitor, se poate prevedea, într’un viitor apropiat, ruina completă a acestor biete Biserici, pe care protestantismul le va fi dat ireligiunii şi morţii”[103]. Şi mai departe: „În mod fatal, populaţiunile orientale, supuse acestei acţiuni dizolvante a şcolii protestante timp de câteva generaţii, vor fi încetat de a fi creştine şi vechile Biserici din Orient îşi vor fi trăit viaţa. Nu vor putea să scape de acest dezastru inevitabil decât cele care se vor fi refugiat sub aripa maternă şi protectoare a Bisericii Catolice”[104]. Se poate vedea din aceste cuvinte în ce legătură stă propaganda protestantă cu problema unirii Bisericilor şi se poate înţelege de ce şi Pius IX era în felul său îngrijorat de succesul misiunii protestante în Orientul devenit teren de concurență şi de pradă confesio­nală. Propaganda protestantă era considerată ca cea mai mare piedecă în calea unirii Orientului cu Roma, iar unirea ca singurul mijloc de a-l apăra de protestantizare.

De altfel, şi Biserica Ortodoxă se temea de răspândirea ideilor protestante[105]. Enciclica semnată de patriarhul de Constantinopol Grigore VI şi de cel de Ierusalim Atanasie la 1836 şi care enumera Bisericile protestante şi unele secte şi îndemna clerul şi poporul ortodox să se ferească de învăţăturile lor[106] arată că Biserica Ortodoxă era con­ştientă de pericolul protestant. Ea era conştientă în acelaşi timp şi de celălalt pericol, romano-catolic. Doi ani mai târziu, la 1838, cei doi patriarhi de mai sus, având şi consimțământul celorlalţi doi, Ierotei al Alexandriei şi Metodie al Antiohiei, dau o enciclică „împotriva inovaţiilor latine”[107].

Ortodoxia îşi afirma deci conştiinţa confesională şi re­clama dreptul de a fi lăsată în pace de propagandişti, fie protestanţi, fie romano-catolici[108].

Roma şi Rusia

Rezistența Patriarhilor era întărită prin acţiunea ruşi­lor. Sub țarul Nicolae I Pavlovici se afirma un curent panslavist. Panslavism şi panortodoxism sunt noţiuni apropiate. Voinţa țarului de a lua sub apărarea sa pe toţi ortodocşii, îndeosebi slavi, care formau majoritatea, era un indiciu că împăratul celei de a treia Rome tindea la o concentrare a protecţiei ortodoxe în mâna sa de campion al Ortodoxiei. Nu numai la Constantinopol, ci şi la locurile sfinte – Ierusalimul era „nodul chestiunii Orientului”[109] – voia țarul să i se asculte cuvântul[110].

Amintim aceasta pentru a face înţeles spiritul timpu­lui. Expansiunii romano-catolice i se opunea expansiunea protestantă şi rezistenţa rusă şi ortodoxă. Readucerea forţată la Ortodoxie a uniţilor din Rusia (1839), după revoluţia polonă de la 1831[111], arată că ţarul nu voia să tolereze compromisul uniat şi deci avangarda romano-catolică pe teritoriul său. Ceva mai mult, se pare că-şi imagina convertirea la Ortodoxie a Occidentului[112], idee compatibilă cu pan­slavismul. În acelaşi timp, se întindea stăpânirea sau in­fluenţa rusă în Asia (Persia, China), spre indispunerea politică a Angliei[113] şi desigur religioasă a Romei.

Trecerea ţarului Nicolae I pe la Roma în decembrie 1845, când vizită de două ori pe papa Grigore XVI, fapt care produse senzaţie, puse faţă în faţă pe şeful romano-catolicismului şi pe protectorul Ortodoxiei. Din convorbirea lor, în care papa făcu împăratului imputări cu privire la presiunile exercitate asupra romano-catolicilor şi uniţilor din Rusia, ieşi ideea unui concordat, care s’a încheiat în august 1847 sub urmaşul lui Grigore XVI, Pius IX[114]. Acest concordat asigura libertatea religioasă credincioşilor papei din cea mai mare țară ortodoxă. Deşi concordatul nu s-a aplicat serios, Pius IX avea cugetul împăcat că făcuse ce se putea pentru a-şi afirma drepturile într’un stat ortodox autoritar şi puternic şi pentru a redeschide totodată romano-catolicismului perspective de noi cuceriri[115].

Pentru un început de pontificat şi într’un stat ca Rusia, succesul, deşi relativ, era mare, dacă nu prin rezultatele sale reale, cel puţin prin semnificaţia sa. Pontiful de la Roma făcuse reproşuri țarului Rusiei, numit cu răutate de romano-catolici „papă ortodox”[116], şi obţinuse de la el un regim convenabil pentru latinism în țara-i puţin to­lerantă. Un fapt ca acesta nu se mai întâmplase niciodată. Pius IX se impusese lui Nicolae I, Roma Moscovei. Mai mult nu era de aşteptat atunci poate nici de la un suve­ran romano-catolic. Într’o alocuţiune ţinută în consistoriu secret la 17 decembrie 1847, papa îşi exprima satisfacţia pentru succesul din Rusia şi din Spania – o, tempora! – plângându-se în schimb de situaţia din Elveţia[117].

Pius IX şi turcii

După împăratul Rusiei, cel al Turciei. Un alt eveni­ment senzaţional puse în curând față în față, dar cu alte dispoziţii, Roma papală şi Constantinopolul mahomedan. La o jumătate de an după alegerea lui Pius IX, în Fe­bruarie[118] 1847, ambasadorul turc la Viena, Şekib-Efendi, veni din ordinul suveranului său la Roma şi făcu o vizită papei. Ambasadorul turc îi prezentă felicitări pentru suirea pe scaun, îi aduse o scrisoare de la marele vizir şi asigu­rări de simpatie de la sultanul Medgid[119].

Șekib-Efendi şi Pius IX au schimbat cu această ocazie scurte cuvântări diplomatice, primul asigurând pe papă că sultanul „doreşte să trăiască în prietenie” cu Sanctitatea Sa, papa arătându-se bucuros de bunele raporturi inaugurate[120]. Pius IX dărui ambasadorului turc portretul său cu diamante[121]. Aceasta era prima luare de contact oficial între un sultan turc şi un papă. O eră nouă începea pentru raposturile dintre ei şi este interesant de reţinut că importanța momentului era înţeleasă şi în ţările noastre[122].

În adevăr, vizita ambasadorului nu era o simplă formali­tate diplomatică. Din contra, ea era cu atât mai semnifica­tivă cu cât părea mai curioasă. Sultanul Medgid (1839-1861) oprise la 1844 persecuţiile religioase în imperiul său. Această măsură nu era luată de dragul creştinilor şi nici n’a fost respectată: La 1860 o persecuţie sângeroasă[123] reaminteşte creştinilor trista lor situaţie în imperiul sultanului. Era o măsură luată mai degrabă în interesul statului turc, căruia îi uşura situaţia în fața puterilor creştine.

Papa, care era şi suveranul unui stat, însemna atunci încă mult în lumea politică. Protecţia ce-i acorda în Europa şi la Constantinopol Franţa mărea prestigiul lui. Unui sultan tânăr[124] şi cu idei noi nu-i era indiferent acest lucru. Poate că mai ales veleităţile ruse, atât de imperios afirmate de ţarul Nicolae I, dau de gândit lui Medgid. Protectoratul asupra creştinilor din imperiul turc era o ameninţare a integrităţii lui, iar trezirea sentimentului naţional la popoa­rele balcanice da presimţiri de timpuri mai grele. O soluţie a chestiunii creştine se impunea.

Cu Roma o înţelegere era mai uşoară şi mai oportună. Privilegiile acordate creştinilor de către Medgid[125] şi speciale acordate credincioşilor Romei de către predecesorul lui, Mahmud II, netezeau drumul pentru curioasa întâlnire şi înţelegere diplomatică între un sultan şi un papă, despoţii a două religii adversare totdeauna. Era un gest de timpuri noi, dar el nu surprindea pe papă. Din contra, fusese pregătit prin trimiterea la Constantinopol din partea papei a consulului general de la Marsilia, Escalon, de care am amintit mai sus[126]. Pe de altă parte, prin abatele Demaury se sugerase marelui vizir Reşid Paşa[127], ca ambasadorul sultanului să se adreseze papei ca unei puteri creştine spirituale[128]. Papa, care se considera între creştini şeful creştinătăţii întregi, ţinea să fie considerat astfel şi de suveranul turc, de şeful islamismului.

Pe cale ocolită, papa se substituia si autorităţii – atât de mult încercate – a Patriarhului de Constantinopol. Prin înţelegerea cu sultanul şi prin rezultatele scontate se tindea astfel la uzurparea dreptului de etnarh al Patriarhu­lui Ecumenic, de sub competenţa civilă a căruia se reușise la 1839 să fie scoşi uniţii. Turcii nu aveau nimic de pierdut: Sultanul nu da din ale sale. Un protector al creștinilor, care sta departe şi nu avea planuri de cucerire era mai convenabil decât unul apropiat ca patriarhul sau cu planuri războinice ca ţarul Rusiei. Fapt e că Pius IX voia să ia protectoratul creştinilor din imperiul turc[129].

Putem crede, după mărturia lui Pitzipios[130], că chiar creştinii orientali priveau cu simpatie şi cu interes acţiunea politică a papei, ale cărui reforme liberale din Italia făcuse impresie în toată lumea. Papa acordase în adevăr unele libertăţi religioase şi politice, care în atmosfera de la 1848 însemnau mult şi-l arătau ca pe un om nou şi mare. Era natural deci ca şi orientalii asupriţi de turci să se bucure la gândul că influența mult lăudatului papă ar putea să le fie şi lor de vreun folos. Desigur că Pius IX era infor­mat asupra stării de spirit din Orient şi poate o vedea mai propice încercării sale decât era în realitate. Interesant este, pentru chestiunea noastră, că socotea timpul potrivit pentru a-şi pregăti pe cale diplomatică protecţia creştinismului sub­jugat: Papa a căutat să recolteze roadele întrevederii cu Şekib-Efendi.

Pius IX se adresează orientalilor

Vizita de la Roma necesita un răspuns. Ca să-l dea, Pius IX a trimis la Constantinopol ca legat papal pe arhi­episcopul de Sida[131], Inocentiu Ferrieri (decembrie 1847). Misiunea trimisului papal era întreită: El trebuia să mul­ţumească sultanului pentru vizita lui Şekib-Efendi, stăru­ind pentru asigurarea unei mai bune situaţii pentru romano-catolicii şi uniţii din Imperiul turc[132], să promoveze misiunea şi – ceea ce ne intereseză mai mult – să viziteze şi Bisericile Ortodoxe.

Ca şi vizita lui Şekib-Efendi la Roma, vizita ambasa­dorului papal la Constantinopol a avut răsunet şi în presa ţărilor române, în care găsim unele informaţii despre acti­vitatea arhiepiscopului Ferrieri în Orient[133], precum şi cu­vântările schimbate între acesta şi sultan[134].

Dacă lăsăm la o parte ceea ce este simplă curtoazie diplomatică şi ceea ce sună fals în aceste cuvântări, reţi­nem, ca şi din cuvântările schimbate la Roma între Şekib Efendi şi Pius IX, că cele două puteri atât de eterogene, papa şi sultanul, îşi declarau „prietenie şi simpatie” reciprocă în interesul supuşilor lor. Sultanul da în acest scop asigurări că se va sili să îmbunătăţească soarta credincioșilor papei din imperiul său, iar papa mărturisia că aseme­nea asigurări au aprins în inima lui „cele mai frumoase speranţe”.

Între ambasadorul papal şi sultan s’au schimbat nu numai cuvinte prieteneşti şi promiţătoare, ci şi daruri im­periale[135]. Arhiepiscopul Ferrieri a fost „obiectul celor mai mari îngrijiri din partea sultanului şi a miniştrilor săi”[136].

Patriarhul ortodox Antim VI şi cel armean din Con­stantinopol i-au trimis delegaţi „spre a-i înfăţişa ale lor urări, iar marele rabin evreu i-a făcut în persoană vizită”[137]. Ca prim rezultat al misiunii sale, ambasadorul papei a ob­ţinut de la Medgid favoarea ca papa să aibă la Constanti­nopol un delegat apostolic, reprezentantul şi „organul” său „în interesele religioase catolice pe lângă înalta Poartă”, putând să protejeze „pe supuşii papei”. Cum am spus şi mai sus, acest delegat apostolic a fost patriarhul latin de Ierusalim, Valerga[138].

Creştinilor din Orient le aducea „ambasadorul extra­ordinar” al Sanctităţii Sale ca mesaj din partea papei enci­clica Ad Orientales: In suprema Petri sede, de la 6 Ianu­arie 1848 (25 Dec. 1847 stil vechi). Această enciclică ne și informează asupra misiunii arhiepiscopului de Sidon. Cât priveşte pe ortodocşi, el era instruit de papă ca să-i aducă la sentimentul unirii, cu ajutorul cuvintelor papale ce li se adresau, pline de „grijă” şi de „afecţiune” părintească.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s