La Duminica Ortodoxiei, o lecție de istorie românească și balcanică, dată de Eminescu în ziarul Timpul, tocmai in zi de 8 martie, cea de acum 151 de ani. Nu strică. De la incomparabilul app al Integralei Eminescu, cu veșnică recunoștință celor care l-au creat și l-au pus gratuit la dispoziția tuturor românilor trăitori pe planetă.

„Politische Correspondenz” publică o circulară a d-lui Câmpineanu cu data de 3 martie. Acest act ne face curioasa descoperire că ştiri oficiale, sosite din Rusia, susţin : 1. că România trebuie să mulţumească pentru independenţa sa armelor ruseşti; 2. că cîştigarea Dobrogei este o urmare a mărinimiei Rusiei şi 3. că autorităţile române din Dobrogea au maltratat pe bulgarii de acolo numai din cauza naţionalităţii lor.
La aceste trei teze d. Câmpineanu răspunde într-un ton foarte moderat, obiectînd la punctul 1 că România datorează independenţa propriilor sale arme; la punctul al 2-lea, că Dobrogea a fost luată de turci de la români în secolul al XV-lea, cînd nu mai exista de mult Bulgaria, la punctul al 3-lea în fine, că bulgarii nu sînt maltrataţi din cauza naţionalităţii lor. Puntul 1 şi al 3-lea nu ne privesc cîtuşi de puţin, pentru că independenţa, datorită sau nedatorită armelor ruseşti, nu există deplină nici pînă azi şi pentru că Europa a legat-o de condiţii care n-o privesc pe Rusia. Din faptul însuşi că recunoaşterea din partea Rusiei e departe de a fi suficientă rezultă că nu putem mulţămi pentru un lucru pe care nu-1 avem, chiar dacă împărăţia vecină ne-ar fi dat cu de prisos ceea ce noi nu i-am cerut niciodată. Iar punctul al 3-lea nu ni se pare îndestul de serios. Trupele române n-au găsit nici o rezistenţă în Dobrogea, din contra au fost bine primite, şi dacă locuitorii bulgari au crezut a avea motiv de nemulţămire, din cauza atracţiei ce-o exercita împărăţia de la Tîrnova, vina asemenea nu e a noastră. Sperăm însă că timpul va vindeca şi durerea aceasta, mai cu seamă pentru că n-are cuvînt de-a fi, iar pe de altă parte prevedem, din nefericire, că stările de lucruri din noul stat nu vor fi tocmai atît de ademenitoare încît neaparţinerea la statul bulgar să pară o nenorocire mare.
Punctul al 2-lea însă merită discutat, pentru a se vedea o dată pentru totdauna cîtă consistenţă are mitul despre bulgarismul Dobrogei.
A aminti istoria tragică a unghiului, precum e numit în cele mai vechi monumente slave, ar fi a repeta în memorie toată istoria migraţiunii popoarelor. Căci cine n-a fost prin Dobrogea, cine n-a trecut vadul lui Isaac (Isaccea) de la Darius Hystaspes începînd şi pînă astăzi?
Avarii, cazarii, pecenegii, bulgarii, tătarii din Ural, ruşii din Chiev sub Svietoslav, cumanii, tătarii lui Ugetai şi în fine aciia ai Hanului Noga. Cei din urmă par a fi fost hantatarii lui Ţakas, fiul lui Noga, care, împreună cu Sfentislav, un cuman, au domnit asupra regatului româno-bulgar. A stabili însă drepturi după aceste dominaţiuni ar fi lucru zădarnic. Cestiunea principală va ramîne a se şti din a cui mînă Dobrogea a fost anexată de turci.
Autori slavi caută a dovedi cumcă Dobrogea şi-ar fi avînd numele ei actual de la un anume Dobrotici, stăpînitor al cetăţii Varna de lîngă mare (în a. 1360).
Dar, întîi, acest Dobrotici nu se ştie de unde se trage, încît e greu de admis cumcă el ar fi dat numele unei provincii, al doilea, nici acest Dobrotici, nici fiul său Ivanco nu s-au intitulat vrodată despoţi ai Dobrogei. De la Mircea 1 însă, de la domnul Ţării Româneşti, mai există unicele documente în care provine acest titlu. La 1390 Mircea încheie un tractat de alianţă cu Vladislav al II, regele Poloniei, contra lui Sigismund, regele Ungariei. În acesta Domnul român se numeşte „terrarum Dobrodicii despotus et Tristri dominus”. La 1399, adecă peste nouă ani, patru ani după luarea Tîrnovei de către turci şi omorîrea lui Ioan Sişman III, ultimul rege al Bulgariei, trei ani după cumplita bătălie de la Nicopoli, în care toată creştinătatea fu cumplit bătută împreună cu Mircea, şi în zilele aceluiaş înfrîngător Baiazid Ilderim, domnul Ţării Româneşti, într-un document datat din Giurgiu relativ la mănăstirea Strugalea, se numeşte voievod al Ungro-Vlahiei, Domn al ţinuturilor de dincolo de munţi (Făgăraş şi Amlaş), al amînduror malurilor Dunării pînă la marea cea mare şi stăpînitor (vladaleţ) al oraşului Drîstor. Acelaş titlu se repetează la 1406.
În acest an însă — 1406 — vine Musa, fiul lui Baiazid II derim, ce căzuse prins în bătălia de la Angora (1402) în mînile biruitorului Timur Lenk. Acest Musa, mai tîrziu sultan, vine chemat din Asia de către Mircea, e ajutat de el în lupta pentru tron, ajunge împărat şi cade, răsturnat de frate-său Mohamed I la 1412. Sub acest din urmă toţi principii creştini ai Peninsulei Balcanice sînt siliţi a se pleca sub jugul osman, afară de Mircea. Abia la 1416 bătrînul voievod e împresurat cu război şi trebuie să se supuie asemenea. Deci abia la anul 1416 a putut să cadă Dobrogea, Silistria, Vidinul, Siştovul, Nicopole definitiv în mînile turcilor, luate de la români.
*
În genere istoria Bulgariei nu e tocmai aptă pentru stabilirea unor drepturi pozitive asupra provinciilor în care ei locuiesc. Statul bulgar a fost înfiinţat pentru întîia oară de un neam de tătari din Ural, cari au domnit în Tîrnova pînă la 1014, cînd împăratul Basilios II Bulgaroctonos (ucizătorul bulgarilor) i-au pus capăt. Aceşti tătari se creştinaseră şi se slavizaseră în cursul timpului.
Amintim că în vremea aceasta, la 1014 şi mai tîrziu, tot acest împărat Basilios II, într-un hrisov formal, vorbeşte despre românii din ţinutul Vidinului, din Bulgaria toată şi de pe lîngă mare, va să zică din Dobrogea, şi-i supune jurisdictiunii bisericeşti a patriarhului din Ohrida. De aci bulgarii au stat în atîrnare completă de împărăţia bizantină o sută şaptezeci de ani.
După asta, adecă la 1186, apar în scenă fraţii Petru şi Asan. După mărturia tuturor contimporanilor fără escepţie, ei erau români, poporul lor — românesc, limba lor — românească. Elementul românesc era atît de răspîndit în suta a douăsprezecea şi pîn-într-a cincisprezecea încît Tesalia actuală se chema Marea Românie,(???) Etolia — România Mică;
Epirul — Ţara Vlahioţilor; Moesia — România Albă; Ţara Românească actuală – România Neagră (Mauro Vlachia). În fine asanizii se numesc ei înşii în documente „domini Blacorum et Bulgarorum”. După stingerea liniei bărbăteşti a asanizilor (1257), noul regat pierde cătră împărăţia bizantină toate provinciile c-o populaţie precumpănitor românească, iar statul Cetăţii de spini (Tîrnova) mai duce o exiatenţă precarie şi fără consistentă pînă ce cade fără scăpare în mîna turcilor.
Într-adevăr, în zilele lui Murad I redusul stat care purta numele Bulgaria era împărţit în trei: la Vidin domnea Ioan Sraţimir, cumnatul lui Vladislav Basarab şi nepotul lui Alexandru Basarab, la Tîrnova – fratele vitreg lui Sraţimir, Ioan Sişman III, la Varna sus-amintitul Dobrotici. Dan I, nepot de frate a lui Vladislav Basarab şi frate bun ca urmaşul său Mircea I, era în război cu Sişman pentru marginele ţării sale de dincolo de Dunăre. Cari vor fi fost acele margini nu putem şti exact din cauza lipsei de documente; sigur este numai că sub Mircea I nu mai e vorba de domnie bulgară în cetăţile de pe malul drept al Dunării şi în Dobrogea.
La 1389 e bătălia din Cîmpul Mierlei, după care toţi cei ce-au luat parte în contra turcilor devin vasali, afară de Mircea.
La 1393 — cinci ani în urmă — se desfiinţează şi umbra regatului vasal din Tirnova, si Bulgaria devine paşalîc, afară de Dobrogea şi cetăţile de pe Dunăre.
La 1394 bulgarii, statul şi biserica naţională, sînt desfiinţaţi, patriarhul lor Euthimie e tîrît în robie.
În starea aceasta de dezolaţiune scaunul ecumenic din Constantinopol însărcinează pe mitropolitul din România Neagră (????????) cu exercitarea tuturor drepturilor episcop ale în Tîrnova, iar la 1395 mitropolitul Ţării Româneşti petrece în capitala Bulgariei. Fiul ultimului rege, Sişman, anume Alexandru, se turceşte şi e numit guvernator la Samsun în Asia Mică.
La 1396, adică doi ani în urmă, e cumplita bătălie de la Nicopolis ad Haemum, care se mîntuie prin înfrîngerea Europei întregi de cătră Baiazid Ilderim. Din eroare unii au admis că locul acestei bătălii ar fi fost lîngă Dunăre la Nicopolis ad Danubium, numit Micul Nicopol, care era în mînile lui Mircea. Bătălia aceasta de o epică măreţie a avut loc lîngă Marele Nicopol, ale cărui ruine se văd azi în satul Nichiup, 4 ceasuri depărtare de Tîrnova, 12 ceasuri de la Dunăre, unde rîul Ruşiţa se varsă în Iantra.
Am arătat mai sus că, cu toată victoria turcească de la Nicopolul Mare, Mircea se numeşte încă la 1399, adică trei ani în urmă, domn al întregului ţărm drept al Dunării pînă la mare şi vladaleţ al Dristului.
La 1402 Baiazid e învins şi lănţuit de Timur Lenk în bătălia de la Angora. Despre o invazie a Ţării Româneşti nu mai poate fi vorba, căci împărăţia osmană era sfîşiată prin lupta între fraţi, între fiii lui Baiazid.
Dobrogea şi Dristul, precum şi întregul mal drept n-a putut fi luat de la români decît de Mohamed I şi anume la 1416, cînd Mircea, încărcat de ani şi slăbit de lupte necontenite, a trebuit să se supuie, deşi în condiţii cu mult mai bune decît toţi principii slavi şi greci ai Peninsulei Balcanice împreună.
[8 martie 1879]

Mihai Eminescu, Opere vol. 10, Editura Academiei Române, Bucureşti, pag. 207.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s