Din Jurnalul de carantină al unei proaspete mediciniste. – Autoarea rîndurilor, în vîrstă de 19 ani, este cea mai mare din cei 7 copii ai unei familii de preot de ţară, unde atît mama, cît şi tatăl, sînt multiplu licenţiaţi. Accesul pivilegiat la aceste rînduri dă la iveală adevărata Românie, viguroasă, pură, educată şi cultivată în Dumnezeu, pe care botniţele iadului nu o pot atinge, nici birui.


Textul ce urmează, redactat la persoana I singular în stilul notelor de jurnal, a fost pregătit ca lucrare de seminar pentru unul din cursurile Semestrului I. Expresiile în paranteze pătrate reprezintă minore editări Acta Diurna.


[Jurnal de carantină al unei proaspete mediciniste]


                           E 6:30, a şaptea alarmă [a deşteptătorului], cred, mă trezesc cu greu, mă îmbrac în scîrbă, „cine m-o fi pus, oare, să dau la medicină?” Noroc că am doar două zile din cinci de la 7:30. „Să iau bicicleta sau autobuzul? Azi o să fie cald.” Dezleg bicicleta de balustradă, cobor cele 3 etaje, ajung în stradă, [trec în şa], merg 2 metri, „fir-ar am pană”. Car bicicleta din nou pînă la 3, o leg în grabă, alerg după autobuz că deja s-a făcut tîrziu. Ca de obicei am sa întîrzii, „dă Doamne să întîrzie și profa. Cine o fi inventat sistemul ăsta cu absențe plătite?” Ajung la facultate, intru  în sală, încă nu e tîrziu, mai sînt 2 minute, toți colegii învață. Mi-am promis că o să citesc măcar, dar viața e prea interesantă ca să ratez ocazii învățînd. Marți am fost la Focșani, dus rapid, întors rapid, rezolvat treaba și m-am făcut și cu un tur al orașului. „Asta e, sper sa nu mă asculte fix pe mine”. Citesc în grabă 3 noțiuni și dau din umeri. Există viață și după un 4. Azi e joi, „oare să mă duc acasă în weekend?”. Nu cred, merg săptămîna viitoare, că e ziua unui frate.

Sîmbătă aflu că a murit un fost coleg de școală primară, a avut cancer, a murit în chinuri groaznice. Nu știu cînd e înmormîntarea, dar sper sa fie marți să pot ajunge. Duminică se anunță că se suspendă cursurile pentru luni și marți. Perfect, mîine zbor acasă. Miercuri mă întorc, joi merg la facultate la același laborator mult preferat, „dacă e cineva dintre voi răcit, îl rog să meargă acasă.” Perfect, madame, vă salut și vă mulțumesc pentru aceasta ocazie. Bineînțeles că am să mă duc direct acasă la Suceava. Ce contează că încă nu s-au suspendat cursurile? Oricum pînă luni toată lumea preconizează că se vor suspenda. Se aude că de luni se va institui Starea de Urgență. Mă gîndesc serios să merg pînă la Iași să îmi mai aduc din bagaje. Cînd am venit aici, mi-am adus tot dulapul, ca ultima fraieră.

Nu mi-am binecuvîntat niciodată mai mult decît acum casa și familia. Cînd eram mai mică și mai cu fițe visam să stau la apartament, mi se părea din cale afară de interesant. Dar acum, după 5 luni „la bloc” în Iași, mi se pare edenică bucata noastră de pămînt și casa, iar cu frații nu m-am înțeles niciodată mai bine. Singurul element care bruiază paradisul meu sînt cursurile online. Pînă și a sta permanent cu telefonul deschis pe curs dar în buzunar e un chin. Sistemul p[ower]p[oin]t e și mai la putere, pare singura metodă pedagogică viabilă, indiferent de tipul de comunicare. Cel puțin așa primim și noi toate materialele, sau ne e mai ușor să facem rost de ele. Pentru cei pe care chiar îi interesează, poate chiar e o variantă productivă sistemul online, însă pentru cei care nu și-au dorit și nu își doresc, e anularea oricărui interes. Pentru mine, perioada de carantină și, în practică, desprinderea de facultate, au reprezentat limpezirea gîndurilor referitoare la scopurile vieții mele și ce tip de viață vreau să am. Îmi doresc să ajung medic? Cu siguranță nu și niciodată nu mi-am dorit. Îmi doresc sa lucrez în sistem și să trăiesc într-o continuă rutină, cu aceleași cazuri, aceiași oameni, poate aceiași pacienți? Cu siguranță nu. Pentru ce mai stau, totuși, în acest stress continuu? Cu sinceritate spun că pentru bursă. Voi da examenele în sesiune? Încă nu știu, depinde de cît voi mai învăța, totuși. Cert este că după primul semestru mi-a dispărut și doza de curiozitate pe care o aveam pentru acest domeniu, de pasiune sau interes activ oricum nu se poate vorbi. Tot respectul pentru medici și pentru persoanele dedicate acestui domeniu, după mica introducere de care am avut parte îi respect chiar mai mult că se țin pe poziții în acest sistem. Cu atât mai mult acum, cînd lucrează în condiții atît de dure, intense și restrînse.

Am auzit mărturii de la medici, asistente, infirmiere, pacienți cu COVID-19, pacienți neinfestați, păreri și credințe ale unora și ale altora, iar concluzia [mereu aceeaşi] la care am ajuns este că esența [nu are absolut nimic în comun cu] aparența; nici un aspect nu e dat mulțimii în termeni simpli și onești, ci se deformează și se lasă liberei interpretări fiecare informație. Totodată, probabil acum, mai mult decît oricînd, în pofida existenței penalizării în caz de răspîndire de știri false, s-au răspîndit cele mai false și distorsionate, ori incomplete, știri. În fapt, s-a produs o mare dezinformare în rîndul populației. Drept urmare, am preferat să nu urmăresc nici o știre, fie ea oficială sau neoficială, din surse sigure sau mai îndoielnice, pentru a nu-mi strica echilibrul interior abia dobîndit și a intra, eventual, într-o stare de frică. Părinții s-au informat, au schimbat păreri, s-au sfătuit; dacă s-a scurs ceva pînă la urechile mele am acceptat ca singură informație, dacă nu, am continuat activitățile fără grijă. Nu consider ignoranță sau indiferență, pentru că mereu după trecerea perioadei de criză se făceau bilanțurile mai aproape de realitate și se ordonau informațiile.

Copiii [i.e. fraţii mai mici] gătesc, copiii mănîncă, copiii încearcă rețete noi, copiii se joacă, copiii se uită la filme, copiii lucrează ce au chef, copiii se ceartă, copiii fac planuri, copiii fac afaceri și împart bani, copiii stau pe terasă toată ziua, copiii se ceartă pe unica trotinetă, copiii rîd, copiii îl trimit la magazin pe cel de 8 ani ”vezi nu uita să-ți iei mască”, copiii învîrt toată ziua cei 2 iepuri, copiii taie cocoș și picheră și fac răcitură, copiii uită să dea de mîncare la cîini; cîte nu fac copiii, pe față sau întru ascuns, cu fapta sau cu gîndul. Toate le știu, toate le fac, toate le plănuiesc. Cel mai important rol în păstrarea intergrității mentale în această perioadă l-au avut frații. Iar per total familia [mea] și statul acasă m-au ajutat să îmi aduc în conștiință și în plan anumite aspecte pe care aveam nevoie să le înțeleg. Parcă știu mai bine ce vreau de la viață și ce priorități ar trebui să am de acum încolo.

Am avut și o oportunitate unică dar necesară. Datorită unei conjuncturi în mare parte nefericită, am ajuns să înlocuiesc dascălul bisericii satului în atribuțiile lui. Aproape zilnic eram în biserica goală, cîntînd pentru nimeni, în aparenţă. În realitate, a fost experiența care m-a ancorat cel mai mult în realitate. Cine ești tu, omule, cînd ești singur? Cine ești cînd ai povara rugilor și dorințelor tuturor și stai singur în cîmpul de bătălie? Te mai cunoști, mai ești același TU? Sau devii poporul și nenorociții soartei pe care îi reprezinți? Ai conștiința și puterea de a lua în batjocură misiunea ce ți s-a încredințat? Sînt întrebări pe care ar fi trebuit să și le pună fiecare om în această perioadă, în special cei cu funcții sau meserii de interes național.

Notă rapidă: locuiesc într-un sat la 4 km de Suceava, aflat în zona carantinată, din care „nobody in, nobody out”. Teoretic. În practică, indiferent de motiv, „someone in and someone out” în funcție de mușchii polițiștilor.

De aproape două luni gîndesc într-una. La ce mă gîndesc atît? La faptul că la medicină nu se dă decît dacă și mintea și inima spun „DA” 100%. Nu trebuie să existe nici o urmă de îndoială și cu atât mai puțin nu trebuie să existe speranța că „eh, lasă, o să îmi placă pe parcurs”. Facultatea de medicină, ca toate celelalte facultăți, nu face decît să scadă entuziasmul și pasiunea, în nici un caz să le dezvolte. Mă mai gîndesc la tot ce am învățat și învăț de la frați. E uimitor cum fiecare, fie că are 3 ani, fie 11, fie 17, are ceva la care oricine ar trebui să ia aminte. Și mă mai gîndesc la ce putere nebănuită are frica. Parcă nici nu realizasem pînă acum. Și totuși, cei mai mulți nici nu[-şi dau seama de] gravitatea situației actuale. Nu încearcă să își imagineze cum ar fi ea descrisă în documentele istorice, sau ce impresii și stări ar avea [lumea de atunci citind] despre cum e lumea acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s