Acta Diurna®

registrul vieții românești®

Ruinurile Olteniei, sau ale unui stil de viață românesc din trecut, documentat în fotografii pline de un tragism mut: Grafician din Craiova, pasionat de clădiri vechi, a luat la pas Oltenia pentru a le fotografia — Identitatea Românească

Ruinurile Olteniei, sau ale unui stil de viață românesc din trecut, documentat în fotografii pline de un tragism mut: Grafician din Craiova, pasionat de clădiri vechi, a luat la pas Oltenia pentru a le fotografia — Identitatea Românească

Dragoş Andreescu, grafician din Craiova, ia la pas toată Oltenia în căutarea de clădiri istorice: conace, case boiereşti, pe care le fotografiază şi le documentează trecutul. Mânat de pasiune, el colorează fotografii vechi, aducându-le în actualitate. Dragoş Andreescu a povestit, corespondentului MEDIAFAX, că pasiunea sa pentru istorie, pentru monumente şi clădiri vechi, vine din familie,…

via Grafician din Craiova, pasionat de clădiri vechi, a luat la pas Oltenia pentru a le fotografia — Identitatea Românească

Anunțuri

„România este o țară înconjurată de români” – Nicolae Iorga

„România este o ţară înconjurată de români.” (Nicolae Iorga)

Pentru Săptămîna Albă care urmează, și următoarele ale Sfîntului și Marelui Post din acest an, o frumoasă pagină miniată dintr-un vechi manuscris englez (sec XI-XII): BEATUS VIR QUI NON ABIIT IN CONSILIO IMIPIORUM (London, British Library Arundel MS 155, f. 12r) – FERICIT BĂRBATUL CARE N-A UMBLAT ÎN SFATUL NECREDINCIOȘILOR (şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut; Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea – Ps 1:1-2) – de la blogul drag nouă https://forthewynnblog.wordpress.com

Pentru Săptămîna Albă care urmează, și următoarele ale Sfîntului și Marelui Post din acest an, o frumoasă pagină miniată dintr-un vechi manuscris englez (sec XI-XII): BEATUS VIR QUI NON ABIIT IN CONSILIO IMIPIORUM (London, British Library Arundel MS 155, f. 12r) – FERICIT BĂRBATUL CARE N-A UMBLAT ÎN SFATUL NECREDINCIOȘILOR (şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut; Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea – Ps 1:1-2) – de la blogul drag nouă https://forthewynnblog.wordpress.com

arundel155-12r.pngLondon, British Library Arundel MS 155, f. 12r

Pentru Săptămîna Albă care urmează, și următoarele ale Sfîntului și Marelui Post din acest an, o frumoasă pagină miniată dintr-un vechi manuscris englez (sec XI-XII): BEATUS VIR QUI NON ABIIT IN CONSILIO IMIPIORUM (London, British Library Arundel MS 155, f. 12r) – FERICIT BĂRBATUL CARE N-A UMBLAT ÎN SFATUL NECREDINCIOȘILOR (şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut; Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea – Ps 1:1-2) – de la blogul drag nouă https://forthewynnblog.wordpress.com.

Movileștii: O familie princiară cu destin european. Foto (detaliu): Petru Palamaru, din volumul ”Tetraevanghelul ilustrat cu 346 de miniaturi”(p. 329), Mănăstirea Sucevița, 2016 , ISBN 978-973-0-21249-5 (334 pp).

Movileștii: O familie princiară cu destin european. Foto (detaliu): Petru Palamaru, din volumul ”Tetraevanghelul ilustrat cu 346 de miniaturi”(p. 329), Mănăstirea Sucevița, 2016 , ISBN 978-973-0-21249-5 (334 pp).

Movileștii: O familie princiară cu destin european.
Foto (detaliu): Petru Palamaru, din volumul ”Tetraevanghelul ilustrat cu 346 de miniaturi”(p. 329), Mănăstirea Sucevița, 2016 , ISBN 978-973-0-21249-5 (334 pp).

 Sucevița 24 Familia Movileștilor.jpg

”…Noi am avut soarta aceasta nefastă să avem niște creștini căldicei, cărora chipurile le-a plăcut mai mult liniștea. Pentru că întâistătătorii noștri ne-au dat mereu cu liniștea, cu pacea, cu cumințenia – virtute pusă la mare cinste în educația religioasă ateist-comunistă. Dar această falsă cumințenie ne-a acoperit toate neghinele pătrunse cu vicleșug în sânul Bisericii noastre și de atâtea bălării aduse din Răsărit și din Apus, nu am mai avut ochi să le vedem, sau poate că a fost mai comod să le astupăm.” – +Pr. Justin Pârvu (1919-2013)

”…Noi am avut soarta aceasta nefastă să avem niște creștini căldicei, cărora chipurile le-a plăcut mai mult liniștea.  Pentru că întâistătătorii noștri ne-au dat mereu cu liniștea, cu pacea, cu cumințenia – virtute pusă la mare cinste în educația religioasă ateist-comunistă.  Dar această falsă cumințenie ne-a acoperit toate neghinele pătrunse cu vicleșug în sânul Bisericii noastre și de atâtea bălării aduse din Răsărit și din Apus, nu am mai avut ochi să le vedem, sau poate că a fost mai comod să le astupăm.” – +Pr. Justin Pârvu (1919-2013)

Acta Diurna®

+PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU (10 februarie 1919 – 16 iunie 2013)

Vezi articol original

Ionel Teodoreanu (6 ian 1897- 3 febr 1954), scriitorul Iașului nostru, despre el însuși: „Atât doream: să stau în casă și să scriu, uitat de toți, cu lampă, cafeaua neagră și țigara (…) Literatura n-aș fi cedat-o însă nimănui. Îmi dădeam seama că literatura pentru cel care o are în sânge nu e altceva decât un mod de a trăi. A renunța la literatură ar fi însemnat pentru mine a renunța la cea mai substanțială și veridică formă a vieții mele.” – De la situl www.istorie-pe-scurt.ro

Ionel Teodoreanu (6 ian 1897- 3 febr 1954), scriitorul Iașului nostru, despre el însuși: „Atât doream: să stau în casă și să scriu, uitat de toți, cu lampă, cafeaua neagră și țigara (…) Literatura n-aș fi cedat-o însă nimănui. Îmi dădeam seama că literatura pentru cel care o are în sânge nu e altceva decât un mod de a trăi. A renunța la literatură ar fi însemnat pentru mine a renunța la cea mai substanțială și veridică formă a vieții mele.” – De la situl www.istorie-pe-scurt.ro

ISTORIA ROMANILOR

Cum arăta o zi din viața lui Ionel Teodoreanu


ionel teodoreanu

Plăsmuitorul ”Medelenilor” era fiu de avocat și fiind nevoit să respecte numele tatălui făcuse și el facultatea de drept. Ocupația de avocat nu îi plăcea însă, iar din scris nu prea câștiga, cultura nici atunci nu era prețuită așa cum ar fi trebuit. Gândurile sale sunt revelatoare:

”Dar viața exterioară mă umilea. Colegii mei de liceu și universitate aveau profesii remuneratoare, făceau politică (unii chiar se consacraseră ca deputați), fiind, într-un cuvânt, bărbați considerați și respectați. Sergenții îi salutau pe străzi, aprozii le deschideau ușile fără să-i mai întrebe. Unii aveau casă și automobil. Alții, chelie, ochelari și burtă de oameni serioși. Eu încă nu eram în cetatea lor, decât un fel de adolescent nebăgat în seamă, cu o servietă (de-a tatii) inutilă la subțioara mea, cu spinarea apăsată ca și zidurile ostenite ale orașului, cu genunchii grei, cu mâini deprimate, cu picioare fără rost. Avocatura îmi spunea pardon și se ducea la alți. Politica nu-mi plăcea (de niciun fel), locurile publice ale zilelor ieșene (piețele, berăriile, cluburile), mă întristau”.

Este lesne de înțeles de ce episodul procurării unei mult râvnite sume de bani îl emoționează atât de mult, încât mereu i se pare că i se înfățișează în fața ochilor:

”Am dus domnului Ibrăileanu traducerea în românește a articolului lui Gorki despre Tolstoi. A început să citească manuscrisul cu politețe, dar deodată s-a pasionat devenind foarte atent, ca la un glas de cocoare în văzduhul vrăbiilor. A aprins o țigară ca semn de plăcere ce se cere însoțită. S-a cufundat în lectură răsturnându-se în fotoliu, cu picioare întinse sub masă.

Am muncit fioros la această traducere. Traducătorul își vinde sângele și bătăile inimii, nu sudoarea, ca la alte munci. Două săptămâni am uitat că-s Ionel, trudindu-mă să fiu doar Gorki, dar în limba lui Ionel. Am slăbit. Da. Așa e. Nu numai în ochii celor de acasă, dar și în cântarul băii de abur, cu două ponderabile kilograme.
– Bine, domnule Teodoreanu.
– Uf! Slavă Domnului! Ar fi fost sinistru ca după atâtea nopți de trudă să aud un: merge!

Apoi, domnul Ibrăileanu a scos vechea sa pungă”.

În loc de cinci sute de lei cât se aștepta, strâmtoratul colaborator primește cinci mii, ceea ce-l apropie de delir, un delir tradus într-un gest tipi, pentru exaltarea adolescentină a lui Ionel Teodoreanu:

”Am luat cea mai mândră trăsură cu doi cai, m-am dus în piața Sfântul Spiridon, am cumpărat de o mie de lei portocale și am venit acasă ca o corabie mediterană: numai aur și arome, urmărit de toate albinele. Acasă am țipat să se deschidă toate ferestrele. S-au deschis. Ai casei și servitorii s-au îmbulzit la ferestre și una câte una portocalele au zburat înauntru. Râdea birjarul, râdeau vecinii, râdeau obrajii din casa cu portocale, râdea roată tristețea mea și râdea cerul deasupra ei.
A râs și domnul Ibrăileanu când i-am istorisit isprava. Apoi cu glas întrebător:
-Așadar când îmi aduci un manuscris? Știi că n-am material”,

„Atât doream: să stau în casă și să scriu, uitat de toți, cu lampă, cafeaua neagră și țigara. Dar tocmai asta nu se putea decât noaptea. Ziua trebuia să fie a încercării profesionale de a câștiga, luptând și răbdând. De asta, în unele zile (mai cu seamă de primăvară) când trupul ți-e greu ca o haină de iarnă, târam picioare surghiunite pe caldarâmul ulițelor ieșene, căci nu mai puteam accepta colbul cu ochelari al arhivelor, cerneala violentă a grefelor cu muște moarte din alt an. Trâmbițările triste ale coridoarelor întunecoase, pleava de vorbărie a avocaților, grohăiala anecdotelor, sughițul șprițurilor și gravitatatea de sicire cu cap și bonetă a magistraților. N-aveam nici un rost, nici o treabă, nici un căpătâi. Sfâșietoare amieze de primăvară ale vidului ieșean. Nimeni pe străzi. Pustiu ca de Paști, când toate picioarele rămân acasă în papuci. Cer albastru, dar pentru cine? Dealuri atât de albastre că-ți vine să le spui: cu ochi albaștri, dar pentru ce?

Zăplazuri (garduri) strâmbe, unele chiar răsturnate. Iarbă revărsată peste tot, în cimitire. Gâze. Câini întinși la soare. Cloște cu pui de aur. Hulubi gușați și rotați. Câte o babă, câte un moșneag. Vrăbii care se scăldau în colb ca în aureole. Uneori și câte o vacă întinsă peste un zăplaz, alteori câte un măgar. Cântă câte o caterincă (flașnetă- mică orgă mecanică portativă, acționată prin învârtirea unei manivele). Trece o înmormântare. Dar tu, ce rost ai pe lume Ionel Teodoreanu? La ce ești bun ? Clienți n-ai. Timpul ți-l pierzi ca pe vremea când fugeai de la școală, dar acum de unde mai fugi?
Literatura n-aș fi cedat-o însă nimănui. Îmi dădeam seama că literatura pentru cel care o are în sânge nu e altceva decât un mod de a trăi. A renunța la literatură ar fi însemnat pentru mine a renunța la cea mai substanțială și veridică formă a vieții mele”.

Chipuri românești eroice: Monahia Mina Hociotă (19 august 1896 – 9 iulie 1977), care a salvat, în calitate de soră de caritate distinsă cu titlu militar, multe vieți de soldați români luptători în ambele Războaie Mondiale, de multe ori chiar de pe linia frontului.

Chipuri românești eroice: Monahia Mina Hociotă (19 august 1896 – 9 iulie 1977), care a salvat, în calitate de soră de caritate distinsă cu titlu militar, multe vieți de soldați români luptători în ambele Războaie Mondiale, de multe ori chiar de pe linia frontului.

http://adevarul.ro/locale/pitesti/cum-ajuns-ocalugarita-sublocotenent-eroina-cele-doua-razboaiemondiale-1_5a684f16df52022f75d0320a/index.html

Intrată în monahism la 18 ani, maica Mina Hociotă şi-a riscat viaţa în ambele războaie mondiale pentru a salva viaţa soldaţilor români răniţi pe front şi pentru a îi îngriji. A avut gradul de sublocotenent şi a primit mai multe decoraţii majore pentru faptele sale de eroism. Marina Hociotă s-a născut pe 19 august 1896 într-o familie de oieri din Săliştea Sibiului. Moartea tatălui său înainte ca ea să împlinească 12 ani, dar şi introducerea obligatorie a limbii maghiare în şcolile româneşti, au determinat-o să plece din satul natal şi să treacă munţii spre mănăstirea Văratec din Moldova, unde s-a şi călugărit la 18 ani. A primit numele Mina şi a fost luată sub mantie de mătuşa ei, maica Melania Cruţiu. În mai 1916, Ministerul de război pregătea mobilizarea generală. Printre cei înştiinţaţi s-a numărat şi maica Mina, care s-a înscris ca voluntară. Ordinul primit, de culoare roşie, îi aduce la cunoştinţă că a fost repartizată la Spitalul Comitetului Regional din Tecuci. ”Avea pe-atunci exact 20 de ani, dar vârsta nu a împiedicat-o să meargă în primele rânduri şi să-şi rişte propria viaţă pentru a salva, de sub bombe şi ploaia de gloanţe, viaţa soldaţilor români răniţi. În Tecuci, spitalul se afla în imediată apropiere a frontului şi, de multe ori, maica Mina aducea în spate până la spital pe cei ce aveau nevoie urgentă de îngrijire medicală. Conştientiza foarte bine pericolul la care se expunea, dar nu avea linişte gândindu-se la cei ce se jertfeau pe câmpul de luptă pentru identitatea naţională şi pentru siguranţa propriilor familii. Şi-ar fi dat viaţa pentru oricare din ei şi poate chiar acest spirit de sacrificiu o proteja de pericole”, spune preotul Gheorghe Cristian Popa, care s-a documentat foarte mult legat de viaţa maicii Mina Hociotă. După un timp, maica Mina Hociotă a fost remarcată de superiori, a primit autorizaţia să poarte uniformă de militar şi a fost mobilizată pe frontul de la Mărăşeşti, unde a primit gradul de sublocotenent. Acolo s-a îngrijit de transportul răniţilor de pe front la Vaslui sau Iaşi. ”În vara anului 1917, însoţind un tren militar cu răniţi din zona Mărăşeşti, spre Vaslui şi Iaşi, a fost grav rănită la coapsa stângă. Piciorul i-a fost salvat de la amputare la Spitalul din Iaşi, de medicul căpitan Gheorghiu. Impresionaţi de cunoştinţele sale medicale, doctorii îi propun să rămână la Spitalul nr. 271 din Iaşi, condus de prof. dr. Gerota. A acceptat să îşi continue datoria în mijlocul bolnavilor din spital”, mai precizează preotul Gheorghe Cristian Popa.

Decorată prin decret regal

După încheierea războiului, prin înaltul decret regal din 7 iulie 1918, a fost decorată cu „Crucea comemorativă“. S-a întors la Mănăstirea Văratec, iar în 1923 s-a mutat la mănăstirea Nămăieşti din judeţul Argeş. În anii 1930 s-a înscris, cu binecuvântarea patriarhului Miron Cristea, la Institutul surorilor de caritate „Regina Elisabeta“ din Bucureşti. A câştigat încrederea patriarhului, care a numit-o apoi pe maica Mina Hociotă conducătoarea unui grup de infirmiere la Şcoala de infirmiere de la Cluj. În momentul izbucniri celui de-al Doilea Război Mondial, maica Mina Hociotă avea 45 de ani. A fost mobilizată din nou şi trimisă la Spitalul din Câmpulung Muscel, arătând acelaşi entuziasm, ca şi în tinereţe, pentru cauza naţională. A devenit membră activă în „Asociaţia surorilor de caritate de război din România“ şi în „Corpul luptătorilor naţionalişti“. În 1968, la Mărăşeşti, în faţa Mausolelului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la Primul Război Mondial, printre veteranii prezenţi acolo a fost şi maica Mina Hociotă. Autorităţile de stat i-au conferit atunci medalia „Virtutea ostăşească“ – clasa I. Maica Mina Hociotă s-a stins din viaţă pe 9 iulie 1977 într-o chilie modestă de la mănăstirea Nămăieşti.

 

Tema: Independent Publisher de Raam Dev.
%d blogeri au apreciat asta: