Acta Diurna®

registrul vieții românești®

Tînără bucureșteancă, extrem de credincioasă, ucenica Părintelui Sofian Boghiu, ucisă în bătăi și medicație neuroleptică de diagnostic inventat – de către tatăl ei, medic. Motivul? Credința mare a fetei și dorința ei de a se călugări. – Articol apărut în Revista ATITUDINI (Petru Vodă), nr 6.

Tînără bucureșteancă, extrem de credincioasă, ucenica Părintelui Sofian Boghiu, ucisă în bătăi și medicație neuroleptică de diagnostic inventat – de către tatăl ei, medic. Motivul? Credința mare a fetei și dorința ei de a se călugări. – Articol apărut în Revista ATITUDINI (Petru Vodă), nr 6.

Mărturii zguduitoare din viaţa muceniţei Daniela din Bucureşti: „Am visat, Părinte, icoana Maicii Domnului. Şi am văzut că icoana prinde viaţă, şi Maica Domnului mă privea atent”

Această floare aleasă a răsărit pe pământul românesc în anul 1967. De micuţă era foarte apropiată de Dumnezeu. Când ieşea de la şcoală trecea totdeauna pe la biserică. Pentru aceasta era mustrată foarte aspru de tatăl ei: „Unde ai fost? Toata ziua la biserică? La popii tăi? Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu?” Iar ea nu zicea nimic, numai lacrimile îi curgeau pe obraji.

Era evlavioasă şi stătea mult timp la rugăciune. La banchetul de la sfârşitul liceului n-a vrut să se ducă. Diriginta ei o ruga: „Hai, Dănuţa, vino şi tu cu noi!”, însă ea a zis: „Nu pot, dar să ştiţi că eu vă iubesc foarte mult pe toţi, însă la banchet nu pot veni…iertaţi-mă…”. Era foarte blândă şi foarte bună cu toţi. Îi ajuta pe colegi la lecţii; stătea şi noaptea să scrie pentru ei. Învăţa foarte bine, atât la şcoală, cât şi la facultate. Îi plăcea foarte mult să lucreze. Toate hăinuţele ei erau făcute de ea.

A fost fiică duhovnicească a Cuviosului Părinte Sofian de la Sfânta Mănăstire Antim.

Studentă fiind, avea în grijă o bătrână paralizată, uitată de toţi – mama Ioana. Cuvioasa Daniela se ducea zilnic la ea: dimineaţa, înainte de facultate şi seara. Era drum destul şi osteneală multă. O spăla, o îngrijea, îi făcea cumpărăturile. Din bursa ei punea deoparte şi pentru mama Ioana. Îi spăla hainele, îi citea, îi cânta şi aducea bucurie în sufletul bătrânei.

Era foarte blândă şi foarte milostivă. Se vedea în ea blândeţea Părintelui Sofian. N-a fost niciodată supărată pe cineva. Se acuza întotdeauna pe sine, iar pe ceilalţi îi scuza.

Odată, cineva a bătut-o tare pe cuvioasa Daniela, deşi aceasta nu era vinovată. După ce a răbdat în tăcere bătaia, s-a aplecat până la pământ, a îngenunchiat şi a sărutat piciorul care o lovise cu sălbăticie.

Anumite persoane din familie încercau să o convingă să se mărite, iar ea spunea: „Nu, nu. Eu vreau să rămân cu Dumnezeu”. „Dar poţi să fii cu Dumnezeu şi măritată” – i se spunea. „Da, dar dacă mă mărit, înseamnă că-L dau puţin pe Dumnezeu la o parte, şi eu nu pot asta, nu vreau. Eu vreau să-I dau totul lui Dumnezeu”.

Stătea multe ore noaptea să-şi facă pravila. Niciodată nu s-a culcat fără să-şi facă pravila. Iar fraţii ei strigau la ea: „Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu? Că ne-ai acrit cu popii tăi. Ce-ţi face credinţa ta? Că tata îţi dă de mâncare… De ce ai făcut facultatea, ca să te duci la mănăstire”?

Când a terminat facultatea a fugit la mănăstire. Tatăl ei a căutat-o mult timp, a găsit-o, a bătut-o şi a adus-o acasă. A fugit de mai multe ori. De fiecare dată a fost adusă cu forţa acasă şi bătută cumplit.

Odată, în noaptea de dinainte de ultima plecare a sa la mănăstire, a plâns şi s-a rugat fără încetare. A făcut 1000 de metanii, cu lacrimi multe, cerând luminare de la Maica Domnului. Spre ziuă a adormit. Când s-a trezit, a luat iconiţa cu Maica Domnului pe care o primise de la Părintele Sofian. A făcut cruce, a sărutat iconiţa şi foarte hotărâtă şi-a strâns lucrurile pentru plecare. Apoi a lăsat unei prietene o scrisoare pentru Părintele Sofian. Iată conţinutul:

Am visat, Părinte, icoana Maicii Domnului. Şi am văzut că icoana prinde viaţă, şi Maica Domnului mă privea atent şi eu mă rugam în faţa ei şi o întrebam: „Ce să fac”?. Şi am văzut cum mă privea cu multă durere. Şi am văzut lacrimi pe obrazul Ei. Şi, deodată, şi-a întins mâinile la rugăciune şi o lacrimă din ochii ei a picurat pe mâna mea. Şi ea, cu mâinile ridicate în sus, se ruga şi plângea. Când m-a atins lacrima Ei m-am trezit. Şi m-am hotărât să plec.

Şi a plecat. Pe drumul Crucii, pe urmele Mântuitorului Hristos.

Însă tatăl ei a găsit-o şi de data aceasta. Când a adus-o de la mănăstire, a bătut-o cumplit. Apoi i-a tăiat veşmintele monahale cu foarfeca şi i le-a aruncat la gunoi. I-a smuls de la gât cruciuliţa şi a strigat la ea: „Popii, popii şi biserica…”. Atunci ea a leşinat. Şi când s-a trezit, aşa se ruga de tatăl ei: „Te rog, lasă-mi icoanele. Eu nu pot trăi fără ele. Te rog…”. Şi el le-a pus sub picior, a călcat pe ele şi apoi le-a luat pe toate. Atunci ea a zis: „Bine, mi-ai luat totul, dar sufletul nu poţi să mi-l iei, aici e totul”.

Şi de atunci numai aşa se ruga: „Maica Domnului, ajută-mă, nu mă părăsi! Doamne Iisuse Hristoase…”.

Văzând tatăl ei că nu o poate abate de la calea vieţuirii ortodoxe, a născocit o rezolvare diabolică. A găsit nişte medici asemenea lui şi i-au stabilit diagnosticul de „schizofrenie paranoidă cu delir mistic”. Până la sfârşitul vieţii sale pământeşti a fost obligată să ia medicamente „care s-o liniştească”. Ultimii doi ani i-a petrecut prin spitale, cu perfuzii. Din cauza medicamentelor era aproape tot timpul inconştientă. Tatăl ei o păzea de la prima oră până noaptea la orele 22 – 23, ca să nu poată lua legătura cu persoane binecredincioase.

Imobilizarea în pat şi medicamentele primite de la psihiatru i-au provocat o paralizie aproape completă şi un ileus paralitic (pseudoobstrucţie intestinală). În aceste chinuri a trecut către Domnul, marţi 6 aprilie 2004, în Săptămâna Mare. Aceasta s-a întâmplat la ora 10. Şi pentru că tatăl ei n-ar fi acceptat chemarea unui preot, a rânduit Dumnezeu în chip minunat să afle despre ea Părintele Constantin. Ajuns la spital la ora 11, acesta i-a făcut slujba de înmormântare. Pentru prima dată, tatăl ei lipsea, deşi dimineaţa fusese văzut în spital…

La cinstitul său mormânt au început să se facă minuni.

Prima minune cunoscută este vindecarea unui tânăr care suferea de opt ani de pseudoobstrucţie intestinală cu crize repetate. Acesta a dobândit tămăduire în ziua de miercuri, 12 mai 2004. De atunci, tinerele binecredincioase care au aflat despre vieţuirea şi pătimirea mucenicească a surorii lor, au dobândit şi mai multă evlavie şi râvnă duhovnicească pentru cinstirea şi pomenirea ei. A doua minune este vindecarea unui student de o afecţiune vasculară (2004), iar a treia este vindecarea unui tânăr care venise cu criză de apendicită (2005).

Pentru rugăciunile Sfintei Cuvioase Muceniţe Daniela, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne şi pe noi pe calea Ortodoxiei şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Mormantul sfintei Daniela se gaseste in cimitirul Andronache, cartierul Colentina din Bucuresti.

Un articol de Ioan Vladuca,

Extras din revista Atitudini, nr. 6

Reclame

…doresc să mă delimitez, să mă depărtez, clar, deplin și definitiv de orice aduce întinare credinței noastre ortodoxe celei dulci, smerite, prigonite și veșnice…

…doresc să mă delimitez, să mă depărtez, clar, deplin și definitiv de orice aduce întinare credinței noastre ortodoxe celei dulci, smerite, prigonite și veșnice…

Mărturisirea publică de credință a ieromonahului Teofan Andone – Mănăstirea Petru Vodă

Către

Prea Cuviosul Părinte Arhimandrit Hariton Negrea

Starețul Mînăstirii „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”

„Petru Vodă” („Hașca”), jud. Neamț

 

Prea Cuvioase Părinte Stareț,

 

Subsemnatul, ieromonah Teofan Andone, în vîrstă de 64 ani, viețuitor al mînăstirii „Petru-Vodă”, jud. Neamț în perioada 23 martie 2010 – 28 aprilie 2017, vă aduc la cunoștință următoarele:

Nu cu mult timp în urmă mi-a fost predată o lecție de ortodoxie, de „bărbăție duhovnicească” și de curaj, cum nu mi s-a mai întîmplat niciodată. De către cine? De către sora Eugenia Andone, care s-a retras de la mînăstirea „din vale” („Paltin”) și s-a îngrădit de erezia ecumenismului. Amintind aici de sora Eugenia Andone, nu mă îndoiesc că știți bine de cine este vorba și de ce purtăm același nume de familie. Această lecție aspră și usturătoare mă îndeamnă să vă scriu astăzi și să vă readuc în atenție cele pe care le-am discutat împreună, în mai multe rînduri, fie în cancelaria stăreției, fie în chilia dvs. Ele s-au referit cu precădere la situația creată de hotărîrile „adunării cretane” (iunie 2016) și cele ale Sfîntului Sinod al B.O.R. (oct. 2016), care m-au îndemnat și pe mine, ca și pe mulți alții, la îngrădirea de erezia ecumenismului și la oprirea pomenirii ierarhului locului (Vlădica Teofan) la sfintele slujbe.

De altfel, vă este foarte bine cunoscut faptul că, după o scurtă perioadă de „iconomie”, începînd din ziua de 07 decembrie 2016, nu am mai participat la programul liturgic al mînăstirii. Aceasta, pînă în ziua de 28 aprilie 2017, cînd după așteptare zadarnică și (probabil) naivă, în nădejdea că lucrurile se vor îndrepta, am decis să mă retrag din mînăstire.

Pînă la data la care vă scriu aceste rînduri, nu am cunoștință ca situația să se fi schimbat, adică obștea mînăstirii să procedeze la îngrădirea de erezie și la încetarea pomenirii arhiereului.

Întîrzierea cu care fac public cunoscute toate acestea, evident că, nu mă onorează. Se afirmă adesea că „…mai bine mai tîrziu decît niciodată…”, deși este dovedit faptul că, de nenumărate ori, acest „prea tîrziu” a devenit „foarte tîrziu” sau „mult prea tîrziu”. Sper că, nu se întîmplă astfel, și cu mine, acum.

De aceea, nu mai întîrzii a vă mărturisi dvs., întregii obști a mînăstirii, precum și tuturor celor ce vor citi aceste rînduri că socotesc „adunarea cretană” (iunie 2016) ca fiind un sinod tîlhăresc, mincinos, ecumenist și eretic. Pe cale de consecință nu primesc și nu accept hotărîrile și documentele elaborate acolo, mă scîrbesc de ele și le lepăd ca fiind neortodoxe, viclene și pline de hule. Numai faptul că acordă recunoaștere instituțională și legalitate panereziei ecumenismului și așa-zisului „consiliu mondial al bisericilor”, că provoacă în chipul cel mai vădit și scandalos caracterul eclesial al înșelărilor și al ereziilor, sînt suficiente și mai mult decît suficiente, pentru orice ortodox cu mintea sănătoasă ca să se depărteze și să se îngrădească de astfel de erezii și, mai mult, să se oprească la a avea comuniune bisericească și de orice alt fel cu cei ce le popovăduiesc ori le acceptă.

Astăzi, documentele și hotărîrile eretice ale acestei „adunări cretane”, precum și concluziile formulate în ședința de lucru a Sfîntului Sinod al B.O.R. (oct. 2016) sînt arhicunoscute și sînt supuse, aproape fără întrerupere, unor interpretări, analize și dezbateri ample, care par a nu mai avea sfîrșit.

S-a impus, însă, fără nici cea mai mică îndoială, faptul că, ne aflăm în plină și intensă etapă de răspîndire și consolidare a acestei panerezii a ecumenismului.

Ori, eu, unul, nu voiesc, în nici un chip, să mă fac părtaș la toate acestea, ci, dimpotrivă, doresc să mă delimitez, să mă depărtez clar, deplin și definitiv de orice aduce întinare credinței noastre ortodoxe celei dulci, smerite, prigonite și veșnice, precum și Bisericii dreptmăritoare strămoșești. Ceea ce, de altfel, și fac și întăresc acum, din nou, prin această mărturisire, care nu se vrea nici trufașă și nici înfățișîndu-se ca un act de bravură.

Așadar, ca să nu vă obosesc cu lungimea epistolei (aproape că) închei aici, neascunzîndu-mi marea durere și multa amărăciune, constatînd că, nici pînă acum, obștea mînăstirii nu s-a îngrădit, (așa cum de altfel obligă canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) și canonul 31 al Sfinților Apostoli) de această panerezie spurcată a ecumenismului ce a fost impusă oficial ca doctrină eclesiologică și politică misionară în Biserica Ortodoxă. Mai mult, obștea mînăstirii continuă să pomenească pe arhiereul locului, deși acesta a participat nemijlocit la „adunarea cretană”, a semnat toate documentele și și-a însușit și asumat hotărîrile eretice și hulitoare ale acesteia (și de care nu s-a delimitat public și fără echivoc nici pînă acum).

V-am spus și cînd m-am retras din mînăstire și vă scriu și acum că, rămînerea mea în obște devenise imposibilă, pentru că, în circumstanțele date, aș fi recunoscut că și eu sunt ecumenist și eretic.

Vicleana „linie roșie” a „potirului comun” nu cred că va mai reuși să amăgească în continuare pe mulți dintre cei care „cu multă înțelepciune” și „cu profund discernămînt”, așteaptă izbăvirea, ci am mari nădejdi că destui părinți și frați ai mînăstirii vor înțelege, pînă la urmă, ce au de făcut pentru a dobîndi darul veșnic al mîntuirii.

Așadar, pînă cînd un Sfînt Sinod Ortodox nu va avea loc în mod oficial și nu va condamna „adunarea cretană” și toate ereziile introduse de aceasta în viața Bisericii Ortodoxe și nu va condamna pe toți cei care le propovăduiesc ori le acceptă, sînt dator să mă îngrădesc de toate ereziile acestea spurcate și să mă țin cît mai departe de orice comuniune bisericească cu cei învinovățiți de erezie.

Mai mult de atît ce pot să vă mai scriu, că nu mă pricep? Ca fost milițian și (pentru scurt timp) polițist la „circulație”, nu mă rușinez și – ce să fac? – admit că nu am la îndemînă abilitățile lexicale adecvate, menite să înfrumusețeze epistola. Așa, încît, mă opresc aici și semnez fără rezerve,

 

ieromonah Teofan Andone

 

astăzi, 12 iunie 2018

 

Prea Cuviosului Părinte Arhimandrit Hariton

Starețul Mînăstirii „Sfinții Arhangheli Mihail

și Gavriil”, „Petru Vodă” („Hașca”),

jud. Neamț

”DE CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL”: Anul acesta [2018]s-au împlinit [34] de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Potrivit surselor, Arhiereul Pavel de Ballester-Convolier a fost asasinat de către un fanatic romano-catolic la sfîrșitul Sfintei Liturghii a Praznicului Întîmpinării Domnului din ziua de Vineri, 2 februarie 1984, în Mexico City, scaunul eparhiei sale. – Cf. https://orthodoxwiki.org/Paul_(de_Ballester-Convallier)_of_Nazianzus

”DE CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL”: Anul acesta [2018]s-au împlinit [34] de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Potrivit surselor, Arhiereul Pavel de Ballester-Convolier a fost asasinat de către un fanatic romano-catolic la sfîrșitul Sfintei Liturghii a Praznicului Întîmpinării Domnului din ziua de Vineri, 2 februarie 1984, în Mexico City, scaunul eparhiei sale. – Cf. https://orthodoxwiki.org/Paul_(de_Ballester-Convallier)_of_Nazianzus

„Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”. ******** Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică […]

via PENTRU CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL Episcopul Pavel (Ballester-Convolier) al Nazianzului — DEASA IMPARTASIRE CU NEVREDNICIE

PENTRU CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL Episcopul Pavel (Ballester-Convolier) al Nazianzului

Risultati immagini per PENTRU CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL

„Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.

********

Anul acesta se împlinesc [33] de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon.

Acest articol a fost publicat în două numere ale revistei „Kivotós” (din iulie 1953, pag. 285-291 şi decembrie 1953, pag. 483-485).

Fostul monah franciscan (la obârşie, un nobil catalan din Barcelona) venit la Ortodoxie  a studiat în Grecia, la Atena şi Halki. Acolo a fost hirotonit ierodiacon în 1953 şi ieromonah în 1954. Prima sa slujire preoţească a fost în Constantinopol (1954-1959), apoi în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Americii (1959-1984). În 1970 a fost hirotonit episcop al Nazianzului, în New York, cu scaunul în Mexic. Lucrarea sa de cleric, profesor universitar şi autor prolific a fost strălucită şi remarcabilă, punându-i-se din păcate capăt prin moartea sa prematură. A fost ucis la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii slujită în capitala Mexicului în anul 1984, de un fanatic romano-catolic. La înmormântarea sa a mers şi Arhiepiscopul Iacov al Americii, care cunoştea lucrarea misionară a energicului episcop. În 2006, osemintele acestui nou-mucenic al Ortodoxiei au fost strămutate din porunca Patriarhiei Ecumenice într-un monument aparte, în curtea catedralei mitropolitane din Ciudad de México. (F.O.)

 

O DILEMĂ ÎNFRICOŞĂTOARE

Întoarcerea mea la Ortodoxie a început într-o zi când făceam ordine în cataloagele din biblioteca mănăstirii de care aparţineam. Această mănăstire este a ordinului Franciscanilor şi se află în patria mea, Spania.

Pe când aranjam diferite documente vechi referitoare la Inchiziţie, mi-a căzut în maini un manuscris cu adevărat şocant, ce data din anul 1647.

În acest manuscris se spunea despre o decizie a Inchiziţiei care anatematiza ca eretic pe orice creştin ce cuteza să creadă, să accepte şi să transmită altora faptul că Apostolul Pavel avea drept suport al propovăduirii sale autoritatea apostolică.

Era vorba de o descoperire de-a dreptul cutremurătoare, pe care mintea mea n-o putea cuprinde. M-am gandit pe moment, ca să-mi liniştesc sufletul, că poate este vorba de vreo greşeală de tipar sau de vreo plastografie – lucru de altminteri obişnuit în Biserica Apuseană din acea perioadă, căci despre ea era vorba în acel manuscris. Dar tulburarea şi surprinderea mea a devenit şi mai mare când am cercetat şi am constatat că acea hotărâre a Inchiziţiei la care făcea referire acel text a existat în realitate, era autentică!

Într-adevăr, deja în două cazuri anterioare, adică la 1327 şi respectiv la 1351, Papii Ioan al XXII-lea şi Clement al VI-lea condamnaseră succesiv şi anatematizaseră pe oricine ar fi îndrăznit să tăgăduiască că Apostolul Pavel, pe toată durata lucrării sale apostoleşti, ar fi fost subordonat în totalitate autorităţii monarhico-bisericeşti a primului Papă şi Împărat al Bisericii – adică Apostolului Petru. Mai apoi, în 1907 şi 1920, Pius al XX-lea şi Benedict al XIV-lea au respectat aceleaşi anateme şi aceleaşi condamnări. În consecinţă, se exclude orice posibilitate de inadvertenţă sau plastografie. Şi astfel am întâmpinat îndată probleme de conştiinţă! Personal mi-era cu neputinţă să accept că Apostolul Pavel îşi desfăşura lucrarea apostolică sub vreo oarecare comandă sau ordin al Apostolului Petru.

Independenţa lucrării sale apostolice printre neamuri, faţă de ceea ce caracteriza apostolia lui Petru între cei tăiaţi-imprejur, era pentru mine un fapt de nezdruncinat, propovăduit cu glas mare de către Sfânta Scriptură[1].

Lucrurile erau foarte clare pentru mine, de vreme ce lucrările exegetice ale Sfinţilor Părinţi cu privire la acest subiect, nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. „Pavel” – scrie sfinţitul Gură-de-Aur – „propovăduieşte egalitatea lui cu ceilalţi apostoli şi se poate compara nu doar cu ceilalţi apostoli, ci şi cu primul dintre ei, ca să dovedească că fiecare din ei are aceeaşi autoritate”. Cu adevărat, toţi Sfinţii Părinţi acceptă într-un glas că „toţi ceilalţi apostoli erau la fel cum era şi Petru, adică erau înzestraţi cu aceeaşi autoritate şi cinste”. Era cu neputinţă pentru oricine din ei să exercite vreo stăpanire mai presus de ceilalţi pe temeiul că titlul apostolic ce-l avea era „cea mai mare autoritate, vârful tuturor supremaţiilor”. „Toţi erau păstori, în timp ce turma era una. Iar această turmă era păstorită de apostoli cu împreună-înţelegerea unanimă a tuturor”.

Chestiunea era deci foarte limpede. Şi, totuşi, învăţătura romano-catolică era în acest punct contrară evidenţei. Astfel, pentru prima oară în viaţa mea, am intrat într-o dilemă infricoşătoare. Ce să fi ales? Pe de-o parte se aflau Sfânta Evanghelie şi Sfânta Tradiţie, pe de altă parte învăţătura Bisericii mele. Potrivit teologiei catolice, este de neapărată trebuinţă pentru mântuire să credem că Biserica e o monarhie nepătată, al cărei conducător şi monarh este Papa. Astfel, Conciliul Vatican I, expunând pe scurt toate condamnările anterioare, a declarat oficial: „Dacă cineva zice… că Petru(considerat a fi primul Papă) n-a fost rânduit de Hristos ca mai-mare al apostolilor şi cap văzut al Bisericii… să fie anatema”!

CONFESORUL MEU

În această frământare sufletească, m-am îndreptat către confesorul meu şi i-am expus cu naivitate problema în cauză. Era unul din cei mai renumiţi preoţi ai mănăstirii noastre. M-a ascultat cu mâhnire, dându-şi seama că era vorba de o problemă dificilă. După ce se gândi câteva clipe, căutând zadarnic o soluţie satisfăcătoare, mi-a spus în cele din urmă nişte lucruri pe care, mărturisesc, nu mă aşteptam să le aud:

„Scriptura şi Sfinţii Părinţi ţi-au făcut rău, fiule! Pune-le pe ambele deoparte şi limitează-te să urmezi cu fidelitate învăţăturile infailibile ale Bisericii noastre, şi nu te mai lăsa pradă unor astfel de gânduri. Nu da prilej să ţi se zdruncine credinţa în Dumnezeu şi în Biserică de orice ar putea pricinui aşa ceva dintre făpturile lui Dumnezeu!”

Acest răspuns, dat cu multă naturaleţe, a făcut ca nedumerirea mea să ia proporţii. Întotdeauna eram de acord că Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru ce nu poate fi desfiinţat. Fără ca să mi se dea răgazul de a face vreo obiecţie, confesorul meu a adăugat:

„În schimb, am să-ţi dau un catalog cu operele a diverşi scriitori în care credinţa ta se va întări şi odihni, căci în ele vei afla învăţătura Bisericii noastre fără vreo pată sau zbarcitură”.

Şi, întrebându-mă dacă aveam altceva care să prezinte „mai mult interes”, a pus capăt discuţiei noastre.

Câteva zile mai târziu, confesorul meu plecă din mănăstire pentru a ţine nişte predici pe la diferite biserici de-ale Ordinului nostru. Mi-a lăsat lista cu scriitorii respectivi, recomandându-mi să-i citesc. Şi m-a rugat să-i fac cunoscute progresele mele pe parcursul acestei lecturi, prin scrisori pe care i le-aş fi trimis. Deşi vorbele lui nu mă convinseră nicidecum, am adunat acele cărţi şi m-am pus pe citit cu toată imparţialitatea şi atenţia posibilă. Cele mai multe dintre cărţi erau texte teologice şi rezumate ale hotărarilor Papilor, precum şi ale „sinoadelor ecumenice” papiste[2].

M-am afundat în studiu cu o căutare sinceră, având ca singură călăuză Sfânta Scriptură, care era „făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Pe cât înaintam în citirea acelor cărţi, înţelegeam din ce în ce mai bine că până atunci nu ştiam prea multe despre natura Bisericii mele. De abia fiind convertit la creştinism şi botezat imediat ce-mi terminasem studiile din învăţământul general, am urmat apoi cursuri de filosofie; în perioada în care se întamplau toate acestea, mă aflam de abia la începutul studiilor teologice. Era vorba de o ştiinţă cu desăvârşire nouă pentru mine. Până atunci, creştinismul şi Biserica Romano-Catolică erau în viziunea mea un amalgam, ceva absolut nedefinit. În viaţa mea monahală mă preocupa doar aspectul lor suprafiresc; încă nu mi se dăduse prilejul să examinez mai în profunzime temeiurile şi perceptele fundamentului organic al Bisericii mele.

ÎNVĂŢĂTURA ABSURDĂ DESPRE PAPĂ

Aşadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înţelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:

Întâi şi întâi, în romano-catolicism Biserica Creştină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acţionând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea şi tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuşi creştinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai important element al Creştinismului; vârful şi esenţa lui”.

Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem şi cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greşeală în materie de credinţă”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” şi „Marele Arhiereu”) este dinamică şi puternică, însumând toate drepturile legislative şi doctrinare ale Bisericii. Papa îşi extinde „dreptul divin” asupra tuturor şi îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creştin, laic ori preot, şi asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume.

Toţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.

Astfel, Papa întruchipează acel fantastic conducător despre care a prevestit Cicero când scria că toţi vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui. Întotdeauna, conform învăţăturii catolice, „dat fiind că Papa are dreptul să intervină şi să judece deplinătatea problemelor spirituale ale tuturor creştinilor şi ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult are dreptul să facă aceasta şi în problemele lor lumeşti. Nu poate fi limitat doar la a judeca prin prisma pedepselor spirituale, privându-i de mântuirea veşnică pe cei ce nu i se supun, dar are de asemenea şi dreptul de a exercita stăpânire lumească asupra credincioşilor, pentru că Biserica are două săbii, simbol al puterii spirituale şi lumeşti. Prima dintre ele e în mâna clerului, cealaltă în mâna împăraţilor şi a ostaşilor, care totuşi şi ei sunt în slujba clerului, supunându-se lui”.

Papa susţine că este pe pământ vicarul Aceluia a Cărui „Împărăţie nu este din lumea aceasta”, a Aceluia Care n-a îngăduit Apostolilor să-i imite pe împăraţii pământului care „stăpânesc neamurile”, arogându-şi titulatura de împărat lumesc şi continuând, ca atare, tradiţia imperialistă a Romei. În diferite epoci, Papa a ajuns, într-adevăr, stăpân peste domenii întinse şi a purtat războaie sângeroase împotriva altor regi creştini pentru a pune stăpânire pe alte întinderi de pământ sau, pur şi simplu, din sete de alte bogăţii şi stăpâniri. Avea nenumăraţi sclavi. Juca un rol vital şi de multe ori decisiv în istoria lumii. Datoria principilor creştini este de a ceda în faţa „divinului şi dreptului împărat”, dându-i lui tronul acestei împărăţii politico-bisericeşti.

Astăzi, împărăţia lumească a Papei este restrânsă la statul Vatican. E vorba de un stat independent, cu ataşaţi diplomatici la guvernele celor două emisfere, cu armată, armament, poliţie, închisori, monedă etc. Şi ca o cunună şi un apogeu ale atotputerniciei Papei e faptul că el se bucură de un privilegiu teribil, unic în lume.

Un privilegiu absurd, ieşit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederaţi nu şi-l puteau închipui. Este infailibil de drept divin, potrivit definiţiei dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica la tot adevărulNu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice şi înşelătoare învăţăturile Dumnezeului Ceresc.

În virtutea acestei infailibilităţi, Papa este singurul dreptar al credinţei şi poate afirma şi susţine, chiar şi contrar învăţăturii Bisericii, noi dogme, pe care credincioşii sunt datori să le primească pentru a nu-şi pierde mântuirea. „Depinde doar de voinţa şi dispoziţia lui ca un lucru pe care îl vrea (Papa) să fie considerat sfânt sau sfinţit în toată Biserica”, iar edictele lui epistolare trebuiesc luate în consideraţie şi crezute, cerând aceeaşi supunere ca nişte „epistole canonice”.

Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbeşte. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc:

„Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 15

Articol apărut în revista „Θεοδρομία”, nr. 1, ian.-mar. 2006, pp. 69 – 88.

Traducerea: Monahul Gherontie (Nica), Sfântul Munte Atho


[1] De aceea Sfântul Apostol Pavel şi-a şi permis să-l mustre pe Apostolul Petru şi să-l înfrunte în faţa tuturor, atunci când acesta se abătuse şi „nu umbla drept după adevărul Evangheliei” (Gal. 2:14). (n. tr.)

[2] În vreme ce Biserica Ortodoxă recunoaşte ca Sinoade Ecumenice şapte astfel de adunări ale Sfinţilor Părinţi din primul mileniu, catolicismul a adăugat la numărul acesta şi o serie de 13 concilii apusene, cărora le-a dat titlul de „ecumenice” (cele mai cunoscute în Răsărit fiind Sinoadele unioniste de la Lyon şi Ferrara-Florenţa din sec. 13-15, precum şi Conciliul Vatican II din 1965). (n. red.

Acta Diurna®

„Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”. ******** Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică […]

via PENTRU CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL Episcopul Pavel (Ballester-Convolier) al Nazianzului — DEASA IMPARTASIRE CU NEVREDNICIE

PENTRU CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL Episcopul Pavel (Ballester-Convolier) al Nazianzului

Risultati immagini per PENTRU CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL

„Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.

********

Anul acesta se împlinesc [33] de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la…

Vezi articolul original 2.163 de cuvinte mai mult

„Maica Heruvima, drumul muceniciei de la Botoșani la Petru Vodă!” – o biografie de excepție consemnată de ziarista Florentina Tonitza (Botoșani). ActaDiurna întregește cu precizări acest titlu: Monahia Heruvima, drumul muceniciei de la Botoșani la Petru Vodă prin (studii universitare și doctorale la) Iași, Budapesta și Paris.

„Maica Heruvima, drumul muceniciei de la Botoșani la Petru Vodă!” – o biografie de excepție consemnată de ziarista Florentina Tonitza (Botoșani). ActaDiurna întregește cu precizări acest titlu: Monahia Heruvima, drumul muceniciei de la Botoșani la Petru Vodă prin (studii universitare și doctorale la) Iași, Budapesta și Paris.

Maica Heruvima, drumul muceniciei de la Botoşani la Petru Vodă!

Maica Heruvima, drumul muceniciei de la Botoşani la Petru Vodă!

Maica Heruvima Tanasa

Două destine tulburătoare, două vieţi care s-au sprijinit una pe cealaltă înduhovnicindu-se în iubire. O poveste prea puţin cunoscută, poate şi pentru că poartă în sine un incredibil omenesc, o fascinaţie care zdruncină, un inedit al mărturisirilor şi o îndrăzneală a trăirii pe care noi, cei ai cotidianului prezent, nu o mai credem posibilă.

Svetlana Tănasă a trecut la Domnul în straie de muceniţă, cu numele Heruvima. Odihneşte în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă, iar povestea ei a devenit o adevărată pildă pentru ortodoxie după ce, în urma unei burse Soroş la Universitatea Central Europeană de la Budapesta (Ungaria), a contactat un cancer de piele (medicii confirmându-i că este vorba despre o iradiere).

În urma acestei cumplite boli, Svetlana Tănasă se retrage la Mănăstirea Petru Vodă, unde sub binecuvântarea Părintelui Justin Pârvu va deveni mireasă a lui Hristos. Un parcurs impresionant, de o puternică semnificaţie ortodoxă, asupra căreia vom reveni într-o scriere viitoare, când ne vom opri şi asupra anilor de studii pe care Svetlana i-a petrecut la Budapesta.
Elevă la Liceul Pedagogic din Botoşani

Puţină lume ştie că Muceniţa Heruvima, aşa cum este ea astăzi cunoscută, s-a născut în Botoşani. Că a fost elevă a Liceului Pedagogic într-o perioadă de crunte încercări, când comuniştii manifestau o presiune imensă asupra tinerilor, pentru a-i controla şi a-i menţine cu forţa în doctrina partidului, ca masă de manevră şi de desfăşurare în spirit socialist.

Colegii din vremea liceului îşi amintesc de fata aprigă, curajoasă, care purta în ea o veselie primejdioasă la adresa regimului, dar o dragoste necondiţionată pentru semeni. Vorbesc cei care au cunoscut-o (chiar dacă şoptit: „da, am auzit ce a păţit acolo, la Budapesta, nu ştim, noi nu am cunoscut-o aşa, nu ştiam că e o fată religioasă sau, mă rog…”) despre fata îndrăgostită de frumuseţea lumii, despre energia uriaşă pe care o împrăştia în jur.

Citea enorm, vorbea cu uşurinţă despre aproape orice şi, mai ales, fascina prin luciditatea minţii, prin felul unic în care rostea adevărul în care credea.

Camelia şi Svetlana: mântuirea prin suferinţă!

Una dintre colegele de clasă avea să îi devină, în timp, soră a inimii, tovarăşă de suferinţă. O comuniune greu de înţeles în afara duhului iubirii, o taină care se desluşeşte târziu, când amândouă mărturisesc dragostea cea mare pentru Hristos. Svetlana Tănasă a trăit 30 de ani. Camelia Răileanu 33. Amândouă trecute prin sfâşietoare suferinţe pe care le-au purtat cu o demnitate a umanului greu de descris.

În anul 1997, în luna august, Svetlana Tănasă venea de la Budapesta şi se oprea la Petru Vodă, mărturisindu-i Părintelui Justin Pârvu situaţia în care se afla: diagnosticată cu cancer de piele. Bunul părinte o opreşte la mănăstire. Boala evoluează galopant, ca o fiară hulpavă şi grăbită să înghită trupul din ce în ce mai neputincios. Curând va ajunge la metastază şi durere cumplită. Svetlana acceptă să fie rasoforită, iar cu câteva săptămâni înainte de a pleca la Domnul este călugărită chiar de către Părintele Justin. „A refuzat să ia morfină, pentru a-şi şterge prin suferinţă toate păcatele săvîrşite în această lume”, dă mărturie Monahul Filotheu, de la Mănăstirea Petru Vodă.

În acelaşi an 1997, în ultima lună din vacanţa de vară, Camelia Răileanu (foto stânga) pleacă singură într-o drumeţie în munţi. La întoarcere se simte din ce în ce mai rău, astfel că este nevoită să meargă la analize: tumoare cerebrală. O veste ce se năpusteşte cu nemilă, greu de înţeles pentru un suflet tânăr care iubea viaţa, oamenii, copiii, copacii, seminţele viului şi poezia lumii întregi. Urmează o operaţie riscantă, cu consecinţa unei hemipareze pe partea stângă care cedează foarte greu.

La Botoşani şi la Petru Vodă, două suflete pe Drumul Crucii!

De aici, parcursul celor două tinere se mută parcă într-o altă dimensiune. Un drum al Crucii, al mântuirii prin iubire, rugăciune şi suferinţă. Prin cumplită, sfâşietoare suferinţă. Camelia şi Svetlana (Ţuca, aşa cum îi spuneau colegii şi apropiaţii) ating înălţimi duhovniceşti care poartă puternice amprente de mucenicie creştină.

„Mă gândesc mult la Țuca. Ea e vârful de lance al generației mele”, scria Camelia în iulie 98, în caietul său ce avea să o însoţească până aproape de clipa ultimă. Peste o lună, în august 98, gândul se întoarce la prietena ei cu care, chiar dacă nu se vedea, menţinea o vie legătură: „Zilele trecute i-am scris Țucăi. N-am văzut-o de… nu știu câți ani! Astăzi Țuca e într-o mănăstire din Munții Neamțului și e grav bolnavă. Cineva mi-a spus, la adresa ei: „Uite unde ajunge omul după ce face două facultăți și-și dă doctoratul la Budapesta!” Nu-i pot spune că Țuca a ajuns unde noi nu vom avea tăria să ajungem vreodată. Ea cunoaște o dimensiune a lui Dumnezeu care nouă, păcătoșilor de rând, ne este refuzată. Dimensiunea mântuirii”.

Revolta din 87 şi revoluţia din 89!

„În Țuca”, scria Camelia în 18 august 1998, „e multă suferință și o înțelepciune ancestrală!”. În aceeaşi zi consemnează amănunte importante din biografia Svetlanei Tănasă, cuvinte care confirmă nu doar caracterul puternic al celei ce avea să devină maica Heruvima, ci mai ales forţa cu adevărat impunătoare a acestui spirit capabil să recunoască adevărul şi implicaţiile profunde pe care el, Adevărul, le implică.

Scrie Camelia despre momentul noiembrie1987, cel al revoltei muncitorilor de la Braşov. Fetele erau în clasa a XI-a, la Liceul Pedagogic din Botoşani. „Cândva ea (Svetlana Tănasă, nota red.) ne vestea revoluții și ea însăși avea să trăiască din plin una. În 87, când au fost primele mișcări la Brașov, a intrat în clasă strigând: „Copii (așa se adresa mereu celor din jur)! Se pune de-o revoluție. Ascultați-mă pe mine. Peștele de la cap se împute. Ceaușescu e pe ducă”. Asculta posturi străine de radio și-l acuza pe maiorul de la Securitate care stătea la etajul superior că are în casă un arsenal de aparate de bruiat posturile străine”.

Peste doi ani, în decembrie, revolta populară ajunsese la Bucureşti. Svetlana era studentă la Iaşi, dar imediat ce simte aerul de libertate pe care atât de mult îl visa pleacă la Bucureşti, „să fie pe baricade la Universitate”, povesteşte Camelia. „Iar mai târziu, fenomenul Piața Universității (varianta Iași) avea s-o aibă în mijlocul său”.

Consemnările Cameliei sunt nu doar de o reală valoare sentimentală, ele capătă notă documentară atunci când ilustrează momente importante ale revoluţiei la Iaşi, dar nu doar din decembrie, ci şi cele ale tulburatului an 1990. „(Ţuca, nota red.) râdea arătându-mi fotografii de atunci din fața universității ieșene. Spunea că s-au cheltuit atâtea și atâtea kilograme de vopsea neagră sau albă. Neagră, să scrie pe pereții Universității: „Jos feseniștii!”. Albă, să scrie pe trotuar: „Zonă liberă de neocomuniști”.  Venise vremea „golanilor” anticomunişti! „Țuca a fost un fericit „golan” al acelor ani”, scrie Camelia.

„Într-o zi a venit mama ei și mi-a spus: O pierd”

Camelia îşi aminteşte de iarna dintre 1997 şi 1998. Trecuse de operaţie, se lupta cu hemipareza şi exersa întoarcerea la mers, de care îi era atât de dor. „Pe atunci am aflat că Țuca se simte mai bine. Dar într-o zi a venit mama ei și mi-a spus: „O pierd”. Mă uitam la ea ca la Iov în pustie: fără soț, fără avere, crezându-și unicul copil pierdut. Eu nu credeam. Eu eram stânca pe care ea plângea”.

La Petru Vodă, deşi chinuită crunt de cancerul galopant, maica Heruvima găseşte putere să îi scrie prietenei sale de suferinţă şi de viaţă.

„Azi primesc din nou un mesaj de la Țuca. Pe Țuca am contactat-o telepatic de la ieșirea mea din spital. Am aflat că se luptă cu cancerul și m-am gândit la ea. Gândul meu bun a zidit. Mesajele de la ea vin foarte rar, dar sigur. Acum îmi scrie că nu-ncetează să lupte, așa cum nici eu. În scrisul ei e un anume răspăr, care mi-o amintește așa cum era. Răspărul acesta îmi miroase a viață, deși știu că stă în morfină și scrie. Țuca e cel mai firav soldat pe care l-am întâlnit până acum. Mi-amintesc că în anul I de facultate a fost singura care n-a făcut armata pentru că greutatea cazarmamentului depășea greutatea ei cu mult. Acum greutatea bolii n-o doboară. Mă roagă să lupt și pentru ea, așa cum cândva mă îndemna să scriu și pentru ea. Am scris. Acum lupt și scriu”.

Şi, chiar dacă pare incredibil şi imposibil în economia vieţii şi a umanului terestru, în acei ani Camelia Răileanu a scris neîntrerupt, a publicat două cărţi şi a citit nesfârşit şi cu o forţă greu de conceput cu mintea omenească.

„Astăzi îmi scrie că ne vom întâlni cândva în ceruri”

Îşi aminteşte cum, în anii de liceu, profesoara de engleză le cere elevilor să spună ceva deosebit. „Eu cu Nela și cu Țuca spunem c-am fi vrut să ne naștem în alte secole”, scrie Camelia în însemnările sale. „Eu – în secolul XIX, ca să mă întâlnesc cu Eminescu, ca să-l iubească și pe el cineva. (…) Țuca vrea să se nască în secolul XXI, care va fi unul religios sau nu va fi deloc. Suntem în anul de grație 1985”.

În acel sfârşit de august 98, cu mai puţin de trei luni înainte de a pleca în veşnicie, Svetlana, care se pregătea să primească haina muceniciei cu nume de Heruvima, îi scrie Cameliei o scrisoare în care o pregăteşte de rămas bun. Camelia, din mijlocul propriei suferinţe, păstrează, însă, gândul revederii. „Astăzi îmi scrie că ne vom întâlni cândva în ceruri. Astăzi eu joc în actul a II-lea al unei tumori cerebrale și mai sper s-o întâlnesc pe pământ”.

Urletele din mănăstire şi strigătul-rugăciune!

La Mănăstirea Petru Vodă, maica Heruvima se mântuia prin suferinţă. Refuza morfina, dau mărturie călugării, chiar dacă durerile erau sfâşietoare. „Urletele ei de durere vestesc şi astăzi, în urechile celor care le-au auzit, chinurile iadului prin care a trecut”, scria mai târziu Monahul Filotheu.

La Botoşani, în cămăruţa ei, Camelia Răileanu striga în rugăciune. „În nopțile de durere învăț că rugăciunile nu se șoptesc, nu se rostesc în gând, ci se strigă. Durerea care nu suportă nici gândul suportă strigătul-rugăciune, că altfel de strigăte mi-ar fi imposibil să scot. Durerea am suportat-o de copil cu stoicism. Dar când suportabilul trece în insuportabil, strig: Du-mă, Doamne, în sus sau în jos, că aici pe pământ numai durerea e sihastră și nimeni nu mă poate ajuta”.

Sfârşitul maicii Heruvima.  „Țuca nu mai este, îmi spune mama ei”

Maica Heruvima se stinge din viaţă în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998.„Dumnezeu i-a ascultat ultima dorinţă, aceea de a prinde sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli. După privegherea hramului mănăstirii noastre, în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998, pe la ora 3 dimineaţa, Sfînta Muceniţă Heruvima a plecat dintre noi cu sufletul împăcat, luminoasă la chip, să mărturisească înaintea Sfintei Treimi lupta ortodocşilor împotriva stăpînitorilor acestui veac şi să mijlocească pentru iubitorii de adevăr”,avea să scrie peste câţiva ani Monahul Filoteu, de la Mănăstirea Petru Vodă.

La Botoşani, Camelia nu mai primeşte nicio veste. Nu ştie nimic despre prietena ei, însă sufletele lor sunt alături. Camelia scrie la mai bine de 10 zile de la plecarea la Domnul a maicii Heruvima: „Nu mai am nicio veste de la Țuca. Poate de aceea o visez. E o întâlnire de nu știu câți ani de la terminarea liceului. Eu valsez, într-o rochie de ametist. Toți se miră: Uite, băi, ziceați că moare și a înviat! Eu nu mă mir. Țuca zice să cântăm ceva pentru profi. Are un caiet cu solfegii. Mă uit la ea. A schimbat pantalonii cu rasa monahală, dar e aceeași”.

Neliniştea continuă. Revine cu o altă însemnare, pe 20 noiembrie 1998: „Astă-noapte am visat-o din nou pe Țuca. În veșnicii ei pantaloni cu genunchi, cu mâinile în buzunare, spunându-mi c-a trecut puțin pe la mine. Plângeam  strângându-i trupul fragil la piept și mângâindu-i pletele, așa cum și ea mă mângâia cândva în durere spunând: „Nu ești singura care absorbi prin toți porii suferința. Nu ești singură, sora mea!”. Astăzi mă gândesc: ortodoxia este o religie a suferinței asumate”.

Neliniştită de toate aceste gânduri, semne şi îngrijorări, încearcă să afle noutăţi despre prietena ei. „De câteva săptămâni sun la Țuca acasă. După visul de astă-noapte am presimțiri grele. Sun și întreb. Țuca nu mai este, îmi spune mama ei. Pentru o clipă uit totul și mă gândesc: nu mai e acasă, a fost și – a plecat. Clipa negării. Țuca nu mai este de două săptămâni. Primesc vestea cu o liniște muncită în nopți de rugăciune. Cu conștiința unui final care m-a izbit de acum două luni”.

„Știu c-ai să lupți, așa cum ai făcut întotdeauna”, îi scrisese maica Heruvima prietenei sale. Camelia, din cămăruţa ei din Botoşani, încerca să mângâie suferinţa unei mame atât de greu încercate. „Am făcut tot ce se putea, spune mama ei. Eu spun: știu. Și-ntr-o clipă le văd pe Țuca și pe mama ei, acasă, acum 10 ani. Camera mică, acvariul cu pești, cărțile, motanul Modigliani și patul în care Țuca își strângea prietenele ca pe pisici. Ea culegea flori cu gingășia cu care culegea prietenii, pe care-i hrănea și-i omenea”.

Îşi aminteşte cum îi scrisese ea Ţucăi, în urmă cu atât de puţină vreme: „Mă rog pentru iertarea greșelilor tale și ca Dumnezeu să nu curme lucrarea ta nobilă pe acest pământ. N-am putut să scriu că mă rog pentru bunul ei sfârșit, deși asta gândeam. În lucrarea ei nobilă pe pământ m-a atins pentru o clipă și pe mine cu aripa. Îți mulțumesc că m-ai îmboldit spre viață, îmi scria ea. Am încercat. Pe ultima sută de metri am încercat să fac respirație artificială unui muribund. Închid receptorul spunând: A mai murit un înger de cancer. A murit în chinuri mari. Cu adevărat ea cunoaște acum dimensiunea mântuirii”.

Moartea dragii ei prietene o îndârjeşte în ale vieţii. Vrea să trăiască pentru ea, pentru amintirea şi pentru dragostea ei infinită. „Paradoxal, vestea morții Țucăi mă face să mă gândesc cu tărie la vindecarea mea”.

Trece cu mare chin iarna lui 98 şi păşeşte cu speranţă în primăvară. Pe 11 martie gândul o poartă din nou în trecut. „Dacă am fi avut altă cale spre mântuire decât suferința, Dumnezeu ne-ar fi arătat-o, cu siguranță, îi scriam Țucăi, drept revelație a zilelor petrecute la reanimare. Dar ea știa mai bine, avusese revelația aceasta înaintea mea”.

Ultimul mesaj de la Petru Vodă a fost unul cu adevărat mărturisitor, este însăşi esenţa ortodoxiei. „Mi-a scris că luptă nu pentru că ar ține cu dinții de viața aceasta iluzorie, ci pentru că vrea să ducă lupta până la capăt”.

Dar lupta Cameliei nu se terminase. A mai durat încă aproape trei ani şi jumătate. Camelia, poeta care a cunoscut cuvântul în suferinţă şi suferinţa înaltă a Cuvântului, se stingea din viaţă pe 2 martie 2002, făcându-şi semnul Sfintei Cruci. O ultimă mărturisire, o ultimă consemnare în destinul pe care Dumnezeu i-l hărăzise.


(Maica Heruvima şi Părintele Calciu-Dumitreasa, la Mănăstirea Petru Vodă. Foto: cuvantul-ortodox.ro)

1 comentariu
Frumos și autentic scris (deși mult ameliorabil – la scriitură mă refer, avînd în vedere că avem de a face cu o ziaristă educată – ex.: „a mai murit un înger de cancer” – ideea fiind evident „de cancer a mai murit (încă) un înger” – altminteri dăm în paradigma: „înger de lumină”/„înger de cancer”) – ar fi meritat totuși menționat și faptul că Svetlana nu a fost singura doctorandă iradiată în străinătate, îmi amintesc de o broșură apărută atunci, în anii imediat următori decesului (deci cam acum 20 de ani) care specifica: 5 studenți de etnii diferite (cei mai mulți din est: bulgaria? armenia? serbia? parcă, și parcă unul din sua) –au avut exact aceeași soartă ca a Svetlanei: cancer de piele provocat de iradiere sau de otrăvire. Ar mai fi meritat menționat și MOTIVUL acestei iradieri – Svetlana a REFUZAT să elaboreze o teză la comandă (adică cu rezultatul cercertării prestabilit) – teză pe temă de TEOLOGIE PATRISTICĂ. I s-ar fi cerut ca să demonstreze că Sf Ioan Gură de Aur a fost origenist (Origen a fost un eretic trăitor prin sec 3, f iubit în occident, care în esență neagă existența iadului, fix ca papa francisc de la roma, recent) – iar Svetlana a refuzat să „demonstreze” ceva ce nu se poate susține în nici un fel. E posibil ca „istoricul” cuvios filotheu să nu fi știut detaliile astea? – Ziarista Florentina Tonitza a fost destul de curajoasă încît să consemneze teoria – cît se poate de reală – a iradierii, deci ni se pare puțin probabil să-și fi cenzurat atît de drastic propriul articol încît să nu meargă pînă la esență. Oricum, autorilor crimei (documentați în fotografii care au putut fi văzute, prin bunăvoința deținătoarei lor, în arhiva personală a unei monahii mai vechi care în mod providențial a fost la căpătîiul Heruvimei în ceasul morții) – autorilor, deci, direcți sau indirecți ai acestei lichidări nu le-a fost rușine să vină personal la Petru Vodă ca să constate cu ochii lor (da)că Heruvima este încă în viață la cca 2 ani după declanșarea bolii – de către ei. Svetlana cînd a părăsit intempestiv Parisul – din pricina violentelor stări de rău – și-a lăsat acolo toate bagajele, în principal, cărți. Acești „binevoitori” (universitari care i-au supervizat progr doctoral și teza) ar fi venit la PVodă chipurile ca să-i aducă bagajele – n-a știut cuviosul filotheu oare detaliile astea? Progr doctoral al Svetlanei de la Budpesta a inclus și un stagiu de studii/cercetare la Paris. E un amănunt care merită consemnat. Alt amănunt care merită neapărat consemnat este faptul că cele două facultăți ale Svetlanei sînt filologia modernă, respectiv filologia clasică. Puțini specialiști – în România, cel puțin – se pot lăuda cu un asemenea parcurs. Detaliul acesta arată cît de calificată a fost Svetlana – spre deosebire de pletora mititeilor așa-ziși teologi care se fălesc cu așa-zise titluri de „doctori” și de „universitari” – ca să facă o cercetare de teologie patristică, cum se spune, PE TEXT(ul original). Ar fi fost cazul să știe lucrurile astea cuviosul filotheu – dacă ar fi putut. Încă un amănunt semnificativ: entitățile criminale de la budapesta/paris ar fi creat bursa „Svetlana Tanasa” ca să-și ascundă crima, în mod tipic torționar-securist fără frontiere.
a se vedea și:

Sfintii de langa noi: Cuvioasa Mucenita Heruvima, iradiata pentru ca nu si-a tradat credinta

Sfintii de langa noi: Cuvioasa Mucenita Heruvima, iradiata pentru ca nu si-a tradat credinta

SVETLANA TANASA

În cimitirul Mãnãstirii Petru Vodã se odihneşte monahia Heruvima, pe care, ca mireancã, a chemat-o Svetlana Mihaela Tanasã.

Sfanta Cuvioasa Mucenita Heruvima (Svetlana Tanasa), nascuta in anul 1969, a terminat Facultatea de Limbi Clasice la Iasi si in 1995 a primit o bursa de la o Fundatie pentru un masterat in istorie medievala la CEU, Budapesta.

Lucrarea sa de masterat consta in cercetarea unui manuscris al „Talcuirii la Facere” scrisa de Sfantul Ioan Gura de Aur, si dovedea in aceasta lucrare ca textul tiparit de iezuiti si preluat de J. P. Migne in „Patrologia Greaca” are numeroase interpolari si modificări fata de manuscrisul cercetat, un text cu adevarat hrisostomic, in care se simtea lucrarea Sfantului Duh.

Profesorii ei au apreciat munca sa si i-au propus sa se inscrie la doctorat. Lucrarea sa de doctorat era axata tot pe talcuirea la „Cartea Facerii”: trebuia sa dovedeasca faptul ca Sfintii Parinti l-au urmat in talcuirea lor la Facere pe ereticul Origen.

Svetlana s-a apucat de lucru cu incredere, nestiind ce i s-a cerut de fapt. Dar, pe masura ce citea din scrierile Sfintilor Parinti, realiza hula ce i se cerea să o dovedeasca. Cu cat mai mult citea, inielegea nu numai că Sfintii Parinti nu l-au urmat pe ereticul Origen in lucrarile lor, ci ca unul din motivele pentru care au intocmit aceste lucrari a fost acela de a-l combate pe eretic, si se vedea aceasta din felul in care abordau fiecare chestiune in parte. A randuit Dumnezeu ca fiind acolo sa-si puna cateva intrebari despre profesorii sai si sa afle ca majoritatea sunt evrei, si sa vada dispretul lor pentru Ortodoxie si pentru Sfanta Traditie, cu toate studiile lor universitare. Iar cand le-a comunicat concluzia de mai sus cu privire la Sfintii Parinti, ei i-au spus: „Nu, nu e asa. Mai citeste-i o data. Mai gandeste-te. Noi te platim ca tu sa demonstrezi ceva, iar tu trebuie sa o faci.”

Au urmat mai multe zile de certuri si argumentari.

Venind in tara pentru a-si mai aduce niste lucruri, s-a simtit rau si s-a dus la medic sa-si faca un control. Asa a aflat ca are un cancer al pielii cu o evolutie rapida, in zona omoplatului stang. Explicatia era una singura: fusese iradiata. Doctorul i-a zis ca mai are doar cateva luni de trait.

S-a intors la Budapesta sa-si ia lucrurile. S-a certat cu toata lumea, care ii spunea:
„De ce pleci? Avem solutii pentru boala ta. Nu e nimic grav, noi putem să-ti oferim vindecarea. Fii ascultatoare si vei scapa cu viata.”

A luat tot ce a putut (desi mare parte din carti i-au ramas acolo) si s-a intors in tara.A venit la Parintele Iustin Parvu si i-a povestit toata situatia, iar Parintele i-a spus sa ramana la schitul de maici. Aceasta se intampla in august 1997.

A urmat un an si jumatate de suferinta. Boala a ajuns repede la metastaza. Incet, incet, se topea vazand cu ochii. A primit sa fie rasofora, si cu cateva saptamani inainte de a pleca dintre noi a fost calugarita de Parintele IustinA refuzat sa ia morfina, pentru a-si sterge prin suferinta toate pacatele savarsite in aceasta lume. Urletele ei de durere rasuna si astazi in urechile celor care le-au auzit.

Dumnezeu i-a ascultat ultima dorinta, aceea de a prinde sarbatoarea Sfintilor Arhangheli. Dupa privegherea hramului manastirii, in noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998, pe la ora 3 dimineata, Maica Mucenita Heruvima a plecat dintre noi cu sufletul impacat, luminoasa la chip, sa marturiseasca inaintea Sfintei Treimi lupta ortodocsilor impotriva stapanitorilor acestui veac.

Maica Heruvima ne-a spus ca de la CEU, mai inainte de ea, plecasera din acelasi motiv – cancer al pielii, un student din Bulgaria, o studenta din Georgia si o alta din SUA. Batjocura cea mare a fost aceea ca dupa plecarea maicii Heruvima, fostii ei profesori au instituit la CEU premiul „Svetlana Tanasa” pentru cea mai buna lucrare a anului.

Pentru rugaciunile Sfintei Mucenite Heruvima, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, intareste-ne si pe noi pentru marturisirea dreptei credinte si ne mantuieste pe noi. Amin.

Ochii Basarabiei – La 26 martie 2018, în cadrul manifestărilor dedicate Centenarului Unirii Basarabiei cu România marcate la Chișinău, Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” a găzduit lansarea publicațiilor din Colecția 100 de cărți despre Basarabia la 100 de ani de la Unire.

https://orasulmeuchisinau.wordpress.com/2018/03/28/ochii-basarabiei/

via Ochii Basarabiei

Ochii Basarabiei

La 26 martie 2018, în cadrul manifestărilor dedicate Centenarului Unirii Basarabiei cu România marcate la Chișinău, Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” a găzduit lansarea publicațiilor din Colecția 100 de cărți despre Basarabia la 100 de ani de la Unire.

1În cadrul evenimentului au participat autori, istorici, oameni de cultură și toți cei îndrăgostiți de limba, istoria și cultura românească.

Una dintre aceste publicații este Ochii Basarabiei(jurnal) semnată de jurnalistul român Gheorghe Pârja, care în perioada 1991-2018 a urmărit evenimentele care s-au desfășurat la Chișinău și în Republica Moldova,  la care autorul a fost martor.

Pîrja, Gheorghe. Ochii Basarabiei / Gheorghe Pârja ; pref.: Nicolae Dabija ; postf.: Teodor Ardeleanu. – Baia Mare : Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare, 2018. – 344 p. – ISBN 978-606-89-67-00-4.

Chiar în primele pagini ale volumului autorul îi face o mică prezentare:

„Scrise în perioada 1991-2018, publicate în cotidianul „Graiul Maramureşului”, articolele, interviurile din această carte sunt reacţia unui jurnalist care, timp de mai bine de un sfert de veac, a urmărit evenimentele din Basarabia (Republica Moldova). Unele au fost trăite la faţa locului. Sunt mărturisirile unui perseverent, ale unui căutător de lume românească, despre care ştiam că există, dar nu o cunoşteam îndeaproape. Pentru veridicitatea atmosferei am păstrat emoţiile din timpul desfăşurării întâmplărilor. Nu din vanitate am închegat această carte, ci dintr-o datorie profesională acum în Anul Centenar al Unirii Basarabiei cu România. Fie un omagiu adus celor care cred că avem o singură Ţară şi ea se cheamă Limba Română. Şi mai cred că „Dumnezeu se bucură când fraţii sunt împreună”.

Autorul

În volum apar şi câteva interviuri luate de Gheorghe Pârja unor personalităţi din Republica Moldova: Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Nicolae Ciobanu, Mircea Druc, etc.

Pe coperta IV este reprodusă poezia Rugăciune pentru Basarabia semnată de poetul român Horia Bădescu.

Volumul de față poate fi citit și recitit la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” din Chișinău.

001

Ziua internaţională a poeziei

Ziua internaţională a poeziei

Chisinau, orasul meu

Ziua Internaţională a Poeziei este marcată anual la 21 martie, conform unei decizii a UNESCO, emisă în 1999.

„Poezia este copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului matur și al bîtrânilor, peste durere, dezamăgire și suferință”.

Tudor Arghezi

Oraşul meu cu umeri albi de piatră

Gheorghe Vodă

Oraşul meu cu umeri albi de piatră,

În ploi de soare zi de zi scăldat,

Cu ani cinci sute aşezaţi la vatră

Trecutul glorios şi zbuciumat.

Mai tânăr şi frumos ca nici odată

Având în schele-un falnic viitor,

Tu te înalţi cu fruntea luminată

Oraşul meu, al tău, al tuturor.

Te înălţăm cu braţul şi cu gândul

Din zorii zilei pân’la ceas târziu

Şi zboară larg de-asupra noastră cântul —

Drapelul tinereţii pururi viu.

Îmi place să mă plimb prin el agale,

Se întâlnesc la fiecare pas

Prieteni vechi din anii mei de şcoală

Prieteni, noi, ce mi-i făcură azi.

Să-i însoţesc…

Vezi articolul original 208 cuvinte mai mult

06 Martie 2018, 12:54 // Mai multe Asociații Obștești unioniste [din R. Moldova]vor organiza la 25 martie curent, în Piața Marii Adunări Naționale un miting cu genericul „La sfat cu cetățeanul, la sfat cu suveranul”, unde se va semna Declarația de Unire, în contextul faptului că tot mai multe localități s-au expus pozitiv asupra acestui lucru.

Chișinău, din nou în frunte ! Dă tonul la cântec în Marșul Unirii !

Toți românii trebuie să citească acest mesaj!!!

http://www.realitatea.md/union istii-invita-la-marea-adunare- generala–unde-va-fi-semnata-d eclaratia-
de-unire–au-fost-invitati-tot i-deputatii-din-parlament–vid eo-_73106.html

Unioniștii cheamă cetățenii la Marea Adunare Generală, unde va fi semnată Declarația de Unire.
Au fost invitați toți deputații din Parlament

Toți românii trebuie să citească acest mesaj!!!

06 Martie 2018, 12:54 //
Mai multe Asociații Obștești unioniste vor organiza la 25 martie curent, în Piața Marii Adunări Naționale
un miting cu genericul „La sfat cu cetățeanul, la sfat cu suveranul”, unde se va semna Declarația de Unire,
în contextul faptului că tot mai multe localități s-au expus pozitiv asupra acestui lucru. Anunțul a fost făcut
astăzi în cadrul unei conferințe de presă prezentată de către organizatorii evenimentului.
Ținând cont de faptul că evenimentul este de o anvergură națională, organizatorii au invitat toții cei 101
de deputați din Parlamentul Republicii Moldova, pentru a participa la acest miting destinat semnării
Declarației de Unire.
Totodată, în cadrul Marii Adunări, unioniștii vor cere  celor două Parlamente de la Chișinău și București
să semneze la 27 martie curent, Declarația de Unire în Legislative, și să recunoască Actul de întregire a
Basarabiei cu România din 27 martie 1918.
Marea Adunare Națională va începe cu un marș, care va porni din toate orașele României, finisându-se
în Piața Marii Adunări Naționale de la Chișinău. La eveniment se va semna trei documente:
– Declarația Marii Adunări Naționale de reintregire a țării prin recunoașterea Actului de Unire a Basarabiei
cu România,în vigoare în prezent
– O cerere adresată celor două Parlamente ale României și Republicii Moldova, prin care să convoace o
ședință comună unde vor semna această declarație
– O hotărâre prin care, Marea Adunare Generală, va împuternici o delegație, compusă din primari, consilieri
locali, care au votat declarația de reîntregire a țării și reprezentanți ai societății civile, care la 26 martie să se
prezinte la Parlamentul Moldovei și la Ambasada României, pentru a le înmâna aceste documente semnate și
să participe la ședința comună a Parlamentel din 27 martie.
Realitatea.md amintește că până în prezent 97 de localități din Republica Moldova au semnat declarația de
unire simbolică, adică circa un milion două sute de mii de cetățeni.

Tema: Independent Publisher de Raam Dev.
%d blogeri au apreciat asta: