Acta Diurna®

registrul vieții românești®

Românii nu și-au părăsit țara, ci au fost alungați de o speță politică formată din lichidatori judiciari, alogeni, trădători și slugi de casă dirijate de afară. Tinerii din România pot fi duși cu barca o vreme, păcăliți pe o anumită perioadă de timp să îmbrățișeze curente lăturalnice, umaniste, filozofico-nihiliste, abstracte, goale de sens, într-un cuvânt, iudaizate. Însă de fiecare dată acționează asupra lor o forță superioară care-i atrage înapoi în rostul vieții, pe cărarea continuității, în etern, spre Dumnezeu. – Mihai Șerban, în dialog cu Sterie Ciumetti (publ în Lunea Patimilor, 2 apr 18).

Românii nu și-au părăsit țara, ci au fost alungați de o speță politică formată din lichidatori judiciari, alogeni, trădători și slugi de casă dirijate de afară. Tinerii din România pot fi duși cu barca o vreme, păcăliți pe o anumită perioadă de timp să îmbrățișeze curente lăturalnice, umaniste, filozofico-nihiliste, abstracte, goale de sens, într-un cuvânt, iudaizate. Însă de fiecare dată acționează asupra lor o forță superioară care-i atrage înapoi în rostul vieții, pe cărarea continuității, în etern, spre Dumnezeu. – Mihai Șerban, în dialog cu Sterie Ciumetti (publ în Lunea Patimilor, 2 apr 18).

Introducere ActaDiurna: Ziaristul(?) Sterie Ciumetti îl prezintă impropriu pe Mihai Șerban (un tînăr în vîrstă de 40 de ani) ca fiind un „dizident”. Mihai Șerban nu este însă un „dizident” în accepțiunea proprie a termenului în România. El este un intelectual român care are capacitatea de a observa profesionist și la modul intim realitățile înconjurătoare (românești, europene) în care a trăit și trăiește. Observațiile sale sînt pentru noi, acum, de maximă, VITALĂ relevanță. Mihai Șerban, trăitor de 15 ani în Franța, a observat foarte exact un lucru – confirmăm faptul prin propria noastră experiență NEMIJLOCITĂ: Vestul european îi urăște (mai ales) pe români tot așa cum cel mînjit de noroi din cap pînă în picioare îl urăște de moarte pe cel care a rămas nemînjit în condiții de viață egale, ba chiar cu mult mai rele.

FOTO: Mihai Șerban (în picioare, la microfon) își prezintă cartea (Manifest: Cartea neagră a României) la Tîrgul de Carte GAUDEAMUS ediția noiembrie 2017 (captură de ecran: ActaDiurna)

vizitați https://www.youtube.com/watch?v=6qlVEL-W-3Q  (Mihai Șerban își prezintă cartea Manifest: Cartea neagră a României) spre a vedea cine este Mihai Șerban.

EXPLOZIV ȘI EXCLUSIV: Interviul INTERZIS în Presa Românească

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Aprilie 2, 2018

EXPLOZIV ȘI EXCLUSIV: Interviul INTERZIS în Presa Românească

“Nu mai putem vorbi de pluralitate politică, simple amăgiri pentru naivi. 

După fapte și realități, observăm că spectrul politic reprezentativ este compromis, neputincios, vândut și lucrează concertat împotriva interesului național, împotriva interesului popular. Principiul fundamental al democrației este ignorat, negat și tratat cu aroganță. “

Uniunea Europeană se prăbușește.

Pentru a prelungi unitatea internă este nevoie de un factor extern de frică. Cum musulmanii nu mai sunt percepuți ca o amenințare, ba chiar sunt primiți cu brațele deschise, Rusia devine factorul principal de frică. Coeziunea U.E. depinde și de un factor intern de frică, pentru a menține poporul divizat. Acest factor format din oamenii cu convingeri naționaliste va fi tot mai demonizat pe măsură ce agenda avansează.

Urmează să pătrundem în mintea unui român care a trăit în Apus de peste zece ani, văzând cu ochii săi, din interior, mirajul prosperității occidentale în care am fost ademeniți, năruindu-se sub jugul totalitarismului capitalului transnațional, a globalismului neo-liberal.

Plecând de la ideea unui dialog despre România și problemele abordate, dezbătute, uneori incriminate și, până la urmă, arhicunoscute în spatiul românesc, interviul a deviat de la doxa conformistă cuprinzând imediat forma și esența profundă a cancerului la care este supusă țară noastră….

În acestă conversație asum un rol de jurnalist cu tendințe de avocat al diavoului, provocându-l pe dizidentul Mihai Șerban să răspundă la subiecte sensibile.

Interviul relevă o realitate suprimată de mass-media și instruiește cititiorul în arta retoricii moderne prin răspunsurile la întrebări puse semi-agresiv [mai exact: idiot-prostește, sau cu o prostie agresivă].

Natura democrației din U.E., metisajul și marea înlocuire, emigrarea românilor, perioada ceaușistă, cum a revoluționat Dan Puric românismul, jurnaliștii ca niște trupe de ocupare mintală [a vrut să zică: „ziariștii” propagandiști ai mass-media oficiale acționează ca niște trupe de ocupație ce pun stăpînire samavolnică pe mințile oamenilor], ș.a., sunt câteva dintre chestiunile atinse mai jos.

Fără falsă modestie, vă prezint cel mai exploziv interviu din presa românească; provocator, agitator, brutal de sincer, incisiv, grozav și adevărat, un interviu incorect politic:

Interviu

Sterie Ciumetti – Domnule Mihai Șerban, milioane de români și-au părăsit țara, nu credeți că acest lucru ar putea afecta în timp echilibrul  economic din România?

Mihai Șerban – Ați făcut o afirmație greșită. Românii nu și-au părăsit țara, ci au fost alungați de o speță politică formată din lichidatori judiciari, alogeni, trădători și slugi de casă dirijate de afară, dar am să revin asupra acestei false dileme pe parcursul interviului. Legat de chestiunea economică, permiteți-mi să vă întreb: ce înțelegi prin echilibru economic?

S.C. – Economia se bazează pe consumatori, milioanele de români plecați din România nu mai participă la economia țării… vorbim de pensii, servicii sociale, sănătate, etc.

M.S. – Dincolo de lipsa de înțelegere de care dau dovadă autoritățile vizavi de faptul că dezrădăcinarea unei populații reprezintă o dramă umană și nu o aritmetică economică, am să încerc să vă răspund la întrebare. Probabil faceți referire la capacitatea oamenilor de-a consuma produsele importate pe piața de desfacere creată în România, după lovitura de stat organizată în 1989. Ceea ce este altceva, orice, dar nu economie națională. România a fost o țară puternic industrializată, o forță agricolă de prin plan în Europa și un mediu profesional foarte bine calificat. După asasinarea lui Ceaușescu și trecerea forțată la așa zisa democrație, în mai puțin de două decenii, toată structura economică din România a fost lichidată și a început exilul de forță și inteligență.

S.C. – În mare, spuneți că s-a trăit mai bine în  România pe vremea dictatorului Ceaușescu?

M.S. – Vreau să știți că asocierea nu mă intimidează, chiar deloc. Vreau să vă întreb, Franco a fost și el un dictator?

S.C. – În România subiectul a fost mai puțin cunoscut, dar așa a fost perceput în Occident. Nu sunteți de aceeași părere?

M.S. – Bineînțeles că nu. Francisco Franco Bahamonde a reușit să țină piept internaționalei comuniste și celei capitaliste,  disimulată după mișcarea republicanilor, reușind să țină Spania cu o mână de fier departe de hegemonia bancară internațională din 1936 și până în 1977. Dacă numiți asta o dictatură, vă privește, dar atunci eu o numesc o dictatură a binelui. Revenind la esența întrebării dvs, este o realitate pe care o cunosc generațiile care au trăit atunci. Generațiile de astăzi vorbesc despre perioada trecută din perspectiva discursului dominant prin ecranul televizorului, [și]din manualele școlare.

S.C. – În România părerile sunt împărțite, este adevărat. În schimb, imaginea vehiculată în Occident a fost mai apropiată de o dictatură teribilă.

M.S. – Pentru occident, orice formă de nesupunere față de imperialismului financiar este o dictatură teribilă. Ceaușescu nu a fost nici înger și nici demon, dar a fost un conducător care a făcut din țara sa una dintre cele mai industrializate națiuni din estul Europei. În anii ’70, bazându-se pe infrastructura industrială, capacitatea de export tehnologic, alimentar și geniul ingineresc de care dispunea țara noastră, a încercat și a reușit o lovitură de maestru plătind datoria externă a României, provocând  fără întârziere izolarea internațională și consecințele cunoscute. Nici o națiune, în ultimele trei secole,  nu a reușit să se elibereze de jugul mafiei bancare, Ceaușescu a făcut-o. Populația a trebuit să suporte o anumită presiune, dar libertatea are și ea un preț. Dacă am fi fost lăsați să ieșim din această situație, România ar fi avut un destin glorios, ar fi devenit o referință în lume.

S.C. – Cine s-a împotrivit, poporul?

M.S. – Interesele transnaționale, finanțele apatride, numiți-le cum vreți. Vorbim despre aceleași forțe care dețin în continuare 175 de bănci centrale naționale – în lume, Banca Mondială și F.M.I.

S.C. – Nu putem vorbi de sistemul financiar global ca și cum am vorbi despre un grup de oameni. Finanțele acționează după niște principii de piață.

M.S. – Interesantă definiție… să înțeleg că imperiile Rothschild, Rockefeller, Warburg,  Morgans, deținătorii marelui capital, război după război, criză după criză, crimă după crimă, evoluează în timp și spațiu precum niște fundații de binefacere absolut dezinteresate? Să fim serioși.

S.C. – Nu credeți că sună a discurs conspiraționist?

M.S. – Dacă revoluția franceză, cea bolșevică, primul și al-doilea război mondial nu ar fi avut loc, acceptam această acuzație. Istoria nu trebuie privită prin faptele ei, ci prin rezultatele pe care le provoacă. Citiți-l pe Céline dacă îl găsiți, cenzura e mare, a scris o carte unde  aduce un omagiu interesant lui Felix M. Warburg, jidanul care și-a subvenționat prietenii cu 15, apoi cu 200 de miliarde de dolari pentru a revoluționa Rusia în 1917. O să vă placă lectura, grozav.

S.C. – Trecând peste intervalul respectiv,  factorii economici arată că România are o creștere economică susținută de când a intrat în U.E., nu credeți că este un lucru pozitiv?

M.S. – După ce o țară este adusă în stadiul zero de productivitate, nu poate decât să crească. Dar asta nu înseamnă că acestă creștere profită românilor, este pur și simplu o dinamică firească, o conjunctură controlată. Românii au avut totul la dispoziție ca să devină una dintre cele mai prospere popoare din Europa. Faptul că trecem de la echivalentul unui salariu de 200 de euro pe lună, la 250, sau 300 de euro pe lună, într-un interval 5-10-15 ani, matematic vorbind este o creștere, dar când vorbim despre România, sau demnitatea unui muncitor, devine ușor ridicol.

S.C. – Nu considerați că consumația este un factor de creștere economică?

M.S. – Puterea de cumpărare este un element printre altele, dar nu este central. Prosperitatea unei economii sănătoase este dată de  capacitatea de producție internă și export. Ori România nu mai produce nimic și, mai rău, a ajuns în faza umilitoare în care importă chiar și alimente de bază. Vorbim de o țară care are cel mai roditor pământ din Europa. În alimentarele din România găsiți numai produse de import, iar cele care mai poartă denumiri românești, ce-i drept foarte puține, aparțin unor firme străine. Prin urmare, orice bănuț cheltuit în supermarket este un cui bătut în sicriul național, ne întreținem jugul. Nu putem vorbi de economie în acești termeni, ci mai degrabă despre o exploatare economică. După dărâmarea controlată a blocului comunist, țările din Est au fost puse la dispoziția capitalului transnațional, la dispoziția firmelor occidentale. Pe lângă acapararea sistemului bancar, politic, a economiei și a tuturor resurselor naturale, a rezultat o piață de desfacere pentru produsele de calitate inferioară. Timpul a trecut de atunci și astăzi, din păcate, românii au rămas printre ultimii consumatori orientați din Est, rămânem o colonie economică. Mai rău, știam de multă vreme că produsele vândute în România aveau o încărcătură chimică nepermisă în țările din Vest. Odată cu apariția produselor alimentare chimice, modificate genetic, îmbâcsite cu E-uri, perturbatori endocrini, coloranți, aditivi de gust și chiar fecale de animale, a apărut în România o epidemie de cancere… autoritățile aveau la cunoștință acest lucru, idem pentru mass media, dar au tăcut cu desăvârșire, ca și în Occident de astfel.

S.C. – Ceea ce spuneți este foarte grav, aveți dovezi în acest sens?

M.S. – Mai grav este să-ți extermini cu bună știință populația. Aștept argumente bazate pe elemente reale, nu presupuneri și stări de conștiință post mortem. Aveți un raport care să arate că alimentele chimice nu provoacă cancer la consumatori?

S.C. – Bine, dar consumul nu se limitează doar la alimente?

M.S. – Aveți dreptate, pe lângă alimente otrăvite, românii mai consumă o sumedenie de produse românești vândute de firme străine.

S.C. – La ce vă referiți?

M.S. – Firmele străine, transnaționale, au cumpărat dreptul de a exploata, distribui și comercializa toate resursele naționale. Vorba lui Ilie Șerbănescu: „Tragi apa la București să îmbogățești Parisul”.  La fel pentru gaze, petrol și alte bogății de care, în mod normal, poporul ar fi trebuit să beneficieze la modul cel mai direct, la prețul mai corect. Aș adăuga un lucru foarte important, în momentul de față, pe lângă asasinarea suveranității și a democrației mai în general, asistăm la asasinarea resurselor naturale ale subsolului și solului. Spre exemplu, fondul forestier din România este decimat de austrieci cu sprijinul și asistența întregului guvern de la București. Practic, vorbim de violarea și spolierea moștenirii generațiilor viitoare. Grav, foarte grav!

S.C. – Folosiți termenul, asasinare, dar în cazul de față vorbiți de înțelegeri comerciale bilaterale, parteneriate public-privat.

M.S. – Elementele de comunicare moderne nu pot modifica o realitate, în cel mai bun caz o pot acoperi, o vreme. Eu vă spun că Constituția României a fost modificată pe rând pentru a permite jaful resurselor suverane, vorbim de aur, argint, telur, lemn, petrol, gaz ș.a., în cantități uriașe.  Vorbesc despre mii de miliarde de dolari furate, sau interzise proprietarului de drept, adică poporul român. Mai mult, un tată, o mamă, o familie, nu pune în primejdie cu bună știință viața copiilor, a generațiilor viitoare, semn că vârful statului român este parazitat de un grup de inși „românizați“ doar cu numele și ale căror inimi bat pentru orizonturi îndepărtate.

S.C. – Când spuneți guvern, faceți referire la niște oameni care au fost aleși democratic, nu credeți că acest deznodământ le conferă o formă de legitimitate în administrarea intereselor economice?

M.S. – Nu știu dacă să plâng, sau să râd la afirmația dvs? Această chestiune în jurul alegerilor democratice, nu mai are nicio legătură cu realitatea. Vorbim de niște oameni care evoluează într-un sistem analog, o filială dirijată de afară în care orientările politice, economice, sociale, legislative, parteneriatele strategice obligatorii, clasificarea dușmanilor, etc., absolut totul este decis și dirijat de afară,  în timp ce complexul mediatico-politic mimează stări de conflict, dezbateri de idei, false soluții și, în fapt, adevărate manipulări ale opiniei publice. Unde este democrația despre care vorbiți? U.E. nu este un spațiu democratic, România nu este un spațiu democratic.

S.C. – Dar nu puteți să spuneți asta și despre o țară ca Franța?

M.S. – Pasărea mălai visează. Franța, ca și România, plecând de la proporții și asemănări distincte, suferă de aceleași simptome cauzate de influența curentelor financiare apatride și a deciziilor luate de funcționari nealeși, care-și impun voința indiferent de rezultatul din urnele naționale. Campania electorală din 2017, a fost prilejul de-a afla acest lucru în mod oficial, candidați precum François Asselineau, Nathalie Artaud, sau Jacques Cheminade, au străpuns tavanul de sticlă și au avut curajul să vorbească despre marile orientări economice (GOPE), impuse din oficiu oricărui candidat ales, oricărui guvern și asta indiferent de culoarea politică anunțată.

S.C. – Insinuați că Franța mimează democrația, aranjează alegerile?

M.S. – Eu nu v-am spus că se aranjează alegerile, v-am spus că rezultatul lor nu schimbă cu nimic orientările decise de U.E., oamenii votează degeaba. Este mai subtil și mult mai ușor să transformi procesul democratic în ceva steril. De ce să te chinui să furi alegerile, când poți să furi candidații, să mimezi democrația, înțelegeți?

S.C. – Nu puteți să spuneți că toți candidații sunt corupți?

M.S. – In cazul de față nu putem vorbi de corupție, ci mai degrabă de trădarea unui sistem politic în incapacitate, o adunătură formală. Și dacă vorbim de un om cinstit, onest, populist, adică un naționalist care ar vrea să dea de pământ cu sistemul, cine află despre el, cine îl promovează, cine îi finanțează campania,  cine îi acordă timp de emisie, cine îi interpretează declarațiile și, în cele din urmă, cine îl desființează? Alături de curentele financiare, mass media joacă un rol central în alegeri, opinia publică este prelucrată, controlată, orientată. În final, în cursa electorală, rămân doar candidații sistemului, indiferent că vorbim de oameni cunoscuți, sau fețe noi. Vorbim de eșichierul politic dominant din ultimii cincizeci de ani. Nimeni nu vine să deranjeze această ordine, lipsa fondurilor pentru campanii și cenzura mass media, formează un zid insurmontabil, deocamdată.

S.C. – In sistemul actual, politicienii mai pot reprezenta interesul popular?

M.S. – Vă reamintesc că democrația originală înseamnă puterea poporului, pentru popor, de către popor. Dar nu oriunde, ci în cadrul arealului propriu, adică națiunea, fiecare la el acasă. Dacă oamenii sunt puși în situația de-a alege numai reprezentanți în acord cu U.E. și, mai ales, cu Banca centrală, atunci nu mai putem vorbi de interesul popular.

S.C. – În cadrul apartenenței la U.E., mai are relevanță să vorbim despre națiune?

M.S. – Depinde de ce parte a gratiilor te afli? Dacă faci parte din aristocrația conducătoare, din aparatul de stat, lucrezi în mass media, sau ești bancher, atunci națiunea reprezintă un obstacol în calea fericirii. Dar dacă faci parte din popor, atunci ai face bine să te ții cu dinții de aceasta fiindcă națiunea este ultimul refugiu de care dispune omul în fața progresiștilor.

S.C. – Va referiți la partidele de stânga?

M.S. – Nu, chiar deloc. Nu mai putem vorbi de pluralitate politică, simple amăgiri pentru naivi. Indiferent că vorbim de partidele de stânga, de dreapta sau de centru, rezultatul rămâne stabil, agenda progresistă avansează, este de neoprit. După fapte și realități, observăm că spectrul politic reprezentativ este compromis, neputincios, vândut și lucrează concertat împotriva interesului național, împotriva interesului popular. Principiul fundamental al democrației este ignorat, negat și tratat cu aroganță.

S.C. – Din ceea ce spuneți, dacă nu mă înșel, reiese faptul că politicienii nu fac parte din popor, nu credeți că vehiculați un concept greșit?

M.S. – Poporul este masa asupra căreia se exercită puterea, politicienii, ca să numim cele mai mărunte elemente ale sistemului, nu se află în acestă categorie. Atunci când exersezi puterea asupra poporul ca să-l obligi să-și înțepe copiii cu 11-12 vaccinuri, ocultând  realitatea efectelor reale asupra sănătății, putem vorbi de un abuz fenomenal de putere, se numește totalitarism la stare brută. Faceți o anchetă obiectivă și încercați să aflați câți politicieni, sau medici și-au otrăvit copiii cu 11-12 vaccinuri și veți înțelege cine este poporul.

S.C. – Credeți că democrația a devenit un concept depășit?

M.S. – Nicidecum, dar formularea corectă este, Democrația reprezentativă. Adică forma viciată a democrației  este un concept infiltrat, diluat, deturnat și reformat după rețeta aristocrației cosmopolite care, după căderea U.R.S.S., a reînființat un centru de putere transnațional independent de voințele populare, un sistem în opoziție radicală cu democrația stricto sensu.

S.C. – Îmi scapă ceva, insinuați că uniunea europeană este condusă de ruși?

M.S. – Nu, dar subiectul este foarte complex și nu cred că poate fi abordat în cadrul acestui interviu.

S.C. – Politologii spun că Rusia este un regim mai degrabă dictatorial, puteți nega faptul că Europa este un spațiu democratic?

M.S. – Democrația despre care vorbiți, în ultimele decenii, nu a făcut altceva decât să bombardeze țări nevinovate, să schimbe regimuri legitime, să acapareze resurse suverane, să producă haos și terorism globalizat, să facă din occidentali șomeri și să producă sclavi în lumea a treia. Dictatura despre care vorbiți, în ultimii ani, a provocat o reechilibrare a forțelor pe mapamond, obligând mașinăria sionisto-americană de război să bată în retragere. Intervenția Rusiei în Siria și în Crimeea demonstrând acest lucru. Altfel spus, de aici înainte, democrațiile occidentale vor avea dificultăți din ce în ce mai mari în  a subjuga și teroriza națiunile independente de pe glob.

S.C. – Orientul rămâne un subiect foarte complex și discutabil, dar în interiorul Europei, putem vorbi de influențe americane?

M.S. – Când vorbim de Europa, ne referim la un continent compus din națiuni distincte, prin urmare, fiecare țară are interese proprii. Prin înființarea U.E., aceste interese au fost deturnate, normalizate și apoi anihilate. Uniunea Europeană arată, prin toate pozițiile sale, și îndeosebi prin legile și normele pe care le impune prin forță, indiferent de sectorul vizat, că este doar o instituție de tip paravan, care acționează în subordinea și în serviciul marelui capital privat transnațional. Ori capitalul transnațional, tradus prin bănci și multinaționale, este deținut în proporție de 90 la sută de americani. Vă las pe dvs să trageți propriile concluzii.

S.C. – Bine, dar uniunea europeană nu poate fi asemănată cu o dictatură?

M.S. – Este o chestiune de terminologie și de abordare a realităților dincolo de discursul oficial. U.E. nu mai este un spațiu democratic din 2006. Vă reamintesc că țări precum Franța, Olanda, Danemarca, Suedia sau Irlanda au votat NU la referendumurile organizate pentru ratificarea Constituției Europene. Din păcate pentru ceea ce avea să urmeze, establishment-ul, care devenea tot mai vizibil și mai agresiv, a ratificat prin forță proiectul antidemocratic în data de 13 decembrie 2007, la Lisabona, în corelare perfectă cu așa-zisa criză financiară provocată de bănci private americane, toate în legătură cu Goldman Sachs. În ce măsură putem spune că ignorarea votului și infiltrarea finanțelor transnaționale în Europa a respectat principiile democratice?

S.C. – Nu cred că Goldman Sachs are capacitatea să influențeze U.E. Afirmația dvs pare oarecum exagerată, hazardată.

M.S. – Goldman Sachs, nu. Dar Banca centrală europeană, da. Din anii ’90, în perioada lui Bill Clinton, toți președinții Băncii centrale au lucrat la un moment dat pentru Goldman Sachs. Dacă îmi permiteți expresia aș spune că hazardul nu este un drum cu sens unic.

S.C. – Să revenim la subiect, credeți că locul României este alături de sfera de influență rusă?

M.S. – Vorbiți de România prin prisma opoziției Rusia-Occident, de ce nu luați în considerare și varianta independenței naționale, a suveranității populare, a democrației la care faceți referire? De ce nu credeți în capacitatea de autodeterminare a popoarelor? Eu nu sunt nici pro-rus, nici pro-U.E și nici pro-tocol.  Sunt pro-român, sunt pentru independența și demnitatea nemijlocită a neamului meu.  În definitiv, sunt un naționalist convins, cred în libertatea și destinul propriu a oricărui om.

S.C. – România este membru NATO, aproprierea de Rusia nu ar fi văzută ca o amenințare pentru echilibrul din zonă, o trădare?

M.S. – Occidentul nu este în poziția de a preda lecții de echilibristică zonală și nici nu este calificat să vorbească despre trădare. Să nu uităm că occidentul ne-a dat pe mâna prietenilor lui Felix M. Warburg… știți dvs, marele bancher din New-York, amicul lui Troțki și Lenin… Nimeni nu poate  impune unei națiuni dependența față de un anumit regim politic, economic, sau militar, cu atât mai puțin așezarea unei armate străine pe teritoriul său, altfel se numește că este sub ocupație.

S.C. – Rușii au adus suferință în România, represiune, tiranie. Puteți nega acest lucru?

M.S. – Dacă vreți neapărat să-i numiți ruși pe kominterniști, vă privește. Dar pentru mine Anna Pauker, nu a fost nici rusoaică și nici româncă… haideți să mergem mai departe atunci, ce vă face să credeți că ați scăpat de cei care au știut în trecut să acapareze calitatea de ruși, strecurându-se după perestroika sub calitatea de democrați, de europeni, de aliat strategic, sau de români? Gândiți-vă bine la acest lucru pentru că, tocmai aici se află cacealmaua istorică în care au căzut toți reeducații mass media, atât în Vest cât și în Est, mai puțin grupul Vișegrád care își trăiește primele clipe de libertate de după al-doilea război mondial.

S.C. – După părerea dvs, grupul Vișegrád este pro-rus?

M.S. – Grupul Vișegrád formează o antiteză sănătoasă și demnă de respect în fața agendei marxiste impusă de U.E. Dar este la fel de adevărat că fără sprijinul neoficial al Rusiei, nucleul de rezistență format din acest grup ar fi anihilat în 24 de ore după modelul Iugoslaviei în aplauzele occidentalilor care, cel mai probabil, ar striga că democrația a învins, ura, ura, etc.

S.C. – Nu sunteți foarte tandru cu mass media, nu credeți că este nevoie de presă liberă, independentă?

M.S. – Există o presă liberă sub forma publicațiilor independente de pe internet, dar acestea sunt lipsite de fonduri și izolate din câmpul informațional generalist, fapt care le limitează capacitatea de difuzare spre mase. De partea cealaltă, în liga profesionistă, aveți balaurul mass media care este o formă de negare a presei libere, un control al informației, o cenzură a realității, o reformă a firescului, o manipulare a realului. Mass media este pentru libertatea presei, ceea ce a fost colectivizarea pentru țărani, ori naționalizarea pentru proprietățile private. Să fiu mai explicit, atâta timp cât jurnaliștii profesioniști, care nu sunt nimic altceva decât linia întâi a trupelor de ocupație mentală, vor continua să se plimbe liniștiți prin România, vor fi lăsați să producă materie antinațională, anticreștină, antitradițională, antiromânească – deformând și defăimând, împotriva interesului popular, orice acțiune de apărare a valorilor fundamentale, orice încercare de ieșire din robie; ne vom afla la ani lumină distanță de orice inițiativă populară, politică, naționalistă, anti-imperialistă.

S.C. – După sirieni, românii reprezintă cea mai mare masă de imigranți din Europa. Credeți că România poate să reziste în viitor fără această populație activă?

M.S. – Să nu facem amalgam, musulmanii despre care vorbiți, au fost expatriați în mod expeditiv de axa sionisto-americană care, după bombardamentele și procesele trucate, au asasinat conducătorii legitimi și au favorizat instalarea regimurilor teroriste. Revărsarea populațiilor musulmane spre Europa, nu este  întâmplătoare, ci dirijată, nici măcar subtil și, mai grav, este presărată cu teroriști. De partea cealaltă,  românii au fost victimele unui regim de ocupație mediatico-politico-financiar care a destabilizat națiunea în mod gradual, după interese succesive. Bombardamentele au fost înlocuite cu distrugerea țesutului industrial, cedarea băncii naționale, ocuparea tuturor sectoarelor economice, strategice, politice, etc. Putem vorbi despre o formă de terorism disimulat după aparatul falsei democrații.

S.C. – Ați făcut referire la o populație musulmană presărată cu teroriști, nu credeți că  comiteți și dvs un amalgam, numindu-i pe toți  musulmanii teroriști?

M.S. – Amalgamul, ca argument de atac, alături de rasism, xenofobie și islamofobie, sunt elemente de comunicare ofensive folosite de mass media pentru a anihila din fașă orice revendicare protecționistă în fața valului de imigranți. Și totuși, am să intru în jocul dvs. și am să-mi reformulez afirmația: nu toți musulmanii sunt islamiști și nu toți islamiștii sunt teroriști, dar toți teroriștii sunt musulmani. Vă place mai mult acest aforism?

S.C. – Putem vorbi despre terorism în Occident, dar în România?

M.S. – Absolut, da! Terorismul poate căpăta diferite forme, acesta se poate disimula după directive europene, reforme economice, împrumuturi la F.M.I, Banca centrală, politici pro-imigrație, negarea suveranității populare, izgonirea populațiilor indigene, fast-food, etc. Terorismul este practicat pe sectoare, sub diferite forme, în funcție de interesul și intervalul istoric. Nu există nicio diferență între o bombă care sfârtecă corpuri nevinovate și o reformă ucigașă care pune în genunchi o națiune.

S.C. – Mă scuzați, dar nu am înțeles ceva, vorbeam de terorism și ați menționat fast-food?

M.S. – În S.U.A. patruzeci la sută din oamenii diagnosticați cu cancer suferă de obezitate. Circa 45% la sută din adulți și 25% din copii suferă de obezitate. Vorbim despre o adevărată  bombă cu întârziere și totuși, guvernul american permite industriei fast-food să facă 200 de miliarde pe an din vânzarea cancerului și a obezității.  Este cunoscut faptul că obezitatea provoacă teamă, neîncredere, dependență, panică, paranoia și nesiguranță. Terorismul acționează după aceleași principii.

S.C. – Unele voci din diaspora, o să-l amintim doar pe Paul Goma, vorbesc despre un plan de înlocuire a populației din România. În ce constă această înlocuire?

M.S. – Înlocuirea despre care a vorbit Paul Goma este o problemă strict românească și face referire la înlocuirea poporului român cu populația actuală a Israelului. De partea cealaltă, în Occident se vorbește despre „Marea înlocuire” și este o problemă abordată de intelectualii din Vest. În Franța, Renaud Camus a demonstrat că „Marea înlocuire” nu este un concept ideologic, ci o realitate palpabilă și este, probabil, cel mai mare șoc civilizațional pe care l-a cunoscut Franța și mai pe larg Occidentul. Marea înlocuire se rezumă prin schimbarea de populații și este vizibilă cu ochiul liber în orice aglomerație, spital, școală, supermarket, etc.  Însă, mare înlocuire nu se traduce doar prin schimbarea populațiilor indigene, ci și prin schimbarea civilizațiilor, a culturilor, a tradițiilor, a modelului de gândire, de exprimare, de percepție, a felului de a privi mediul înconjurător. Diferența dintre regimurile totalitare asumate și regimurile așa-zise democratice constă în metodologia de constrângere și condiționare a maselor. Putem vorbi de o adevărată revoluție a modului de detenție, Gherla, iadul comunist fiind surclasat! În pușcăria capitalistă, celulele și zidurile au fost înlocuite cu manipularea ideologică, sârma ghimpată cu șantajul financiar, și gardienii înarmați s-au preschimbat în jurnaliști corupți care trag cu salve neîntrerupte și fără somație în deținuți, cu minciuni letale.

S.C. – Din nou, nu credeți că sună a discurs complotist?

M.S. – În timp ce Catedralele cad sub acțiunea buldozerelor, moscheile se ridică din banii publici. În timp ce albii sunt tot mai tolerați de speța conducătoare, minoritățile sunt impuse ca model dominant. În timp ce creștinii sunt din ce în ce mai ridiculizați, musulmanii sunt promovați pe toate căile. În timp ce familia creștină este din ce în ce mai hăituită, sodomiștii își fac de cap defilând în stradă cu copii adoptați în cârcă, uneori smulși din brațele mamelor de organizațiile de stat… are rost să mai continui?

S.C. – La ce vă referiți?

M.S. –  Că doi pederaști se pot căsători și adopta copii nevinovați, răpiți, uneori, chiar din brațele părinților de instituțiile statului. Mă refer la Barnevernet-ul din Norvegia și cazul familiei Bodnariu. Nu este un caz izolat, drama are loc în toate țările nordice, în Suedia, Anglia, Germania și se întinde treptat în toată Europa.

S.C. – Să revenim la conceptul marii înlocuiri și complexitatea acestuia, este și România o țară în proces de înlocuire?

M.S. – Vă repet, marea înlocuire nu este un concept, ci o realitate palpabilă. Când vorbim de România, înlocuirea a fost realizată pe plan formal la nivel cultural, social, oarecum ideologic, și într-o măsură mai mică pe plan spiritual. Însă pe fond, marea înlocuire, ca multe alte totalitarisme încercate pe neamul nostru, a fost scurtcircuitată de intervalul istoric și substanța profundă din care românii sunt plămădiți.

S.C. – Anumiți intelectuali vorbesc despre o imposibilitate de adaptare a poporului român, incriminând tocmai substanța profundă și specificul românesc [despre]care vorbiți, spunând că reprezintă  un obstacol în fața progresului. Cum ați încadra această specificitate?

M.S. – Nu putem porni de la o teză subiectivă pentru a ajunge la concluzia unei specificități, ar fi prea ușor. Intelectualii despre care vorbiți, sunt de fapt telectuali, adică propagandiști autorizați de sistem. Dacă ar spune ceva real despre poporul român, nu i-am mai vedea pe la televizor și nici nu și-ar mai vinde cărțile. Apoi, cred că este firesc să nu înțeleagă complexitatea ființei profunde a unui neam atât de vechi. Ca să fiu mai explicit, pot să vă spun că românii în marea lor majoritate dispun de un geniu pe care străinii de țară, de neam și de Dumnezeu nu-l pot înțelege. Este un fel de înțelepciune a eternității, o gândire tipic românească, străveche, dezlegată de influențe străine, o filozofie național creștină, tradițională, profund țărănească și de sine stătătoare. Un fel de coerență cu natura, de intimitate cu anotimpurile – genială prin simplitatea ei, o viziune despre viață care transcende oricare încercare de mistificare istorică și modificare a valorilor fundamentale. Acesta este marele geniu al culturii românești originale pe care telectualii încearcă să-l distrugă.

S.C. – Vorbiți despre oameni care își cunosc istoria, tradițiile și sunt impregnați de cultura românească, dar credeți că tinerele generații vor ști să ducă ștafeta mai departe?

M.S. –  Tinerii din România pot fi duși cu barca o vreme, păcăliți pe o anumită perioadă de timp să îmbrățișeze curente lăturalnice, umaniste, filozofico-nihiliste, abstracte, goale de sens, într-un cuvânt, iudaizate. Însă, de fiecare dată, acționează asupra lor o forță superioară care-i atrage înapoi în rostul vieții, pe cărarea continuității, în etern, spre Dumnezeu. Românul nu-i treabă ușoară, e alunecos, teribil de rezistent, el nu poate fi asimilat de nimeni și de nimic, învinge timpul de fiecare dată, e unic prin ființa sa, superior prin destinul său. Cât despre planul înlocuirii, fragmentării și risipirii, acesta a eșuat deja. Izgonirea din țară a milioanelor de români nu a produs terenul prielnic marii înlocuiri, ci mai degrabă cel al deconspirării lor, a tuturor dușmanilor noștri și, mai ales, a minciunii Occidentale – care, să nu uităm, a fost folosită ca monedă de schimb pentru a distruge continuitatea noastră – reformând chiar în acest moment, printr-un ricoșeu incredibil, idealul național. Conștiința reacționară a Neamului Românesc se află în exil.

S.C. – La ce vă referiți, unde vreți să ajungeți?

M.S. – Fără să realizeze, milioanele de români de pretutindeni își ascut săbiile inteligenței pe ruinele Occidentului. Se vor întoarce acasă la momentul potrivit, cu un naționalism fierbinte, implacabil, revoluționar! Atunci, pe nevăzute o să înceapă exodul trădătorilor, renașterea României. Cei de afară împreună cu cei de acasă, uniți în această inversare neașteptată a forțelor continentale își vor regăsi interesul comun, calea libertății, reînnoind cu idealul național.Atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom avea ce nu are nici un popor prins în ghearele U.E., o națiune liberă. Nu trebuie să acceptăm altă cale.

S.C. – Înțeleg din ceea ce spuneți că nu aveți de gând să vă reconciliați cu ideea unui viitor comun în Europa?

M.S. – Fără români, Occidentul ar fi fost islamizat de mult, dar asta nu i-a împiedicat să ne trateze cu dispreț începând din anii ’90. Cert este că noi nu am decis să ne sinucidem în grup alături de vestici, e treaba lor, e viața lor, e moartea lor. Multiculturalismul este perceput foarte prost în Europa răsăriteană. Pentru români, islamul a reprezentat dintotdeauna un imperiu cuceritor, iar lupta împotriva acestuia a lăsat urme adânci pe pământul nostru sacru, atât prin jertfele strămoșilor, cât și prin sângele dușmanilor. Consider că vestul, din păcate, își trădează partea de continent, trecutul, istoria, civilizația; își cedează pământul, casele, femeile, copiii, sângele. Asta este, situația e destul de tristă, asistăm la un genocid consfințit, dar nu ne privește pe noi. Până la urmă nu împărțim aceleiași valori, aceleași crezuri, nu am avut și nu vom avea niciodată un destin similar. Cancerul provocat în Europa de revoluția iudeo-masonică din 1789, nu a reușit să producă metastaze mortale în Est, sistemul imunitar răsăritean le-a anihilat. In definitiv, dacă apartenența la U.E. se traduce prin ieșirea României din istorie, atunci trebuie să scăpăm cât mai repede din această structură.

S.C. – Cum vedeți viitorul în Europa?

M.S. – În primul rând, nu cred că toate ouăle sunt bune pentru omletă. Când vorbim de viitor, trebuie să disociem construcția europeană, de interesul real al Europei. Eu cred că vom asista la o inversare nimicitoare a istoriei, toate semnalele ne arată că populațiile occidentale – Italia rămâne o enigmă – au capitulat în fața evidențelor. Re-imigrația masivă spre țările de proveniență a populațiilor venite din Africa de Nord, sub Sahariană și din Orient ar rămâne singura soluție de salvare pentru ei, dar nu cred că axa sionisto-americană împarte același punct de vedere, mai ales acum când se află atât de aproape de reușită. În definitiv, cheia rezolvării se află în Europa originală, de matcă. Viitorul Europei creștine, albă, tradițională, morală și liberă stă în mâinile noastre, am devenit garanții Europei.

S.C. – E de bine, e de rău?

M.S. – Este așa cum este. Avem posibilitatea de-a rescrie istoria Europei cu litere de aur și asta împotriva globalismului neo-liberal, a Vițelului de aur. Este o obligație istorică, un legământ cu învățămintele creștine lăsate de Iisus Hristos la care trebuie să răspundem, prezent.

S.C. – Mulți Occidentali nu sunt de acord cu ce se întâmplă în U.E., votul spre partidele de extremă dreapta se evidențiază tot mai mult. Cum credeți că acest viraj politic o să influențeze deznodământul în următorii ani?

M.S. – Așa cum am mai spus, nu cred în antitezele oferite de sistem. Aceste partide evoluează într-un penitenciar politic și sunt folosite de elită pentru a genera o falsă impresie de pluralitate politică. De asemenea, prin demonizarea acestor partide, de fapt a electoratului, se creează condițiile necesare pentru a justifica necesitatea partidelor tradiționale. Acest joc al aparențelor permite controlul spațiului zis democratic. Partidele zise extreme joacă după regula tergiversării, ținând electoratul naționalist într-o perpetuă dezamăgire și sufocare: stați calm, fiți încrezători, nu vă revoltați, suntem de neoprit, într-o zi vom câștiga alegerile, Ura, ura, etc. Între timp, Occidentalii sunt tot mai colorați.

S.C. – Scapă cine poate?

M.S. – Întrevăd că în următorii 20-30 de ani, odată cu împlinirea agendei anticipate de Stephen Smith, africanizarea Europei, un număr foarte important de occidentali își vor lichida activele și își vor părăsi teritoriile pentru a-și îndrepta pașii spre Est. Revărsarea populațiilor de rasă albă din clasele mijlocii și superioare este inevitabilă, logică, altfel vor dispărea în 3-4 generații.

S.C. – Nu credeți că multiculturalismul poate produce o societate echilibrată, armonioasă și acceptabilă pentru populațiile albe?

M.S. – Probabil că o să meargă, o vreme, dar să vedem cum o să explicăm albilor că această societate trebuie să se facă fără ei, dar pe pământul lor? Multiculturalismul o să aibă o durată de viață limitată și în câteva generații rasele vor fi normalizate, omogenitatea o să devină noua normă, o sub rasă hibridă o să domine și o să intrăm în era metisului occidental.

S.C. – Să spunem că acest scenariu de anticipare devine o realitate, care credeți că ar fi rolul României?

M.S. – România trebuie să integreze cât mai repede grupul Visegrád, dar dintr-o poziție de independență totală fața de U.E. și NATO, și să formeze un bloc de rezistență care să extindă cooperarea cu țările vecine, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Republica Moldova, etc.

S.C. – Dacă înțeleg bine, vă referiți la ieșirea României din U.E.?

M.S. – Ieșirea României din U.E. este inevitabilă, istorică. Dacă ținem cont de creșterea tot mai accentuată a tensiunilor și  brațului de fier angajat între Bruxelles și grupul Vișegrád, în special cu Polonia și Ungaria, realizăm că este o chestiune de timp până la implozie. Problema României în acestă configurație dezirabilă stă în momentum, nicidecum nu trebuie să ajungem în poziția ultimului trădător din Est, adunat cu fărașul din milă, sau din necesitățile geo-strategice, ar fi o rușine pentru demnitatea noastră și un handicap major în negocierilor viitoare.

S.C. – Nu credeți că ieșirea noastră din U.E și NATO ar pune în pericol siguranța României?

M.S. – Siguranță României față de cine, vorbiți despre Rusia, Republica Moldova, Polonia, Ungaria, Serbia, China… cine vrea să ne atace, Mehmed al II-doilea? Vă rog, haideți să fim realiști. Sunt trei motive majore care provoacă instabilitate în lume și toate sunt interconectate între ele. De la înființarea Rezervei Federale, care este o bancă centrală privată, mașinăria de război americană a fost creditată fără acoperire reală, doar hârtie. Fără războaie, controlul resurselor planetare, șantajul financiar și imperialismul economic, S.U.A. ar intra imediat în faliment. Economia internă a Statelor Unite este deținută și controlată în quasi totalitate de o plutocrație care a preluat controlul prin cele trei bănci cunoscute care administrează întreaga masă monetară și financiară în folosul acestei plutocrații. Marele economist, Charles Gave, om de rețea și fin cunoscător al fenomenului transnațional, vorbește despre o organizație criminală, aș zice că folosește un termen prea cordial. Conflictul permanent cu țările arabe este condiția sine-qua-non pentru a putea menține populația Israelului într-un spațiu geografic care nu-i aparține, întreținând acest conflict permanent pentru a provoca, menține și justifica starea continuă de nesiguranță în lume. În definitiv, războiul permanent este o investiție pentru aristocrația jidănească din New-York, o necesitate economică pentru supraviețuirea hotelului american, elementul de bază al agendei globaliste și, nu în ultim rând, argumentul de forță al iudaismului politic. Aceasta este cutia pandorei, restul e literatură mass media.

S.C. – Plecând de la acestă constatare, și dacă România ar ieși din această sferă de influență, nu credeți că am fi izolați din punct de vedere comercial?

M.S. – Încercările de izolare s-ar solda cu un eșec total. Nu mai suntem în anii ’90, Perestroika a anihilat U.R.S.S.-ul dar nu a reușit să transforme Rusia într-o colonie cosmopolită. Renașterea Rusiei a creat o lume multipolară. China a devenit cea mai mare forța economică din lume și alături de India, Brazilia, Africa de Sud și Rusia au format BRICs, o adevărată  structură și un simbol al schimbării în puterea economică mondială, creând o alternativă salutară la organizația criminală amintită de Charles Gave – Banca Mondială și F.M.I. Avem la îndemână posibilitatea înființării unui parteneriat strategic-comercial în sânul  grupului Visegrád, acest parteneriat nu poate fi împiedicat să devină un factor de stabilitate și prosperitate în zonă. Datorită poziției geografice, România poate să joace un rol esențial în această construcție. Portul din Constanța reprezintă o adevărată deschidere spre lume, acesta poate să devină cel mai important port din Europa, imaginați-vă cam ce venituri am putea genera numai din taxe?  Recuperarea pământurilor cedate împotriva interesului național și relansarea agriculturii pe modelul biologic, reînființarea și reabilitarea structurii industriale, posibilă numai prin finanțarea noilor parteneri care ar avea tot interesul să sprijine dezvoltarea infrastructurilor și a serviciilor. Această dinamică ar relansa imediat piața muncii și exportul, vorbim de milioane de locuri de muncă.  Noile investiții ne-ar permite ca după naționalizarea tuturor resurselor ale solului și subsolului, să reînnoim cu exploatarea și distribuția bogățiilor cu care am fost înzestrați. Posibilitățile sunt infinite, dar numai o țară liberă și suverană poate pretinde la izbăvire. Tocmai din această cauză se fac eforturi atât de mari să rămânem în stadiul de colonie, un posibil loc de retragere pentru înlocuirea de care a vorbit Paul Goma.

S.C. – Ați prezentat o viziune foarte pozitivă, dar cum putem realiza acest lucru cu o clasă politică compromisă?

M.S. – Întreg sistemul trebuie dinamitat, poporul trebuie să-și reia ce-i revine de drept, trebuie să înceapă rebeliunea, răscoala, insurecția. Armata trebuie să-și reia atribuțiile reale, să audă strigătul națiunii și să sprijine poporul în răsturnarea acestui regim, să-i judece, și dacă sunt vinovați de înaltă trădare, și sunt, să fie împușcați în Piața Universității. Trebuie instituit o nouă formă de guvernare bazată pe democrația directă, puterea, controlul și voința  nemijlocită a poporului român trebuie să prevaleze în orice situație. Constituția trebuie să fie rescrisă pentru a garanta suveranitatea țării, a tuturor resurselor, a pământului, a băncii naționale, a monedei naționale și, mai ales,  a poporului. Trebuie interzise partidele politice, monopolurile private, lobby-iști și ONG-uri străine pe teritoriul național,  conflictele de interes trebuie pedepsite cu închisoare fermă și actele de înalta trădare prin pedeapsa cu moartea. Ar trebui să preluăm, să adaptăm și să perfecționăm modelul elvețian.

S.C. –  Care sunt calitățile principale ale democrației directe?

M.S. – Democrația directă împiedică accesul la conducere al oamenilor necinstiți sau incompetenți, fiind asociată cu mecanisme complementare de filtrare și control stabilite în raport cu interesul general și voința populară. Adevărata democrație nu desemnează regi, stăpâni sau dictatori, nu pune poporul în custodia unui singur om atotputernic, a unui partid sau a mafiei bancare transnaționale. Democrația directă este aceea care permite unui grup realmente reprezentativ al societății să muncească cu devotament în folosul comunității din care provin.

S.C. – După părerea dvs, care este principala problemă a României, ce anume ne ține pe loc?

M.S. – Lipsa de orizont, lipsa informației și lipsa înțelegerii că singura manieră viabilă și realistă prin care un om se poate îngriji și gospodări, dar și o familie, un sat, o comună, un oraș, un județ, o regiune și o națiune, în general, este prin implicarea activă, neîntreruptă și directă a tuturor membrilor interesați. Dacă într-o familie se ajunge în situația în care nici tatăl, nici mama nu-și mai arată interesul, grija și nu se implică la modul cel mai serios în treburile zilnice, atunci nu mai există nici familie, nici copii, nici casă, iar viață lor va fi sortită eșecului. Lipsa acestei dinamici esențiale de gospodărire și organizare internă duce la apariția intermediarilor, care, în mod natural, vor ajunge în cele din urmă să uneltească împotriva interesului comun.

S.C. – Anumiți intelectuali din țară încearcă să trezească aceste sentimente, Dan Puric ocupă această poziție, ce părere aveți?

M.S. – Dan Puric ocupă poziția pe care o ocupă paznicii sistemului în toată Europa. Rolul lui este să ducă românismul și ortodoxismul  în zona misticului, în complexitatea banalului, în derizoriu. Ca să câștige încrederea oamenilor care nu realizează că un populist onest nu ar fi omniprezent la TV, aceste personaje forțează  ușile deschise denuntând globalismul neo-liberal, planurile ocultei financiare, genocidul alb, islamizarea Europei și bineînțeles, amenințarea Rusiei, având grijă să nu se ajungă la întrebarea care deranjează și anume că, cei care provoacă aceste atrocități sunt membrii comunității care-i promovează pe acești mari români. In definitiv, poziția naționalistului de serviciu este asigurată de un actor, de oricine, aiurea, dar niciodată de un naționalist român adevărat. Dacă îmi aduc bine aminte, în urmă cu câțiva ani părintele Iustin Pârvu, Dumnezeu să-l odihnească, spunea că acesta (Dan Puric) s-a opus proiectului de a se construi o mănăstire ortodoxă la Aiud pentru Sfinții Închisorilor, solicitând în locul acesteia un centru cultural ecumenic. Revelator, nu-i așa? Eu l-aș sfătui să se lase de citate și în loc să practice gândirea de duminică, mai bine și-ar exersa talentul actoricesc în cadrul teatral și poate că, în ziua eliberării, vom uita că a fost recrutat de Securitate în 1976, când avea doar 17 ani.

S.C. – Sunteți un intelectual, un publicist și un scriitor  angajat, v-ați gândit să faceți politică?

M.S. – Nu cred că sunt un intelectual, poate mai degrabă un liber cugetător și cel mai probabil, un populist înrăit. Pentru mine un intelectual care intră în politică, este un intelectual ratat.

S.C. – De ce nu vă întoarceți în România?

M.S. – Momentul nu este încă potrivit. Atunci când dușmanul ocupă națiunea, elitele sunt vândute și poporul este supus, rezistența se face în vârful munților sau în afara granițelor, altfel națiunea dispare.

S.C. – Ați scris o carte care se numește Manifest Cartea Neagră a României. Ce ne puteți spune despre ea?

M.S. – Plecând de la o stare accentuată de dezacord cu realitatea impusă, am făcut o imersiune profundă în gunoiul societății europene provocat de revoluția bolșevică, primul și al-doilea război mondial. Căutând elemente de înțelegere am ajuns la cauze și analizând conținutul, spre surprinderea mea, am găsit cutiile negre ale României. Manifest Cartea Neagră a României este nota mea sinteză.

S.C. – Ca să nu-mi reproșeze colegii că nu respect rigorile meseriei, trebuie neapărat să vă întreb: sunteți un antisemit?

M.S. – Vă mulțumesc pentru rigurozitate. Cred că cea mai bună definiție dată antisemitismului aparține marelui jurnalist și critic literar, Bernard Lazar, citez: „Antisemitismul se află în gestație permanentă în jidan și nu în antisemit.”

S.C. – Bine, dar care este poziția dvs?

M.S. – Imaginați-vă pentru o clipă următorul scenariu de groază: uzurpând identitatea românească străveche, niște țigani fără scrupule, de diferite naționalități, împrăștiați pe întreg mapamondul, ar lucra concertat la distrugerea și anihilarea tuturor edificiilor create de marea civilizație iudaică. În măsura în care aceștia ar fi deconspirați, oare, ar ezita cineva să-i numească, români? Și dacă ar face-o, pe bună dreptate de altfel, credeți că țiganii ar scăpa basma curată acuzându-și victimele de antidacism? Să fim serioși.

6 comments

  1. Mihai Serban e cu cateva clase de calitate mai presus decat cel care-i pune intrebarile, asta daca intervievatorul nu le-a pus naiv-provocator.

  2. Vai de capul nostru! Vă dați seama ce zice omul ăsta?
    În câteva fraze a măturat toată mizeria adunată în aproape 30 de ani de minciună și întuneric. Asta nu e gândire, e tsunami intelectual și patriotism desăvârșit revărsat peste diavoli. Cu asemenea intelectuali, “O să bată soarele și pe strada noastră”. Mulțumim domnule Sterie Ciumetti pentru acest mega interviu. Aveți fani la Constanța!

  3. D-ul jurnalist a dat dovadă de inteligență și strategie.
    Poate că la început a încercat să ducă discuția într-o zonă “acceptabilă” însă și-a revenit repede, curentul a fost prea puternic! Jurnalistul nu a încercat să-l împiedice pe d-ul Șerban să spună ce gândește, asta înseamnă că știe ce este un interviu și oricum nu ar fi fost posibil. Întrebările au fost excelente. Domnul Șerban are o viziune și o forță de sinteză uimitoare, nici un “telectual” nu ar fi reușit să-l inducă în eroare pentru că, pe lângă curajul și “sănătatea” cu care gândește, își iubește țara și adevăr grăiește! Felicitări, un mare moment de jurnalism, LIBER!

  4. Democrație directă cu un grup de reprezentanți este o teză nu tocmai de profunzime, domnul Șerban a formulat-o gândind singur în biroul său și fără a avea experiența implicării practice în realitățile sociale. ELVEȚIA nu este un model tocmai potrivit pentru o DEMOCRAȚIE FUNCȚIONALĂ.
    Mai aproape de adevăr se poate exemplifica San Marino despre care aproape nimeni nu știe nimic. Locuitorii acestui minuscul stat – prima republică înființată cu 800 de ani în urmă și care nu face tapaj că este democrat – și-au asigurat traiul liniștit într-un loc protejat natural, dar și bine organizat asupra invaziei tâlharilor. Au câștigat în lupta cu armata papalității (a lui Borgia) care intenționa să-i catolicizeze. Au propria spiritualitate -ancestrală – și trăiesc în bună conviețuire.
    Despre Democrație, ca să funcționeze nedeturnată – ca la toate tentativele din istorie, începând cu aceea gândită de Pitagora – introducerea unor elemente de bază în Constituție este STRICT OBLIGATORIE cu scopul de a fi protejată de atacurile rău intenționate ale nemernicilor.
    Mișcarea pentru Constituția României s-a înființat în luna februarie 2013 și a promovat un proiect de Constituție a Cetățenilor, Proiect încă perfectibil și la care lucrează peste 500 de români din toate profesiile și categoriile. Au fost înființate deja 7 Comitete de Inițiativă și prin domnul dr. Constantin Cojocaru s-au făcut demersurile legale prin publicarea în Monitorul Oficial în sensul de a fi convocat -legal- referendumul. În anul 2014 fost și tipărită cartea Constituția Cetățenilor explicată pe înțelesul tuturor, era după al doilea Comitet de Inițiativă. Deci, acțiunea este publică și foarte bine cenzurată de sistemul mediatic și cu alte piedici/arme ale teroriștilor autori ai loviturii de stat decembriste. Tel.: 0744 435 445.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Comment

Name *

Website

StatCounter - Free Web Tracker and Counter

Anunțuri

Ochii Basarabiei – La 26 martie 2018, în cadrul manifestărilor dedicate Centenarului Unirii Basarabiei cu România marcate la Chișinău, Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” a găzduit lansarea publicațiilor din Colecția 100 de cărți despre Basarabia la 100 de ani de la Unire.

https://orasulmeuchisinau.wordpress.com/2018/03/28/ochii-basarabiei/

via Ochii Basarabiei

Ochii Basarabiei

La 26 martie 2018, în cadrul manifestărilor dedicate Centenarului Unirii Basarabiei cu România marcate la Chișinău, Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” a găzduit lansarea publicațiilor din Colecția 100 de cărți despre Basarabia la 100 de ani de la Unire.

1În cadrul evenimentului au participat autori, istorici, oameni de cultură și toți cei îndrăgostiți de limba, istoria și cultura românească.

Una dintre aceste publicații este Ochii Basarabiei(jurnal) semnată de jurnalistul român Gheorghe Pârja, care în perioada 1991-2018 a urmărit evenimentele care s-au desfășurat la Chișinău și în Republica Moldova,  la care autorul a fost martor.

Pîrja, Gheorghe. Ochii Basarabiei / Gheorghe Pârja ; pref.: Nicolae Dabija ; postf.: Teodor Ardeleanu. – Baia Mare : Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare, 2018. – 344 p. – ISBN 978-606-89-67-00-4.

Chiar în primele pagini ale volumului autorul îi face o mică prezentare:

„Scrise în perioada 1991-2018, publicate în cotidianul „Graiul Maramureşului”, articolele, interviurile din această carte sunt reacţia unui jurnalist care, timp de mai bine de un sfert de veac, a urmărit evenimentele din Basarabia (Republica Moldova). Unele au fost trăite la faţa locului. Sunt mărturisirile unui perseverent, ale unui căutător de lume românească, despre care ştiam că există, dar nu o cunoşteam îndeaproape. Pentru veridicitatea atmosferei am păstrat emoţiile din timpul desfăşurării întâmplărilor. Nu din vanitate am închegat această carte, ci dintr-o datorie profesională acum în Anul Centenar al Unirii Basarabiei cu România. Fie un omagiu adus celor care cred că avem o singură Ţară şi ea se cheamă Limba Română. Şi mai cred că „Dumnezeu se bucură când fraţii sunt împreună”.

Autorul

În volum apar şi câteva interviuri luate de Gheorghe Pârja unor personalităţi din Republica Moldova: Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Nicolae Ciobanu, Mircea Druc, etc.

Pe coperta IV este reprodusă poezia Rugăciune pentru Basarabia semnată de poetul român Horia Bădescu.

Volumul de față poate fi citit și recitit la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” din Chișinău.

001

Potrivit cunoscutei actrițe Nicole Kidman, celebrul regizor american Stanley Kubrick a afirmat că lumea este guvernată de pedofili. Ea a mai afirmat că în timpul filmărilor la „Eyes Wide Shut”, în urma cărora regizorul a și decedat [se pare, suspect, la doar 6 zile de la vizionarea filmului], solitarul Kubrick [1928-1999]i-a explicat „cum funcționează lumea la vîrf și cine o conduce în realitate, din umbră.” Ca urmare a afirmațiilor ei publice, Hollywood-ul i-a anulat deja în acest an actriței 2 contracte. – ActaDiurna, cf. beforeitsnews.com (doar în engleză).

Potrivit cunoscutei actrițe Nicole Kidman, celebrul regizor american Stanley Kubrick a afirmat că lumea este guvernată de pedofili. Ea a mai afirmat că în timpul filmărilor la „Eyes Wide Shut”, în urma cărora regizorul a și decedat [se pare, suspect, la doar 6 zile de la vizionarea filmului], solitarul Kubrick [1928-1999]i-a explicat „cum funcționează lumea la vîrf și cine o conduce în realitate, din umbră.” Ca urmare a afirmațiilor ei publice, Hollywood-ul i-a anulat deja în acest an actriței 2 contracte.  – ActaDiurna, cf. beforeitsnews.com (doar în engleză).

vhttp://beforeitsnews.com/economy/2018/02/nicole-kidman-stanley-kubrick-said-pedophiles-run-the-world-2935983.html

Stanley Kubrick claimed that “the world is run by pedophiles”, according to Nicole Kidman, who says the reclusive director taught her “how the world works and who is really in control behind the scenes” while filming Eyes Wide Shut.

“Stanley told me the world is run by pedophiles,” Nicole Kidman said while promoting HBO’s Big Little Lies, in Los Angeles. “He studied secret societies his whole life, he was fascinated by them, and he said the elite, the top secret societies, they are full of men with a certain predilection. They are tied together, sort of bonded, by pedophilia.

“They all know each other’s dark secrets. There is no way out for any of them. It’s a lifetime bond. Even if one of them wanted to go straight, repent, so to speak, he can’t. His peers will bring him down. They are in it until death, driving the world to ruin. That’s kind of how Stanley explained it but it was all very complex. I’m probably not doing it justice.”

The 1999 film, starring Kidman and her then husband Tom Cruise, was Stanley Kubrick’s last outing as director before his death the same year. Many people believe Kubrick gave away too many secrets in the film about secret societies and the global elite, and it may have cost him his life.

Asked if Kubrick’s knowledge of secret societies and their darkest secrets had anything to do with his death, Kidman raised an eyebrow and said “That’s not a question I can answer here.”

“Though maybe I could. None of you in the media would be allowed to print it, would you? The men who own your companies wouldn’t allow it to get out,” Kidman said.

A brave speaker of truth, Nicole Kidman had contracts cancelled by two Hollywood studios earlier this year after she dared go against the current Hollywood agenda by saying “we need to support whoever is the president”.

By daring to speak about the possible reasons for Stanley Kubrick’s death she is now running the risk of further attacks.

While she was not willing to comment on the cause of Kubrick’s death, Kidman was willing to say that the reclusive director was not expecting death to come so soon.

“Stanley’s next film was going to be about psychopathic pedophiles. He said he was going deeper down the rabbit hole.”

“He always had four of five projects ready to go. He was a meticulous researcher. He believed the most powerful films always have a hard grounding in truth.”

Read More @ TopBuzz.com

 

DE INVESTIGAT: Din nou despre CNP-uri și Corporația România – de data aceasta, legătura lor cu Vaticanul. – De la blogul Profesorului Ion Coja.

http://ioncoja.ro/pentru-cultura-noastra-generala

a se vedea și articolul nostru mai vechi:

https://actadiurna2016.wordpress.com/2016/12/14/ce-este-globalismul-raspuns-globalismul-este-un-concept-initiat-de-vatican-la-anul-1000-d-hr-prin-intermediul-a-trei-bule-papale-niciodata-abrogate-deci-valabile-si-azi-simbolizate-de

BULE PAPALE SI SCLAVIA UMANITATII

Sa vedem cum face Vaticanul sa conduca si sa controleze din umbra intreaga omenire. In drepturile canonice se spune ca: „orice afirmatie care nu este contestata devine adevar, [prin intermediul termenului] ‘acquiesce’, termen din dreptul roman care indica acceptarea unei reguli fara contesta[re].” Ei bine, Vaticanul a emis niste documente numite Bule Papale, care NU AU FOST CONTESTATE NICIODATA, DECI SANT VALIDE IN PERPETUM. Dar sa examinam continutul acestor trei particulare Bule Papale.

BULA NR 1 – UNAM SANCTAM
La 18 noiembrie 1302 papa Bonifacio VIII emana bolla papala intitulata Unam Sanctam. Ce afirma acesta bolla? Acesta bolla afirma urmatoarele: „TOATA lumea si SUFLETELE care alcatuiesc aceasta umanitate sant ale noastre”, in conformitate cu dreptul de revendicare al oricarui bine. Acest concept de a reclama ceea ce [nu] este al [s]au l-a facut si Vaticanul. Au revendicat un drept de parca ar fi stat in varful unui munte si ar fi vazut toate aceste persoane adormite care le permit sa isi insuseasca toata puterea si tot aurul in catacombele lor, lucru care le-a permis sa fie proprietarii lumii. In realitate CHIAR SANT, PENTRU CA NIMENI NU A CONTESTAT CONTINUTUL ACEASTEI BOLLE PAPALE.
Este vorba de un blestem la adresa omenirii si va voi dovedi de ce. Este primul EXPRESS-TRUST din istoria umanitatii cu ajutorul caruia si-au insusit intrega lume si Sufeletele care o populeaza. V-am aratat cum au facut acest lucru cu ajutorul Cartificatului vostru de Nastere care este de fapt titlul asupra sufletului vostru pe care ei il au in propiile lor registre. Ei ne-au inregistrat, iar acea inregistrare reprezinta un titlu asupra Sufletului vostru. Iata cateva din regulile enumerate in aceasta bolla papala.
„Deci biserica singura si unica are un singur corp, un singur patron cu doua capete (ca si cand ar fi un monstru), in persoanele lui Isus si Petre succesorul sau pentru ca asa a dorit Isus cand a zis: „paste oile mele”. Cand a spus „ale mele” nu se referea in general[?], in particular[?] la unele sau altele, de aceea de fapt toate sant ale noastre.
In aceasta biserica sant doua spade: una spirituala si una temporala. Cine neaga ca spada temporala ii apartine lui Petr[u] a interpretat rau cuvintele lui Isus care spune: „pune spada ta in teaca”. Deci ambele sabii sant in puterea bisericii, si cea sprituala si cea materiala. Cea materiala trebuie sa fie exercitata in favoarea biserici[i] iar cealalta direct de biserica. In plus este necesar ca cele doua spade sa fie puse una peste alta astfel incat autoritatea temporala sa fie dependenta si supusa celeilate, pentru ca adevarul atesta ca autoritatea spiritula are sarcina de a instrui puterea pamateasca, iar daca se dovedeste ca nu este buna, sa poata sa o judece. In consecista noi declaram, stabilim, definim si afirmam ca este absolut necesar pentru salvarea oricarei creaturi umane sa se supuna [PONTIFEXULUI de la ROMA].”

BULA NR 2 – ROMANUS PONTIFEX. In ziua de 8 ianuarie 1455 papa Niccolò V emana bula papala Romanus Pontifex. Cu alte cuvinte in anul 1455 a fost creat Trustul Testamentar (Incredintare Testamentara), primul Trust Testamentar din istorie. Acest lucru a fost facut inainte cu 20 sau 30 [de ani inainte de] plecarea lui Cristofor Columb spre America.
Cu acest Trust, Vaticanul a reusit sa isi insuseasca toate proprietatile pe care le dorea, adica toata lumea pe care a transferat-o in acest Trust Testamentar. Este vorba despre un Trust care poate sa isi insuseasca ca bunuri proprii toate bunurile planetei.
Va amintiti de Titlurile de proprietate pe care le detineti? Voi nu santeti proprietari, voi nu aveti nimic. Nimic nu va apartine, nici moleculele pentru ca ele apartin Universului. Voi nu stiti nimic , dar Vaticanul stie despre asta, stie ca voi nu santeti proprietari pe nimic. Tot ce aveti este titlul de folosinta. Aceasta este de fapt titlul vostru de proprietate. Voi nu veti fi niciodata proprietari. Niciodata in acest sistem, vreau sa zic in acest sistem care este aproape ajuns la final. Acesta este ROMANUS PONTIFIX. Iata un paragraf al acestei bolle papale:
“I-am permis regelui Alfonso libertatea deplina de a conchista[cuceri], supune si incarcera pe toti Saracenii [arabii musulmani] si de a-i invinge pe vrasmasii lui Cristos, de a le confisca lor oricare regat, ducat, proprietate, principat, toate bunurile mobile si imobile si de a-i arunca in saracie perpetua.”

BULA NR 3 – AETERNI REGIS
La 21 iunie 1481 papa Sisto IV emana bolla papala Aeterni Regis ([Domnia]Eterna). Sa nu uitati va aceasta bolla a fost emanata cu 11 ani inaitea plecarii lui Criostofor Columb catre America si reprezenta un alt Trust care are ca regula principala: ”perpetua domnie/stapinire”.
Acesta bolla papala este un act testamentar secundar, reprezinta o a doua coroana care domneste asupra umanitatii si care ii face pe oameni sa fie scalvi. ACESTA ESTE COMMON-WEALTH.ul. Coroana [Domnia]Common-Wealth s-a nascut atunci. Voi poate credeti ca este o inventie englezeasca, nu este asa? Nu. Regina il serveste si ii este supusa papei. Vaticanul este institutia cea mai puternica a planetei. Iata cate ceva din acesta bula papala:
“Daca vreunul din indigeni sau din cei care sant in afara regatului Castiliei, oricine ar fi acestia ar incerca sa distruga, sa faca trafic, sa descopere sau sa cunoasca secretele acestui pamant, acestora trebuie sa le fie interzisa fara nici o ezitare autorizarea si acordul oamnilor locului in felul si modul in care a fost scris in acest articol. ,,,care trebuie sa fie observat [supravegheat?]in afacerile maritime impotriva celor care coboara catre mare”.
Deci nimeni nu poate obtine confirmarea noastra, aprobarea, declaratia sau reglementarea, daca violeaza legitimitatea acestor pagini sau este impotriva lor. Daca cineva doreste sa faca acest lucru se va intalni cu furia lui dumnezeu- papa -domine deus omnipotens etc etc
Ati remarcat cred, ca bula papala Aeternis Regis are de a face cu afacerile maritime si cu cei care cobora catre mare. Acest lucru se datoreaza faptului ca, din episodul biblic al arcei lui Noe, lumea rezulta [ca fiind] inca pierduta in mare, dupa parerea stapanilor de la Vatican. Legile maritime spun ca cine este pierdut in mare nu are nici un drept si nu poate revendica nici o avere sau proprietate. Toate codurile legislative de astazi deriva din Codul Maritim si din Legea Amiralului.
Papa detine toata puterea materiala si spirituala si toate bunurile mobile si imobile pana cand umanitatea care in actualul moment rezulta [ca fiind]ratacita in mare, nu se va intorce ca sa recalme drepturile sale. Pana cand sistemul juridic se va baza pe dreptul canonic iudeo – romano – crestin [?]nimeni nu se va putea [e]libera de acesta sclavie .
Toti sint sclavi nestiutori disparuti in mare. Bunurile pe care le avem nu ne apartin, ci avem doar privilegiul sa le folosim. Daca credeti sau nu, suveranitatea nostra este doar utopie daca acceptam [`]acquiesce[‘] regulile abuzive aruncate asupra noastra ca un navod. Dar daca revendicam s[u]veranitatea individuala, individ dupa individ, atunci exista o speranta ca matrixul sclaviei si exploatarii sa cada, iar o generatie noua de indivizi maturi constienti de realitatea istorica si de drepturile lor naturale ar aparea si ar salva generatii intregi din mizeria, ratacirea morala si exploatarea la care sintem supusi de Corporatia romana ROMANIA, posesiune papala, care ne jefuie tara din 1866[?] incoace, de cind a fost creata corporatia ROMANIA[?]. Inainte de 1859 ne exploatau otomanii bazati pe ace[e]asi metoda[?], dar de rit constantinopolitan[?].

„…simplul fapt că noi românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, ,,una singură” ca nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare streine ce ne încungiură, e dovadă destulă şi că aşa voim să fim noi, nu altfel. […]Românii voiesc a li se garanta uzul public al limbei lor pe pământurile în cari locuiesc[…] Faţă cu această cerere întâlnim însă în amândouă părţile Imperiului austro-ungar o rezistenţă necalificabilă prin obrăznicia ei.”

Mihai Eminescu: Niciun neam de pe faţa pământului nu este mai tolerant decât românul

Mihai-Eminescu„Biserica şi şcoala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe sama lor şi, prin aceasta, şi-au cerut păstrarea naţionalităţii şi nimic mai mult. În dejudecarea lucrurilor acestei lumi şi, mai ales, în secolul nostru, ne-am deprins a aplica o singură măsură, aceea a interesului material, a stăpânirei asupra puterei fizice; şi cu toate acestea oamenii, chiar cei mai materialişti, lucrează fără să vreie, ba fără să ştie, pentru un scop mai înalt. Această conştiinţă o are poporul, n-o are câteodată omul cult.

În zadar am căuta în lume poporul care să trăiască numai pentru câştig material ca atare, la toate vom găsi că acest câştig este numai mijloc, niciodată scop; chiar la rasa evreiască, a cărei lege nu admite nemurirea sufletului şi este deci inferioară celorlalte legi ale pământului, chiar la evrei, zic, unde se pare că ochii sunt aţintiţi la câştig material, vedem răsărind o idee mai înaltă. Din acest punct de vedere privită, cestiunea, pentru un popor ca cel românesc, devine simplă. Nu veleităţile unei vieţi de stat mai mult sau mai puţin precare, nu deşertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim. Oamenii de care se vorbeşte mai puţin şi popoarele item sunt cele mai fericite. Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.
Şi nu sunt aşa de multe condiţiile pentru păstrarea naţionalităţei. Cei mai mulţi oameni nu sunt meniţi de a-şi apropria rezultatele supreme ale ştiinţei, nu [sunt meniţi] de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un razăm moral într-o lume a mizeriei şi durerei, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene. În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi. Şi chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstracţiunile supreme ale minţii omeneşti, nici una însă nu e lipsită de espresia concretă a simţirei şi numa în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin. Şi într-adevăr, dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: ,,aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel”, oare s-ar fi născut atâte limbi pre pământ? Prin urmare simplul fapt că noi românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, ,,una singură” ca nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare streine ce ne încungiură, e dovadă destulă şi că aşa voim să fim noi, nu altfel.
Vedem dar că cestiunea noastră se simplifică din ce în ce. Românii voiesc a li se garanta uzul public al limbei lor pe pământurile în cari locuiesc şi vom vedea că toate mişcările pe cari le-au făcut, în acest senz le-au făcut.
Faţă cu această cerere întâlnim însă în amândouă părţile Imperiului austro-ungar o rezistenţă necalificabilă prin obrăznicia ei.
Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăiri colonişti, venituri, oamenii nimărui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai iveşte câte un neamţ singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieşte el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanţă. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum. Nimeni n-are să ne ‘nveţe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem — români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede că frica de ruşi ne-ar ademeni să ne facem nemţi sau vice-versa sau, cum cred ungurii, că de frica acestor doi ne-am putea găsi flataţi să ne contopim cu naţia maghiară, toate acestea sunt iluzii de şcoală; limba şi naţionalitatea românească vor pieri deodată cu românul material, cu stingerea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin desnaţionalizare şi renegaţiune.

A persecuta naţionalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa şi a ne învenina împotriva persecutorilor. Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure ţările româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au vroit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hugenoţii în Franţa, maurii în Spania, polonii faţă cu rutenii, ungurii cu românii — toţi au încercat a câştiga pentru cercul lor de idei populaţiile conlocuitoare şi aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveşte c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, şi nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia şi trăiesc nesupăraţi în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanţii, evreii, toţi sunt faţă şi pot spune dacă guvernele româneşti au oprit vro biserică sau vro şcoală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una.
Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoşeşti, pe care nimene nu le stăpâneşte jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba şi biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.
Ce se va zice însă când vom arăta că pe pământ românesc, în Bucovina, sub sceptrul austro-ungar, sinagoga evreiască are mai multă autonomie decât biserica românului? Căci dacă evreul are rabin, şi-l alege singur, dacă are şcoală jidovască, îşi caută singur de dânsa . Dar dacă îi trebuieşte românului preot, îl numeşte (mediat) guvernul de la Viena; dacă biserica lui are avere, o administrează tot guvernul de la Viena; dacă are şcoală, profesorii sunt numiţi tot de guvernul de la Viena. Şi cu toate acestea Bucovina n-au fost luată cu sabia, ci din contra prin bună învoială şi cu condiţia ca starea de lucruri în trebile bisericeşti şi politice să rămână intactă.” (Certitudinea)

Mihai Eminescu, în Curierul de Iaşi, noiembrie 1876.

Constantin Noica: „În așa măsură avem [limba latină] în sânge încât a fost suficient, în Oltenia, o administrație în limba latină de două-trei decenii doar, pentru ca apoi timp de o sută și ceva de ani oltenii să dea, la nivelul liceului, cei mai buni latiniști ai țării.”

Constantin Noica Ființa românească și limba latină În nicio limbă, probabil, la „a libera” nu se spune ca la noi: a da drumul. Când un copil sau o fată spun „dă-mi drumul”, ei nu știu de sigur ce spun. Dar nu o știm bine nici noi, oameni maturi și cultivați. Căci a da drumul, cum…

via Constantin Noica: Ființa românească și limba latină „Când o limbă îți dă: obârșia, tăria de-a rezista și putința de-a uni și face o națiune, iar în actual îți dă deschiderea către unele limbi de seamă ale lumii, atunci limba aceea nu este o piesă de arhivă.” — Ion Coja

Constantin Noica

Ființa românească și limba latină

În nicio limbă, probabil, la „a libera” nu se spune ca la noi: a da drumul. Când un copil sau o fată spun „dă-mi drumul”, ei nu știu de sigur ce spun. Dar nu o știm bine nici noi, oameni maturi și cultivați. Căci a da drumul, cum o arată Sextil Pușcariu, înseamnă a arăta drumul, într-un desiș de codru sau la o curmătură de dealuri unde te-ai trezit. Iar dacă și popoarele se pot trezi în desișul istoriei sau la o curmătură de căi ale altora, mai puternici în acel ceas, atunci se poate spune că nouă, românilor, limba latină ne-a dat, ne-a arătat drumul. A nu ști aceasta, a uita ori a nesocoti aceasta, se poate plăti cu ființa ta ca popor, chiar dacă ființezi mai departe ca populație undeva pe harta globului.

Dar noi avem o dovadă concretă și apropiată istoricește cu privire la ce înseamnă limba latină pentru unitatea noastră. La unele popoare vecine, catolicismul, cu limba latină ca veșmînt (uneori și limbă a cancelariilor și administrației) a putut dezbina: pe croați catolicismul i-a înstrăinat de sârbii ortodocși, pe polonezi i-a desprins (probabil în chip deliberat) de masa slavă din Răsărit, pe ungurii catolici i-a putut învrăjbi cu cei reformați; căci conflictele religioase – suprapuse desigur celor economice și de clasă – au fost cele mai zguduitoare din istorie, așa cum se vede chiar astăzi în Irlanda. La noi însă s-a întâmplat ceva uimitor istoricește, în Transilvania aceea a tuturor descălecărilor românești: tocmai dezbinarea religioasă ne-a favorizat unirea, și anume prin limba latină, care ne-a arătat drumul.

Nu voi invoca niciodată îndeajuns – spre a arăta cine suntem și cum ne-am regăsit – dezbinarea religioasă ce s-a produs între români, sub acțiunea calculată a puterilor stăpântoare, prin ralierea unei părți a populației autohtone la catolicism. De dezbinarea uniților cu ortodocșii dă oricând mărturie amintirea Mitropolitului Andrei Șaguna. Dar cei ce urziseră scoaterea românității din matca ei, uitaseră de limbă, de limba latină! Iar limba aceasta, în mâna latiniștilor ardeleni, a devenit instrumentul de trezire a românității și, până la urmă, de unificare a ei.

Coborîți până la București, unde în largă măsură ei au creiat Academia (așa cum Gheorghe Lazăr ardeleanul din Avrig, dădea școală românească în locul celei grecești), latiniștii au dus până la exces gândul lor reformator sau formator pentru o întreagă națiune: au dat Dicționarul limbii române al lui Massim și Laurian, care putea suna straniu într-un ceas când Maiorescu și Eminescu aduceau limba cea adevărată, dar care astăzi, după mai bine de 100 de ani, apare drept un monument al culturii și națiunii noastre, emoționant tocmai prin învățata lui partinitate – nu lipsită de multe contribuții științifice – pentru limba latină.

Ar trebui ca locuri întregi din acest dicționar să stea sub ochii elevilor astăzi, după cum ar fi bine ca unele lucrări asupra formării limbii noastre, ca „Încercarea de semaseologie” a lui Lazăr Șăineanu (mai român decât mulți dintre cei ce l-au silit să plece din țară) să reapară, așa cum au fost republicate „Basmele românilor”, spre a se arăta câtă sevă latină este în ființa noastră spirituală.

Dar ceea ce ar trebui, mai ales, ar fi ca limba latină, care ne-a făcut posibilă vorbirea, dârzenia istorică și apoi ieșirea la lumină, să reapară cu titluri pline în sistemul nostru de învățămînt și astfel în modelarea conștiințelor tinere românești. Nu este sigur că francezii n-ar fi fost totuși francezi și cu o limbă precumpănitor celtică sau germanică, după cum spaniolii ar fi putut fi spanioli cu o limbă iberică sau de influență maură. Noi însă n-am fi fost ce sîntem fără limba latină.

În așa măsură o avem în sânge încât a fost suficient, în Oltenia, o administrație în limba latină de două-trei decenii doar, pentru ca apoi timp de o sută și ceva de ani oltenii să dea, la nivelul liceului, cei mai buni latiniști ai țării. Dacă totuși alte limbi romanice au și ele tăria latină a limbii noastre, atunci cu atât mai mult trebuie să învățăm latina, prin care avem dintr-odată acces la alte șase limbi, dintre care trei (franceza, italiana și spaniola) sunt mari limbi ale lumii de azi și de mâine.

Când o limbă, moartă dar nu tocmai, îți este atât de firească – așa cum nu se întâmplă polonezului sau ungurului cu latina – cum și de ce să te lepezi de ea? Poate pentru că trăim într-un veac în care umanitățile nu mai au însemnătate față de reușitele științelor? Dar s-ar zice că reușitele acestea încep să se întoarcă împotriva omului, dacă el nu se hrănește și din „umanități”. Iar dacă e vorba de marii oameni de știință ai timpului nostru, atunci un Norbert Wiener, un Heisenberg, un Weizsäcker ar da de rușine, cu greaca și latina lor, ca și cu impresionanta lor cultură umanistă pe toți cei care cred că știința este sortită să pustiiască vechea și încercata cultură.

De altfel, după cum se știe, limba latină nu este numai o treaptă către umanități; fraza latină – mai mult decât cea greacă – reprezintă și o lecție de logică. Există și o logică a vorbirii, a logosului, care ar putea fi un excelent corectiv pentru logica prea mecanică pe model matematic. Există o logică vie și suplă, una a lucidității, nu doar un calcul logic, cu noaptea lui, în care știu mașinile ce fac, dar omul nu mai știe bine ce se face cu el și cu societatea lui.

Când o limbă îți dă: obârșia, tăria de-a rezista și putința de-a uni și face o națiune, iar în actual îți dă deschiderea către unele limbi de seamă ale lumii, deschiderea către cultura îmblânzitoare a furor-ului științific și chiar deschiderea către o logică a cugetului gânditor, nu numai a celui operator, atunci limba aceea nu este o piesă de arhivă. Arhivari sunt cei care o țin sub obroc. Ea, în schimb, îți arată drumul, și apoi îți dă drumul, te eliberează până și de ea însăși, către isprăvile pe care veacul îți cere să le faci! Dar tot ea îți spune, pe orice căi a-i apuca-o: Vita sine cultura quasi imago mortis est.

8 comentarii

  • Călin  31 decembrie 2017 la 12:05 pm

    Cartea lui Eliezer Schein, zis Șeineanu, despre basmele românilor, o am. Acolo „învățăm” că balada Meșterul Manole nu-i românească, printre altele.
    Cum un străin poa’ să’nțeleagă mai bine sufletul românilor n’o pricep și pace.

    Răspunde

    • Ion Coja  31 decembrie 2017 la 12:29 pm

      Nu-mi împrumutați și mie pentru 15 zile Basmele?

      Răspunde

      • Călin  31 decembrie 2017 la 1:38 pm

        Am aflat doar „Ielele și Zânele Rele”, Lazăr Săineanu, Ed Seculum, 2012. Cartea are tot ce-a publicat Schein despre folclor, chiar articolele în franceză, în afară de „Basmele”.
        Eu, poate-ați văzut după IP, nu-s din București, altfel cu mare drag.
        Știu că nu-i la fel, însă cartea se poate citi sau descărca de aici:
        https://archive.org/details/basmeleromnenco00goog

        Răspunde

        • Ion Coja  31 decembrie 2017 la 4:01 pm

          Vreau să verific o ipoteză. Mulțumesc pentru trimitere. Voi avea curând un text pe acest subiect.

          Răspunde

  • Akritas  31 decembrie 2017 la 9:50 am

    Dar cei ce urziseră scoaterea românității din matca ei, uitaseră de limbă, de limba latină! Iar limba aceasta, în mâna latiniștilor ardeleni, a devenit instrumentul de trezire a românității și, până la urmă, de unificare a ei.”
    limba latina a devenit instrumentul de aservire intereselor occidentului. a devenit calea prin care deveneam din colonie orientala dependenta de turci, o colonie dependenta de occident organizata sistematic nemteste si jefuita si exploatata tot atit de nemteste…nu ca turciii sau rusii…niste nepriceputi….
    „Domnul Profesor Stănescu ne spune, însă, că jefuirea românilor s-a intensificat după obţinerea independenţei, în 1877, şi după Marea Unire, din 1918, astfel că în perioada care a urmat, până în anul 1945, la cele 1.263 tone de aur s-au mai adăugat alte 12.564 tone de aur, reprezentând daune de război şi profiturile scoase din ţară de corporaţiile străine care, în perioada interbelică, ajunseseră să controleze peste 80% din capitalul românesc.”
    http://ioncoja.ro/constantin-cojocaru-face-adunari-si-scaderi/

    Răspunde

    • Ion Coja  31 decembrie 2017 la 10:59 am

      Încercați să vă imaginați ce ar fi zis Noica dacă ar fi citit comentariul dvs despre limba latină ca instrument al etc., etc. Sunt profund deamăgit!

      Răspunde

      • Akritas  31 decembrie 2017 la 2:37 pm

        cred ca ar fi zis asta :
        „…au dus realul istoric până la limitele lui…
        …au trimis realul politic până în pragul prăbuşirii Europei (francezii cu vanitatea napoleoniană, englezii cu divizarea Europei, germanii cu trei războaie demente)…
        …au pătruns în realul cunoaşterii ştiinţifice până la „scepticism”…
        …au ajuns cu realul culturii umaniste până la „absurd”…
        …au ajuns, cu realul civilizaţiei tehnice, până la punctul la care se întreabă singuri dacă Terra va supravieţui…
        … „Lumea este a mea” a spus omul modern…”

        Răspunde

DEZINFORMAREA ȘI CENTENARUL MARII UNIRI – Ioan-Aurel POP, Rectorul Universității Babeș-Bolyai, Cluj: „În cercurile filosofice actuale se discută mult despre natura comunicării. Pentru acești teoreticieni, comunicatorii de-acum nu mai au menirea să explice lumii realitatea care există ori s-o facă accesibilă, cunoscută, ci să construiască o nouă realitate/ noi realități, în funcție de ideile comanditarilor lor, ale grupurilor de interese, ale liderilor comunităților. De-a lungul timpului, s-a schimbat și abordarea noțiunii de adevăr.”

DEZINFORMAREA ȘI CENTENARUL MARII UNIRI – Ioan-Aurel POP, Rectorul Universității Babeș-Bolyai, Cluj: „În cercurile filosofice actuale se discută mult despre natura comunicării. Pentru acești teoreticieni, comunicatorii de-acum nu mai au menirea să explice lumii realitatea care există ori s-o facă accesibilă, cunoscută, ci să construiască o nouă realitate/ noi realități, în funcție de ideile comanditarilor lor, ale grupurilor de interese, ale liderilor comunităților. De-a lungul timpului, s-a schimbat și abordarea noțiunii de adevăr.”

http://larics.ro/dezinformarea-si-centenarul-marii-uniri

2017-05-15

DEZINFORMAREA ȘI CENTENARUL MARII UNIRI

Ion Aurel Pop*

În contextul „războiului informațional” purtat cu metode tot mai sofisticate, se cuvin luate măsuri de contracarare a propagandei neprietenoase. Factorii de decizie din România au menirea și obligația de a scoate adevărul (atât cât este omenește posibil) la lumină și de a-l face cunoscut. De aceea, salutăm lansarea de către Academia Română a LARICS (Laboratorul de Analiză a Războiului Informațional și Comunicare Strategică), care funcționează sub coordonarea Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” (al Academiei Române), condus de prestigiosul expert Dan Dungaciu, profesor la Universitatea din București. Cercetătorii și analiștii cooptați în această structură academică urmează să se ocupe de analiza metodelor și strategiilor folosite în războiul informațional care afectează România și Uniunea Europeană și care vin în special dinspre Rusia și Ungaria. Concentrarea muncii laboratorului pe zonele și mediile în care aceste mesaje de propagandă care pot destabiliza România prind cel mai bine, adică acolo unde încrederea în instituții și în lideri este cea mai scăzută, poate corecta percepția acelei părți amăgite a opiniei publice românești. O direcție a destabilizării prin propaganda ostilă se referă chiar la făurirea statului național unitar român în 1918.

Trecutul, dincolo de orice formă de manipulare și de propagandă, este dificil de cunoscut. Dificultatea vine dintr-o chestiune relativ simplă: istoria-cunoaștere (unii îi zic și istorie-discurs) nu se poate suprapune niciodată perfect peste istoria-realitate. Cu alte cuvinte, realitatea de demult nu mai poate fi niciodată reînviată, revitalizată, copiată întocmai, ci poate fi doar reconstituită în mod aproximativ, în funcție de izvoarele păstrate și cunoscute. În plus, mai sunt și viziunile diferite ale istoricilor asupra vieții, viziuni care generează și interpretări diferite asupra trecutului (care este tot o dimensiune a vieții). Istoricii sunt și ei oameni, cu idei moștenite din familie, cu o anumită educație, cu opinii politice și filosofice, cu interese etc. Se produc, astfel, fresce diferite ale lumii și se multiplică nevoia permanentă de noi investigații istorice.

Trecutul, fiind de fapt viață revolută, este foarte tentant, are mulți fani care ar vrea să-l cunoască fără să aibă instrumentarul necesar. Cei care descifrează trecutul în acest fel nu sunt, de regulă, specialiști, ci amatori. Amatorismul se manifestă însă și în rândul unora dintre specialiști, adică al unor istorici de meserie, care au învățat temeinic cum se poate reconstitui trecutul, dar, din varii motive, nu-l mai studiază în funcție de mesajele izvoarelor. Pe de o parte, unii nu reușesc să mai ajungă la izvoare, fiindcă accesul la surse presupune o pregătire superioară, dificilă, insistentă, continuă, pe care aceștia nu o au; pe de altă parte, alții ar putea să ajungă ușor la mărturiile despre trecut – mai ales la cele din epocile mai recente, elaborate necriptat și în limbi accesibile –, dar preferă să nu o facă. Motivele pentru care unii dintre specialiști nu mai merg la surse se leagă de anumite concepții filosofice. De exemplu, ideea lui Francis Fukuyama despre „sfârșitul istoriei” le deschide unora apetitul pentru speculații gratuite, în condițiile în care lumea nu se mai află la zenit, ci la amurg sau la apus. În altă cuprindere, tratarea post-modernă a realității contemporanele este de ajuns adepților post-adevărului pentru repudierea reconstituirii veridice a frescelor trecutului.

foto 2 Ion Aurel Pop

În cercurile filosofice actuale, se discută mult despre natura comunicării. Pentru acești teoreticieni, comunicatorii de-acum nu mai au menirea să explice lumii realitatea care există ori s-o facă accesibilă, cunoscută, ci să construiască o nouă realitate/ noi realități, în funcție de ideile comanditarilor lor, ale grupurilor de interese, ale liderilor comunităților. De-a lungul timpului, s-a schimbat și abordarea noțiunii de adevăr:

  1. Adevărul-corespondență (sau echivalență) = discursul sau teoria trebuie să se adecveze cât mai exact cu realitatea; ideile specialiștilor reflectă realitatea așa cum este ea, o descriu și o prezintă oamenilor în mod cât mai apropiat de felul cum este ea.
  2. Adevărul-coerență (de la Kant încoace) = ideile sunt adevărate dacă sunt compatibile cu ansamblul ideilor considerate la un moment dat adevărate, dacă nu contravin acestora.
  3. Adevărul-semnificație = semnele și codurile prin care se comunică făuresc ele însele realitatea, iar această realitate virtuală devine adevăr; adevărul se manifestă în funcție de utilitate. Prin urmare, adevărul poate să fie diferit pentru fiecare grup de oameni și chiar pentru fiecare individ, după principiul că un leu înseamnă ceva pentru cel care nu are decât cincizeci de bani și cu totul altceva pentru cel care are un milion de lei.

Această relativizare fără limite a adevărului în general a condus, implicit și inevitabil, la relativizarea adevărului istoric, care, pentru unii, nici nu mai există și, prin urmare, nu mai trebuie căutat. De aici decurge și modalitatea de a face istorie oricum, după impresii de moment, după comanda socială, după interesul cuiva, după gustul publicului, după cota de vânzare a cărților de istorie pe piață etc. Numai că astfel de discurs despre trecut nu mai este produsul muncii specialistului, ci al imaginației amatorului (chiar dacă cel care scrie istorie este istoric cu diplomă/ diplome). Altfel spus, și specialistul de formație poate să fie amator prin modalitatea de elaborare a discursului.

Construirea de adevăruri alternative ca fresce noi ale vieții de odinioară relativizează trecutul de o asemenea manieră încât îl bagatelizează, îl ironizează, îl coboară în ochii publicului. Una este însă să greșești involuntar – fiindcă errare humanum est – în reconstituirea unui fragment din trecut și cu totul altceva este să pui „eroarea” ca premisă și să spui că orice tablou despre trecut este bun, este de acceptat, deoarece totul este relativ.

foto 3 Ion aurel pop

Unii adepți ai adevărului-semnificație îl acceptă involuntar, fără să știe teoria acestuia, doar pentru că sunt la modă ignoranța, incultura și tupeul. Disprețul față de reconstituirea veridică a trecutului se vede mai ales din cultivarea astăzi a celor două viziuni extreme despre istoria românilor:

  1. Noi, românii, nu am fost nimic sau mai nimic în trecut și, ca urmare, ar fi de preferat să recunoaștem asta în studii, cărți, monografii, sinteze, manuale și să prezentăm oamenilor și, mai ales, generațiilor tinere, nimicnicia noastră.
  2. Noi, românii, am fost totul în lume, dar, din prostie, modestie, miopie sau datorită unor comploturi bine orchestrate contra noastră, nu ne prezentăm lumii în lumina „adevărată”, de „genii ale omenirii”, de „părinți ai civilizației”.

În primul set de abordări intră o serie de idei minimaliste, susținute prin extragerea din scrisul istoric românesc a unor exemple selectate anume și prin obturarea, ignorarea, ocultarea altor fapte și procese istorice. Adepții acestor opinii spun că trecutul românilor a fost alterat iremediabil de mituri identitare și, mai ales, naționaliste, care trebuie eliminate. Aceste mituri ar străbate scrisul istoric românesc de la cronicari până astăzi, aproape fără nicio excepție. Cu alte cuvinte, toți istoricii români, mari și mici, ar fi greșit, de cele mai multe ori intenționat, ca să scoată în evidență măreția românilor, ca să răspundă unor comenzi sociale, ca să se plieze politicului etc. Ce propun acești critici? Paradoxal, nu propun căutarea și relevarea adevărului, ci rescrierea relativizantă a istoriei. Ei ar dori ca istoricii români să susțină că românii nu au o origine clară, fiindcă nu sunt nici daci, nici romani, nici daco-romani, nici slavi, dar pot fi cumani, amestecuri ciudate etc., că romanizarea și continuitatea nu au existat, că poporul român nu are un loc precis de formare, că nu a avut nici coeziune și nici identitate. În consecință, în Evul Mediu, românii ar fi fost supuși cu totul regatelor și imperiilor vecine, voievozii noștri ar fi fost mereu înfrânți pe câmpurile de luptă și nu ar fi contribuit cu nimic la apărarea Occidentului și nu i-ar fi ocrotit pe făuritorii catedralelor etc. În dreaptă consecință, Mihai Viteazul nu ar fi decât un condotier, arondat conducătorilor care plăteau mai bine; ideea de unitate românească nu ar fi existat niciodată în mințile românilor de rând; unirea s-ar fi făcut prin voința marilor puteri, ajutate de o elită locală excentrică și exaltată, care ar fi copiat gesturile popoarelor occidentale. Naționaliști ar fi – după judecățile acestor exegeți – nu numai istoricii, ci și aproape toate categoriile de mari intelectuali, de la poeți precum Mihai Eminescu, George Coșbuc și Octavian Goga până la artiști plastici, muzicieni, teologi etc. În concluzie, românii nu ar fi nici generoși, nici primitori, nici harnici, nici inventivi, ci doar niște jalnici supraviețuitori, niște trecători anonimi prin viață, răi cu străinii, chiar xenofobi, egoiști, animați de spirit gregar, lași, masă gelatinoasă ușor de modelat, fără voință și fără idealuri.

Al doilea set de abordări este opus celui dintâi, el extrăgând din istorie doar mărturiile glorioase, cele care ar reprezenta priorități românești absolute în lume, cele care ar evidenția grandoarea noastră ca popor unic și chiar ales. Mulți pornesc în susținerile lor de acest fel de la surse, interpretate însă distorsionat. Ei observă toate criticile aduse la adresa destinului românilor, se simt frustrați de cei care combat continuitatea, romanizarea, participarea la cruciadele târzii etc. și oferă explicații care să facă toate aceste critici superflue. Astfel, pornind de la o faimoasă apreciere, mai mult metaforică, a lui Herodot[1] – geții erau din neamul tracilor, iar tracii erau cel numeros popor din lume după indieni – acești „exegeți” de pripas susțin că daco-geții au dominat lumea europeană, cel puțin de la Atlantic la Urali și că românii sunt daci adevărați, care vorbeau latinește înainte de romani, că dacii ar fi fost creștini înainte de Hristos, că ei ar fi creat un imperiu și o civilizație superioară, unică, irepetabilă, cu savanți care știau medicină, botanică, astronomie etc. Prin urmare, românii nu ar fi avut nevoie în istoria lor nici de romani, nici de romanizare și nici de continuitate. Una dintre cărțile jenante care susținea, în urmă cu vreo două decenii, astfel de idei hilare se chema „Noi nu suntem romani, romanii sunt noi!”. Dar românii, în viziunea menționată, sunt mai vechi și decât dacii, fiindcă sunt creatorii mondiali ai scrisului, în acord cu „tăblițele de la Tărtăria”, cu „tablele de la Sinaia”, cu faimosul codice „Rohonczi/ Rohonczy/ Rohonc” etc. Deși istoricii de meserie s-au pronunțat de nenumărate ori, în mod științific – adică utilizând metodele consacrate și verificate – în legătură cu toate aceste izvoare, demonstrându-le importanța reală, relativitatea și chiar falsitatea, apărătorii primordialismului românesc nu se lasă, își continuă marșul triumfal, spre marea pagubă a poporului român, văzut adesea de către occidentali ca unul neserios, aplecat spre spectacular și speculație, spre ignoranță și minciună.

foto 4 Ion Aurel Pop

De unde provin oare cele două viziuni, privilegiate adesea de presă, tocmai pentru că nu sunt „pe linie”, pentru că stârnesc interes în largi categorii de cititori ignoranți sau mai puțin instruiți, pentru că aduc succes de vizibilitate? Ele sunt exagerări – câteodată până la caricatură – ale celor două mari curente de gândire din cultura modernă românească:

  1. Curentul europenist, deschis spre lume și prooccidental, care constata, cu regret și spirit critic, întârzierea sau defazarea românilor în raport cu civilizația și cultura etalon din vestul Europei.
  2. Curentul protocronist, autohtonist și răsăritean, care descoperea farmecul tradițiilor noastre, ritmul nostru propriu de viață, „veșnicia născută la sat”, forța țăranului român, viețuirea prin supraviețuire și stagnare etc.

Ambele aceste curente au avut reprezentanți de seamă, intelectuali de prim rang în fruntea lor. Pentru prima orientare, este de ajuns să-i evocăm pe Titu Maiorescu – cu faimoasa sa „teorie a formelor fără fond” – și pe Eugen Lovinescu – cel care vedea în sincronizarea noastră cu Europa occidentală secretul modernizării României. Pentru cea de-a doua abordare, îi avem pe Eminescu, pe Iorga și pe Blaga, care sunt, totuși, atipici, fiindcă în elogiile lor aduse românilor și românității, în paseismul și conservatorismul lor se regăsesc și incontestabile idei moderne, de integrare europeană, de prețuire și receptare a valorilor general-umane. Exacerbarea, vulgarizarea și caricaturizarea acestor două curente, onorabile și sustenabile amândouă, a început în secolul al XX-lea, dar s-a manifestat plenar după Al Doilea Război Mondial, mai întâi sub regimul comunist.

 

*

Atunci când tratarea trecutului se face însă tendențios în mod voluntar, datorită unor interese politice, cu scopul influențării opiniei publice, intervine propaganda.

Pe măsură ce se apropie centenarul Marii Uniri, se aud tot mai multe voci critice privind actele din 1918, voci venite din exteriorul României, dar și din interior. Să le luăm pe rând!

La 1 decembrie 1918, s-ar fi unit doar o singură provincie – Transilvania –, pe când România era veche, mare și independentă de mai înainte. Trebuie observat că teritoriile unite la 1 decembrie reprezintă circa 40% din suprafața și din populația României actuale și nu un cuantum infim, cum s-a insinuat.

„Miracolul” din 1918 a fost nemeritat, fiindcă românii ar fi luptat abia doi ani (1916-1918) – cu „pauze” și aceștia – și ar fi luat la urmă totul, mai mult decât ar fi visat. Fals! Majoritatea românilor – adică înaintașii noștri din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și de la sud de Dunăre – au intrat în război, în chip direct ori indirect și fără să fie întrebați dacă vor, în vara anului 1914, odată cu imperiile și țările din care făceau parte și s-au sacrificat cu sutele de mii până în 1918. „Miracolul” se referă și la următorul fapt: toată lumea știa înainte de război că dacă România se alătură Triplei Înțelegeri (Antantei) și Antanta câștigă trebuia să renunțe la Basarabia și că dacă se alătură Triplei Alianțe (Puterilor Centrale) și aceasta câștigă trebuia să-și ia adio de la Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Or, România, prin voința națională, a luat tot ce se putea imagina atunci, adică toate provinciile cu majoritate absolută sau relativă românească (Bucovina era singura care, în urma politicii masive de deznaționalizare austro-ungare, avea doar majoritate relativă românească).

Mai importantă decât unirea de la 1 decembrie ar fi independența de la 1877. Numai că independența proclamată la 9-10 mai 1877 se referea doar la 130 000 de km pătrați, adică la cu ceva mai mult de o treime din suprafața României Mari. Firește, independența României de la 1877 a fost foarte importantă și pentru românii din Dobrogea, Transilvania, Banat, Crișana, Sătmar, Maramureș, Bucovina și Basarabia (ei s-au și jertfit pentru această independență a țării-mamă!), dar nu i-a atins direct și imediat atunci, fiindcă erau cuprinși în alte state.

foto Ion aurel pop 5

Data de 1 decembrie ar privi, totuși, prea puțini români, în raport cu masa populației și cu teritoriile alăturate Regatului României în 1918. Stricto sensu poate să fie adevărat acest lucru, numai că Ziua Națională de la 1 Decembrie nu celebrează doar unirea Transilvaniei, ci marchează tot ceea ce s-a întâmplat atunci, adică este un simbol al întregului an de cumpănă 1918. În acel an, s-au unit cu Țara, prin decizii luate de adunări reprezentative și recunoscute, trei mari provincii istorice, și anume: Basarabia, Bucovina și Transilvania. La 1 decembrie, s-a desăvârșit un proces larg, în urma căruia România a ajuns de la 137 000 de km pătrați și de la circa 7,2 milioane (în 1914) la 296 000 de km pătrați și la 15 milioane de locuitori (în 1918-1919). Cu alte cuvinte, pornind numai de la realități, s-ar putea spune foarte bine că, în 1918, nu provinciile s-au unit cu România, ci invers, că România s-a unit cu provinciile sale istorice (cam 160 000 de km pătrați). Astfel, în Ziua Națională ne amintim de întreagă acea „oră astrală” de la finele Primului Război Mondial, prin care românii și-au luat soarta în mâini și au decis să trăiască în România.

Ziua de 1 decembrie nu este potrivită ca sărbătoare, fiindcă în acel moment din an este iarnă și frig, iar românii vor să meargă la iarbă verde când sunt veseli! Este rizibil! Și Crăciunul pică iarna, când este frig. De ce să nu-l mutăm, după o astfel de logică, mai spre vară!? Pe de altă parte, zilele de 24 ianuarie, de 10 mai sau de 31 august (Ziua Limbii Române) pot să fie sărbătorite foarte bine, la fel ca data de 1 decembrie. Sunt țări în jurul nostru care au câte trei zile naționale și nu se supără nimeni.

Ziua Națională actuală a României i-ar jigni pe conlocuitorii maghiari, care – după ce că nu au fost consultați la 1918 – se simt frustrați și jigniți de sărbătoarea noastră, fiindcă Transilvania a fost ruptă din Ungaria de-atunci. Tehnic așa este: pe când România aproape și-a triplat teritoriul la 1918, Transleitania (adică jumătatea de răsărit, declarată „ungară”, a imperiului bicefal) s-a destrămat; să ne reamintim că Ungaria nu exista ca țară independentă și ca subiect de drept internațional de la 1541 până la 1920 și că, între anii 1918-1920, a pierdut două treimi din teritoriul său. Lăsăm la o parte faptul că acea Ungarie a pierdut în 1918 Croația, Slovacia, Transilvania etc., adică teritorii fără majoritate ungară, pe când România a obținut numai provincii istorice cu majoritate (absolută sau relativă) românească. Dar, după cum există o măsură în lucruri, nici marea sărbătoare națională a maghiarilor de pretutindeni, de la 15 martie, nu este un prilej de bucurie istorică pentru români, fiindcă atunci (în 15 martie 1848), la Bratislava, dieta revoluționară a decis (fără consultarea românilor și împotriva voinței lor) „unirea Transilvaniei cu Ungaria”. Cu alte cuvinte, ambele zile de sărbătoare au efect bumerang pentru fiecare din cele două popoare, dacă este să luăm în calcul numai semnificațiile istorice. Așa se întâmplă cam peste tot între vecini. Cele decise de maghiari la 15 martie 1848 nu s-au putut înfăptui la scara istoriei (fiindcă ungurii și secuii erau atunci cam 24% din populația Transilvaniei), pe când cele decise de români la 1 decembrie 1918 s-au transpus în practică (deoarece românii reprezentau două treimi din populația provinciei). Iar hotărârea românilor a fost confirmată (recunoscută) în mai multe rânduri prin tratate internaționale. Unde este nedreptatea? Firește, nu este vorba nici despre dreptate absolută, dar pe aceasta nu o mai caută astăzi nici filosofii. Oricum, dacă românii ar fi greșit la 1918, prin deciziile luate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, marile puteri i-ar fi sancționat, fiindcă nu se omorau nici atunci de mare dragoste pentru români și România. Or, marile puteri nu au făcut în 1919-1920 decât să aprobe ceea ce deciseseră românii la 1918.

Românii ardeleni nu ar fi dorit unirea cu Țara, înapoiată și balcanică, ei fiind fascinați de „cultura superioară ungară” sau austro-ungară, astfel că unirea ar fi fost făcută de un grup de intelectuali cam naționaliști. Răspunsul la această aserțiune orgolioasă a elitei ungare a fost dat în epocă, prin vocea lui Alexandru Vaida-Voevod, auzită în parlamentul de la Budapesta, în 1914: „[În ceea] ce privește cultura maghiară, și aceasta e încă fragedă, ca și cultura română. Dar și în cazul dacă ar fi vorba nu de cultura maghiară, ci de cea franceză, germană sau engleză, în zadar ați voi să ne‑o acordați. E adevărat, cultura noastră e încă în dezvoltare, își trăiește abia anii copilăriei, dar ea se manifestă foarte frumos și această cultură nouă ne e mai scumpă decât orice altă cultură străină, pentru că ea e manifestarea vieții noastre sufletești, ea re-oglindește viața sentimentelor noastre”.

Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor au dorit unirea Transilvaniei cu România și că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigențelor democratice de atunci. Este evident că unii dintre românii ardeleni (după calculele noastre, cam 10%), nu au dorit unirea cu România, dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei. Mai mult, comunitatea internațională a apreciat actul de voință națională a românilor, formulat în anul 1918, și a recunoscut realitățile decise de români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar și în Basarabia și Transilvania, minoritățile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au și susținut (în 1918 și după asta) apartenența la România. Insinuarea că numai un grup de intelectuali a impus unirea este ridicolă. Mai întâi, este o jignire la adresa masei de intelectuali români care au militat sincer pentru actul unirii. În al doilea rând, nu este nimic neobișnuit ca poporul să fie condus de elite și să le urmeze. Românii ardeleni au fost condamnați de asupritorii lor să nu aibă în fruntea lor lideri politici și economici puternici, ci, până târziu, doar preoți și dascăli, adică intelectuali ieșiți din sânul lor și apropiați de ei. Dar ei – românii ardeleni – nu au rămas nicio clipă fără elite și aceasta le-a fost salvarea. Decenii la rând înainte de unire, preoții și dascălii nu-și încheiau slujbele, respectiv lecțiile, fără să spună adunărilor în care vorbeau că „soarele românilor la București răsare”. Este de ajuns să fie urmărite documentele existente, rapoartele autorităților, procesele verbale ale ASTREI, protocoalele partidelor politice, asociațiilor profesionale, școlilor etc. pentru a dovedi cum s-a pregătit unirea de jos în sus și din cele mai sofisticate și savante cercuri academice până la nivelul satelor. Este clar că intelectualii au stimulat unirea, că i-au conștientizat intens pe oameni în spiritul unirii, că i-au convins de binele care avea să vină, dar cine poate să condamne acest lucru și de ce? Lozinca elitei ardelene de atunci a fost: „Țineți cu poporul, ca să nu rătăciți!”. Prin urmare, conducătorii, desprinși din popor, se ghidau după aspirațiile poporului, le justificau și le susțineau, iar poporul își urma conducătorii. Nici căile alese de popor (grupuri mari de oameni) nu erau infailibile, dar elitele și plebea, cel puțin din 1848 până la 1918, au mers concordant.

ion aurel pop foto 6

„Noile puncte de vedere” evocate mai sus nu sunt fabricate acum – când se apropie sărbătoarea centenarului Marii Uniri –, dar nici nu se reciclează acum din pură întâmplare. Acestea au o lungă istorie în urmă. Pe de o parte, ele provin din arsenalul naționaliștilor revizioniști (mai ales ungari), care au cultivat mereu, în secolul care a trecut de la 1918, ideea „nedreptății istorice” făcute Ungariei de către marile puteri, care ar fi dat cadou României „înapoiate și balcanice” înfloritoarea provincie numită Transilvania, „iluminată” timp de un mileniu de „civilizatorii Bazinului Carpatic”, adică de unguri. Limbajul detractorilor unirii nu este acum tocmai acesta – între timp formulele de exprimare s-au cizelat, s-au europenizat –, dar el se poate descifra ușor printre rânduri. Odată cu această ușoară tâlcuire, se vede limpede și sorgintea lui revizionistă, neprietenoasă la adresa poporului român. Pe de altă parte, după crearea de către Moscova leninistă a unei secții a partidului său comunist la București, în 1921, periodic, mai ales cu ocazia meteoricelor congrese ale acestei formațiuni politice de extremă stângă, se dădea cuvânt de ordine comuniștilor români să lupte pentru destrămarea României, denumită „stat imperialist, multinațional”. La fel s-a întâmplat în primul deceniu efectiv comunist (1948-1958) – „obsedantul deceniu” din literatură –, când tezele lui Roller exprimau aceleași idei antiromânești. Cu alte cuvinte, până nu tocmai demult, hulirea Marii Uniri se făcea, în mod organizat și disciplinat, de către URSS și de către coloana sa a cincea, Partidul Comunist din România. Punctele comune ale celor două asalturi sunt ușor de sesizat: unirea s-a făcut pe nedrept, de către un grup de intelectuali (naționaliști/ burghezi), dar mai ales de către marile puteri (învingătoare occidentale/ imperialiste). Readucerea în atenție a acestor clișee ale propagandei de odinioară se explică prin apropierea centenarului Unirii, după cum spuneam. Numai că apropierea acestui centenar se produce: 1. în condițiile unei periculoase recrudescențe a naționalismului în Ungaria acestor ani, recrudescență condamnată chiar și de organismele europene din care Ungaria face parte; 2. în toiul unui acut conflict teritorial între Ucraina și Federația Rusă (moștenitoarea URSS), pe fondul căruia Pactul Ribbentrop-Molotov este valorizat pozitiv de către unii și din cauza căruia securitatea granițelor din regiune este amenințată. Lăsăm la o parte apropierea ciudată dintre Ungaria și Rusia, pe care inamicii unirii din 1918 o socotesc pur și simplu întâmplătoare.

Vocile nemulțumite de formarea României întregite se regrupează acum, cu ocazia centenarului și recurg la forme variate de exprimare. Pe fondul unei crase lipse de cultură istorică a opiniei publice actuale, forțele interne care cultivă relativismul istoriei și care combat ideea de unitate românească sunt dublate de unele din exterior. Pentru a pregăti sărbătoarea centenarului Marii Uniri, statul român a creat în 2016 un organism guvernamental, condus de un secretar de stat. Între timp, deja s-a schimbat structura acestui „departament”, dar strategia și tactica sa nu sunt clare, mai ales că nu are încă un buget aprobat și nici precizate modalitățile de a procura fonduri din alte surse. Între timp, în Ungaria, „Grupul de cercetători științifici ai Academiei de Științe Ungare – Elan-Trianon 100”, deși nu figurează ca un organism guvernamental, este, în fapt, puternic susținut de autorități, este format dintr-o redutabilă echipă de istorici, istorici de artă, istorici literari și sociologi, beneficiind de un substanțial fond bănesc, eșalonat pe cinci ani. Echipa are scopul să elucideze în principal condițiile în care s-au încheiat tratatele de pace și, mai ales cel de la Trianon, tratate care au condus la „pedepsirea” Ungariei, la privarea sa de „două treimi din teritoriu și din populație”. Cel puțin acestea sunt expresiile discursului oficial din Ungaria contemporană, țară care, deși aliată cu România în NATO și membră, ca și România, în UE, și-a oprit, în 2016, diplomații să participe la celebrarea Zilei Naționale a României! Din păcate, arsenalul de idei pentru cercurile ungare care deplâng Marea Unire românească de la 1918 sunt oferite, în mare parte, de românii înșiși, de acei români care cultivă blamarea istoriei naționale, care resping unitatea românească, care cer felurite autonomii istorice, care condamnă „miticismele” și „balcanismele” cu scopul subminării României. Prevăd că, scoțând lucrurile din context, România va fi criticată pentru naționalism, pentru preamărirea actului de la 1918 prin politica sa de stat, iar Ungaria va fi lăudată pentru obiectivitate, pentru cercetările istorice critice, pentru elucidarea dezinteresată a umbrelor trecutului.

Pe fondul ideii că românii au trăit până în secolul al XIX-lea în două țări distincte și în provincii istorice cuprinse în imperii străine, se cultivă destul de insistent ideea dezbinării românești, a „inventării” numelui de România, a noutății ideii de unitate politică și a civilizației diferite din Transilvania în raport cu ceea ce era în regiunile extracarpatice. Din arsenalul unor epoci pe care le credeam apuse și al unor ideologii totalitare condamnate de istorie, se revitalizează idei teoretice precum: majoritățile etno-demografice sunt relative și voința lor nu mai contează astăzi; popoarele fără statalitate veche sunt popoare fără istorie și, prin urmare, au drepturi limitate; autonomiile teritoriale pe criterii etnice au rădăcini vechi, verificate de istorie etc. În mod concret, despre trecutul românilor și despre realitățile românești, se insinuează vechi sloganuri, actualizate prin adaptări recente: românii sunt un popor nou, intrat târziu în istorie; valahii și românii sunt popoare diferite; Transilvania nu are legătură cu istoria românilor; numele lui Iancu de Hunedoara trebuie schimbat în Ioan de Hunedoara; particula Napoca trebuie scoasă din numele municipiului Cluj-Napoca; imnul de stat – care ar exprima idei retrograde – trebuie înlocuit etc. Unele dintre aceste „îndreptări” par inofensive: a spune Ioan în loc de Iancu nu schimbă mare lucru, decât că ne îndepărtează de esența unei forme românești diminutivate (Iancu provine tot din Ioan) și de apropierea de numele unui erou național românesc – Avram Iancu; scoaterea particulei Napoca din numele orașului Cluj-Napoca ar șterge mai mult de un mileniu de istorie, adică tocmai rădăcinile daco-romane ale românilor.

Propaganda ungară se desfășoară în ungurește și, mai ales, în limbi de circulație internațională, pe filiere adesea discrete și indirecte, cu antrenarea unor personalități din diferite domenii. Latura denigrării este vizibilă cel mai bine în revista presei ungare din Secuime, unde, în ciuda eludării programatice a limbii române și a simbolurilor statului român, a negării de facto a dreptului unor cetățeni români de a se stabili acolo, este clamată autonomia teritorială și se trimit petiții spre UE privind încălcarea drepturilor minorității maghiare din România. Firește, nu toate aceste acțiuni sunt inițiate de autoritățile ungare sau de instituțiile oficiale ale comunității ungare din România. Este vorba și despre luări de poziție individuale sau ale unor grupuri marginale, ale unor organizații non-guvernamentale etc., dar, privite în ansamblu, dau impresia unui curent general ungar ostil românilor și României. Deși paleta acestor fapte este largă și eterogenă – de la oprirea diplomaților unguri de la a participa la festivitățile Zilei Naționale a României până la primirea cu sloganuri rasiste a sportivilor români în Ungaria –, se impune în conștiințe impresia de mișcare concertată anti-românească. Evident, aproape de fiecare dată, apar contra-acțiuni similare din partea românilor.

Unele dintre actele de denigrare a românilor prind la publicul larg, mai ales în străinătate, și datorită neseriozității noastre, manifestate prin curentul dacist (tracist), care-i așază pe daco-geți și pe traci la temelia tuturor popoarelor europene, cu o limbă primordială din care s-ar trage latina, cu priorități în toate domeniile, de la scris și astronomie până la arhitectură și medicină etc. Denigrarea istoriei și a vieții românilor este ușor de făcut și pentru că datele esențiale necesare sunt oferite de cealaltă extremă din cultura românească, aceea care acceptă doar nimicnicia românilor, spiritul lor gregar, de popor fără voință, de masă informă, „umbră fără schelet”, formată din „fețe patibulare”, cu „guri vulgare”, „puturoși”, cu un „amestec apos” în loc de creier, cu o istorie în care toți „au urinat” peste noi și din care a rezultat limba română, „bună numai pentru înjurături” etc. O altă variantă a acestei extreme afirmă că nu ne cunoaștem corect trecutul, fiindcă toți marii istorici și oameni de cultură români au operat doar cu mituri naționaliste. Pe acest fundal trist – pregătit de unii dintre noi înșine – este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și ca națiune.

ion aurel pop foto 7

Dar, oare cum și de când au vrut românii intracarpatici să facă parte dintr-o Țară Românească, să trăiască în structuri politice românești, sub oblăduirea unor instituții românești? Pentru că sub comunismul nostru original, mai ales în ultimul deceniu de existență a regimului Ceaușescu, se exagera cu sloganul „luptei de veacuri a poporului român pentru unitate, permanență și continuitate”, dar și din alte motive, asemenea idei au fost, după 1989, complet respinse, bagatelizate, ironizate. Cu alte cuvinte, s-a spus și s-a scris ditirambic că nu au existat niciodată astfel de idei în mintea românilor. De fapt, orice popor, din momentul constituirii sale, tinde să-și formeze structuri politice proprii, numite generic state, cu scopul organizării și conservării comunității etnice respective. Românii au făcut și ei același lucru, începând cu sfârșitul mileniului I d. Hr., făurindu-și astfel de formațiuni numite țări, judecii/cnezate, ducate/voievodate, domnii etc. Popoarele nu erau atunci conștiente de necesitatea unității lor politice globale, astfel că unele au rămas să trăiască în mai multe nuclee politice. Altele și-au realizat unitatea politică prin voința elitelor lor, a unor conducători energici. Românii au reușit în secolul al XIV-lea (ceva mai târziu decât unii dintre vecinii lor) să-și formeze două voievodate cvasi-independente sau două „libertăți românești” – cum le-a botezat inspirat Nicolae Iorga –, anume Țara Românească și Țara Românească a Moldovei. Restul românilor, deopotrivă la nord și la sud de Dunăre – în ciuda unor înjghebări politice proprii trecătoare –, au ajuns să trăiască în state străine, în frunte cu stăpâni de altă limbă și credință. Este evident că românii nu au fost „animați” permanent de „dorința făuririi statului lor unitar, național și independent”, din moment ce atunci erau alte priorități de viețuire și de supraviețuire. Cu timpul însă, situația se schimbă. Pe fondul acestei fărâmițări, pe la finele Evului Mediu și la începuturile Epocii Moderne, apar tendințe de unitate (parțială sau generală), stimulate de conștientizarea comunității etnice. Asemenea atitudini nu mai sunt atunci, pe la 1500-1600, rezultatul exclusiv al unor conducători luminați, ambițioși sau clarvăzători, ci ele provin și din voința poporului de jos, a comunităților grupate în anumite nuclee politice.[2]

Cu alte cuvinte, românii trăgeau la români cel puțin încă din secolul al XVI-lea (sunt mărturii ale unor astfel de acțiuni încă din secolele XIII-XIV). În secolul al XVII-lea, Grigore Ureche și Miron Costin, ca și Constantin Cantacuzino Stolnicul, arată unitatea de origine, de limbă și de credință a românilor extracarpatici cu cei transilvăneni. La începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir este primul savant român de talie europeană care face cunoscută latinitatea și unitatea românilor cu argumente științifice, în lucrări de mare anvergură, scrise în limba latină. În secolul al XVIII-lea începe lupta de emancipare națională a românilor din Transilvania, desfășurată pe plan religios (unirea cu Biserica Romei), pe plan politic (memoriile adresate Curții de la Viena și altor cancelarii și foruri europene; mișcarea Supplex Libellus Valachorum), pe plan social (Răscoala lui Horea), pe plan cultural (Școala Ardeleană). În această etapă a luptei naționale din Transilvania și poate fi vorba, firește, de unirea Transilvaniei cu România, fiindcă nu exista încă România. Este vorba, de aceea, de obținerea în Transilvania și Ungaria a drepturilor politice naționale ale românilor din Transilvania și Ungaria, numai acolo unde acești români alcătuiau majoritatea populației. Nu este vorba despre drepturi preferențiale ale acestor români, ci pur și simplu despre egalitatea lor cu membrii națiunilor oficiale și ai confesiunilor recunoscute („recepte”). Totuși, legăturile între românii transilvăneni și cei olteni, munteni și moldoveni sunt continue.

În secolul al XIX-lea se desfășoară mișcarea de emancipare națională a provinciilor aflate sub dominație străină și de formare a statului național unitar. Toată acțiunea era bazată acum pe ideologia daco-românismului. În această mișcare panromânească, românii din interiorul Carpaților au jucat un rol fundamental: astfel, îi găsim pe Gheorghe Lazăr, care introduce limba română la Sfântul Sava, în Țara Românească, pe Florian Aaron ca profesor al lui Bălcescu și apoi al Universității din București, pe călugărul maramureșean Gherman Vida, ca învățător al lui Kogălniceanu și Alecsandri pe baza cronicii lui Șincai, pe Ioan Maiorescu la Craiova, pe Damaschin Bojincă ca profesor la Academia Mihăileană din Iași, pe Bărnuțiu, pe Ștefan Micle, pe Laurian, pe Papiu-Ilarian și pe toți care au predat la universitățile României moderne și au pus temeliile Academiei Române. Mișcarea de unire a Transilvaniei cu România a putut prinde contur abia după formarea României și mai ales după afirmarea României independente, devenite, la scurtă vreme, regat.

Astfel, dacă românii nu au luptat „de secole pentru unitatea națională”, ei s-au înscris în mișcarea europeană care promova statele naționale împreună cu celelalte națiuni. Nu au făcut acest lucru nici mai bine și nici mai rău ca alte națiuni. În secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, cele mai progresiste mișcări erau cele menite să elibereze națiunile de sub robia imperiilor multinaționale și să le îndrepte spre formarea statelor naționale unitare. Cea mai puternică mișcare de emancipare națională a românilor din provinciile aflate sub stăpâniri străine s-a desfășurat în Transilvania. Astfel, se vede clar că ideile de unitate și lupta pentru emancipare națională și unire nu s-au născut între români în mod spontan și instantaneu, prin imitație sau prin efortul unor lideri exaltați sau interesați. Că nu a fost unanimitate în aceste procese, că au fost și șuvoaie abătute, că intelectualii și oamenii politici au potențat ideile de unitate românească, că poporul a fost dirijat și condus de liderii săi, acestea sunt lucruri cunoscute, recunoscute și valabile în istoria tuturor popoarelor. Istoricul însă, înainte de a releva excepțiile, aspectele marginale, curiozitățile din trecut, are obligația profesională de a preciza liniile magistrale ale mersului societății. Sau, dacă nu se ocupă de aceste constante ori linii predominante, atunci are datoria morală și intelectuală să le enunțe, pentru a nu da impresia că lumea ar fi putut sau ar fi trebuit să facă ceea ce, de fapt, nu a făcut. Menirea primă a istoricului de meserie este să studieze ceea ce a fost, nu ceea ce ar fi putut să fie, dacă nu s-ar fi întâmplat cutare lucru. Istoria contrafactuală – în vogă astăzi – poate oferi necunoscătorilor convingerea unor realități care, de fapt, sunt fictive, imaginate, inventate.

Linia magistrală a istoriei românilor la începutul secolului al XX-lea, în ajunul Primului Război Mondial, era făurirea statului național unitar român, prin unirea cu România a tuturor provinciilor istorice care aveau majorități etnice românești. Același ideal, de făurire a statelor lor naționale, îl nutreau toate popoarele din regiunea central-sud-est europeană, care se aflaseră de secole sub stăpâniri străine. Românii din Transilvania s-au identificat treptat cu idealul libertății și al unității naționale, ideal pe care l-au trăit, în forme și cu intensități diferite, începând cu finele Evului Mediu și cu debutul Epocii Moderne. Ca și românii din Vechiul Regat, ca și basarabenii și bucovinenii, românii ardeleni s-au înscris în marea lor majoritate pe traiectoria formării României întregite, considerând, prin educația oferită de liderii lor, că cel mai bun cadru de organizare, coordonare și protejare a națiunii era statul unitar român. Acest ideal s-a înfăptuit în urmă cu nici un secol, iar realitatea care a rezultat în urma marelui efort de-atunci – România – nu și-a dat încă măsura deplinei valori în Europa și în lume[3].

*Ioan-Aurel Pop este academician și Rectorul Universității Babeș Bolyai din Cluj Napoca. Textul a fost prezentat în deschiderea conferinței de lansare a LARICS din Aula Academiei Române, 26 aprilie 2017.

Bibliografie minimală:

Radu Baltasiu, Gabriel Săpunaru, Ovidiana Bulumac, Slăbirea comunității românești din Harghita și Covasna. Raport de cercetare, București, 2013.

Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, 1997, București.

Lucian Boia, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, București, 2014.

Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan, Ispititoarea Transilvanie. Multiperspectivitate și adevăr în istoria unei provincii, Cluj-Napoca, 2017.

Nicolae Iorga, În luptă cu absurdul revizionism maghiar, București, 1991.

Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere și Versailles, Cluj-Napoca, 1993.

Liviu Maior, Alexandru Vaida Voevod. Putere și defăimare (Studii), București, 2010.

Horia Roman Patapievici, Politice, București, 1996.

Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul și miturile (Note de lectură), ediția a II-a revăzută,  București, 2014.

Ioan-Aurel Pop, Transilvania, starea noastră de veghe, Cuvânt înainte de Mircea Muthu, Cluj-Napoca, 2016.

Ioan Sabău-Pop, Ioan Lăcătușu (coord.), Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș în slujba dăinuirii neamului românesc în Transilvania: FCRCHM 2005-2015, Sfântu Gheorghe, 2015.

David Prodan, Transilvania și iar Transilvania, București, 1992.

Larry Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, prefață de Ioan Talpeș, traducere de Alex Cosmescu, București, 2011.

[1] Nimeni nu făcea recensăminte exacte, în lumea barbară, înainte de Hristos!

[2] Dacă în privința ideilor de unitate, lucrurile sunt încă, în mintea unor necunoscători sau răuvoitori, sub semnul îndoielii, ideile romanității românilor sunt atestate clar ca existând în conștiința românească în Evul Mediu. Cu alte cuvinte, unii dintre români – și nu numai dintre cei educați – au știut mereu că neamul lor se trage din romani, „de la descălecatul dintâi, sub Traian, împăratul Râmului”. Vezi lucrările lui Șerban Papacostea (Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice, Cluj-Napoca, 1988), Adolf Armbruster (Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ediția a II-a revăzută și adăugită, București, 1993), Stelian Brezeanu (Identități și solidarități medievale: controverse istorice. București, 2002), Ioan-Aurel Pop (Națiunea română medievală. Solidarități etnice românești în secolele XIII-XVI, București, 1998).

[3] Precizez că mesajul meu pe această temă, de la Academia Română, era menit să sensibilizeze factorii de răspundere din România în legătură cu pregătirea inadecvată a centenarului Marii Uniri și să ofere un exemplu de „eficiență” în tratarea chestiunii secolului trecut de la finele Primului Război Mondial. „Eficiența” se referea la vecinii maghiari, care, desigur, nu se pregătesc să celebreze unirea Transilvaniei cu România! Este clar, după toate semnalele pe care le avem, că mesajele venite dinspre Ungaria și chiar din România nu sunt și nu vor fi prietenești. După rostirea unor fragmente din acest text, în 26 aprilie 2014, în Aula Academiei, presa scrisă și vorbită, unele televiziuni au preluat însă – așa cum se întâmplă mai nou peste tot – mesajul meu trunchiat și i-au dat o amploare și o dimensiune pe care nu le-a avut. Prin poziția mea nu am jignit pe nimeni, ci am atras atenția asupra unor realități care, netratate la timp și în mod înțelept, pot învenina și mai mult raporturile româno-ungare.

Tema: Independent Publisher de Raam Dev.
%d blogeri au apreciat asta: