Acta Diurna®

registrul vieții românești®

DEZINFORMAREA ȘI CENTENARUL MARII UNIRI – Ioan-Aurel POP, Rectorul Universității Babeș-Bolyai, Cluj: „În cercurile filosofice actuale se discută mult despre natura comunicării. Pentru acești teoreticieni, comunicatorii de-acum nu mai au menirea să explice lumii realitatea care există ori s-o facă accesibilă, cunoscută, ci să construiască o nouă realitate/ noi realități, în funcție de ideile comanditarilor lor, ale grupurilor de interese, ale liderilor comunităților. De-a lungul timpului, s-a schimbat și abordarea noțiunii de adevăr.”

DEZINFORMAREA ȘI CENTENARUL MARII UNIRI – Ioan-Aurel POP, Rectorul Universității Babeș-Bolyai, Cluj: „În cercurile filosofice actuale se discută mult despre natura comunicării. Pentru acești teoreticieni, comunicatorii de-acum nu mai au menirea să explice lumii realitatea care există ori s-o facă accesibilă, cunoscută, ci să construiască o nouă realitate/ noi realități, în funcție de ideile comanditarilor lor, ale grupurilor de interese, ale liderilor comunităților. De-a lungul timpului, s-a schimbat și abordarea noțiunii de adevăr.”

http://larics.ro/dezinformarea-si-centenarul-marii-uniri

2017-05-15

DEZINFORMAREA ȘI CENTENARUL MARII UNIRI

Ion Aurel Pop*

În contextul „războiului informațional” purtat cu metode tot mai sofisticate, se cuvin luate măsuri de contracarare a propagandei neprietenoase. Factorii de decizie din România au menirea și obligația de a scoate adevărul (atât cât este omenește posibil) la lumină și de a-l face cunoscut. De aceea, salutăm lansarea de către Academia Română a LARICS (Laboratorul de Analiză a Războiului Informațional și Comunicare Strategică), care funcționează sub coordonarea Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” (al Academiei Române), condus de prestigiosul expert Dan Dungaciu, profesor la Universitatea din București. Cercetătorii și analiștii cooptați în această structură academică urmează să se ocupe de analiza metodelor și strategiilor folosite în războiul informațional care afectează România și Uniunea Europeană și care vin în special dinspre Rusia și Ungaria. Concentrarea muncii laboratorului pe zonele și mediile în care aceste mesaje de propagandă care pot destabiliza România prind cel mai bine, adică acolo unde încrederea în instituții și în lideri este cea mai scăzută, poate corecta percepția acelei părți amăgite a opiniei publice românești. O direcție a destabilizării prin propaganda ostilă se referă chiar la făurirea statului național unitar român în 1918.

Trecutul, dincolo de orice formă de manipulare și de propagandă, este dificil de cunoscut. Dificultatea vine dintr-o chestiune relativ simplă: istoria-cunoaștere (unii îi zic și istorie-discurs) nu se poate suprapune niciodată perfect peste istoria-realitate. Cu alte cuvinte, realitatea de demult nu mai poate fi niciodată reînviată, revitalizată, copiată întocmai, ci poate fi doar reconstituită în mod aproximativ, în funcție de izvoarele păstrate și cunoscute. În plus, mai sunt și viziunile diferite ale istoricilor asupra vieții, viziuni care generează și interpretări diferite asupra trecutului (care este tot o dimensiune a vieții). Istoricii sunt și ei oameni, cu idei moștenite din familie, cu o anumită educație, cu opinii politice și filosofice, cu interese etc. Se produc, astfel, fresce diferite ale lumii și se multiplică nevoia permanentă de noi investigații istorice.

Trecutul, fiind de fapt viață revolută, este foarte tentant, are mulți fani care ar vrea să-l cunoască fără să aibă instrumentarul necesar. Cei care descifrează trecutul în acest fel nu sunt, de regulă, specialiști, ci amatori. Amatorismul se manifestă însă și în rândul unora dintre specialiști, adică al unor istorici de meserie, care au învățat temeinic cum se poate reconstitui trecutul, dar, din varii motive, nu-l mai studiază în funcție de mesajele izvoarelor. Pe de o parte, unii nu reușesc să mai ajungă la izvoare, fiindcă accesul la surse presupune o pregătire superioară, dificilă, insistentă, continuă, pe care aceștia nu o au; pe de altă parte, alții ar putea să ajungă ușor la mărturiile despre trecut – mai ales la cele din epocile mai recente, elaborate necriptat și în limbi accesibile –, dar preferă să nu o facă. Motivele pentru care unii dintre specialiști nu mai merg la surse se leagă de anumite concepții filosofice. De exemplu, ideea lui Francis Fukuyama despre „sfârșitul istoriei” le deschide unora apetitul pentru speculații gratuite, în condițiile în care lumea nu se mai află la zenit, ci la amurg sau la apus. În altă cuprindere, tratarea post-modernă a realității contemporanele este de ajuns adepților post-adevărului pentru repudierea reconstituirii veridice a frescelor trecutului.

foto 2 Ion Aurel Pop

În cercurile filosofice actuale, se discută mult despre natura comunicării. Pentru acești teoreticieni, comunicatorii de-acum nu mai au menirea să explice lumii realitatea care există ori s-o facă accesibilă, cunoscută, ci să construiască o nouă realitate/ noi realități, în funcție de ideile comanditarilor lor, ale grupurilor de interese, ale liderilor comunităților. De-a lungul timpului, s-a schimbat și abordarea noțiunii de adevăr:

  1. Adevărul-corespondență (sau echivalență) = discursul sau teoria trebuie să se adecveze cât mai exact cu realitatea; ideile specialiștilor reflectă realitatea așa cum este ea, o descriu și o prezintă oamenilor în mod cât mai apropiat de felul cum este ea.
  2. Adevărul-coerență (de la Kant încoace) = ideile sunt adevărate dacă sunt compatibile cu ansamblul ideilor considerate la un moment dat adevărate, dacă nu contravin acestora.
  3. Adevărul-semnificație = semnele și codurile prin care se comunică făuresc ele însele realitatea, iar această realitate virtuală devine adevăr; adevărul se manifestă în funcție de utilitate. Prin urmare, adevărul poate să fie diferit pentru fiecare grup de oameni și chiar pentru fiecare individ, după principiul că un leu înseamnă ceva pentru cel care nu are decât cincizeci de bani și cu totul altceva pentru cel care are un milion de lei.

Această relativizare fără limite a adevărului în general a condus, implicit și inevitabil, la relativizarea adevărului istoric, care, pentru unii, nici nu mai există și, prin urmare, nu mai trebuie căutat. De aici decurge și modalitatea de a face istorie oricum, după impresii de moment, după comanda socială, după interesul cuiva, după gustul publicului, după cota de vânzare a cărților de istorie pe piață etc. Numai că astfel de discurs despre trecut nu mai este produsul muncii specialistului, ci al imaginației amatorului (chiar dacă cel care scrie istorie este istoric cu diplomă/ diplome). Altfel spus, și specialistul de formație poate să fie amator prin modalitatea de elaborare a discursului.

Construirea de adevăruri alternative ca fresce noi ale vieții de odinioară relativizează trecutul de o asemenea manieră încât îl bagatelizează, îl ironizează, îl coboară în ochii publicului. Una este însă să greșești involuntar – fiindcă errare humanum est – în reconstituirea unui fragment din trecut și cu totul altceva este să pui „eroarea” ca premisă și să spui că orice tablou despre trecut este bun, este de acceptat, deoarece totul este relativ.

foto 3 Ion aurel pop

Unii adepți ai adevărului-semnificație îl acceptă involuntar, fără să știe teoria acestuia, doar pentru că sunt la modă ignoranța, incultura și tupeul. Disprețul față de reconstituirea veridică a trecutului se vede mai ales din cultivarea astăzi a celor două viziuni extreme despre istoria românilor:

  1. Noi, românii, nu am fost nimic sau mai nimic în trecut și, ca urmare, ar fi de preferat să recunoaștem asta în studii, cărți, monografii, sinteze, manuale și să prezentăm oamenilor și, mai ales, generațiilor tinere, nimicnicia noastră.
  2. Noi, românii, am fost totul în lume, dar, din prostie, modestie, miopie sau datorită unor comploturi bine orchestrate contra noastră, nu ne prezentăm lumii în lumina „adevărată”, de „genii ale omenirii”, de „părinți ai civilizației”.

În primul set de abordări intră o serie de idei minimaliste, susținute prin extragerea din scrisul istoric românesc a unor exemple selectate anume și prin obturarea, ignorarea, ocultarea altor fapte și procese istorice. Adepții acestor opinii spun că trecutul românilor a fost alterat iremediabil de mituri identitare și, mai ales, naționaliste, care trebuie eliminate. Aceste mituri ar străbate scrisul istoric românesc de la cronicari până astăzi, aproape fără nicio excepție. Cu alte cuvinte, toți istoricii români, mari și mici, ar fi greșit, de cele mai multe ori intenționat, ca să scoată în evidență măreția românilor, ca să răspundă unor comenzi sociale, ca să se plieze politicului etc. Ce propun acești critici? Paradoxal, nu propun căutarea și relevarea adevărului, ci rescrierea relativizantă a istoriei. Ei ar dori ca istoricii români să susțină că românii nu au o origine clară, fiindcă nu sunt nici daci, nici romani, nici daco-romani, nici slavi, dar pot fi cumani, amestecuri ciudate etc., că romanizarea și continuitatea nu au existat, că poporul român nu are un loc precis de formare, că nu a avut nici coeziune și nici identitate. În consecință, în Evul Mediu, românii ar fi fost supuși cu totul regatelor și imperiilor vecine, voievozii noștri ar fi fost mereu înfrânți pe câmpurile de luptă și nu ar fi contribuit cu nimic la apărarea Occidentului și nu i-ar fi ocrotit pe făuritorii catedralelor etc. În dreaptă consecință, Mihai Viteazul nu ar fi decât un condotier, arondat conducătorilor care plăteau mai bine; ideea de unitate românească nu ar fi existat niciodată în mințile românilor de rând; unirea s-ar fi făcut prin voința marilor puteri, ajutate de o elită locală excentrică și exaltată, care ar fi copiat gesturile popoarelor occidentale. Naționaliști ar fi – după judecățile acestor exegeți – nu numai istoricii, ci și aproape toate categoriile de mari intelectuali, de la poeți precum Mihai Eminescu, George Coșbuc și Octavian Goga până la artiști plastici, muzicieni, teologi etc. În concluzie, românii nu ar fi nici generoși, nici primitori, nici harnici, nici inventivi, ci doar niște jalnici supraviețuitori, niște trecători anonimi prin viață, răi cu străinii, chiar xenofobi, egoiști, animați de spirit gregar, lași, masă gelatinoasă ușor de modelat, fără voință și fără idealuri.

Al doilea set de abordări este opus celui dintâi, el extrăgând din istorie doar mărturiile glorioase, cele care ar reprezenta priorități românești absolute în lume, cele care ar evidenția grandoarea noastră ca popor unic și chiar ales. Mulți pornesc în susținerile lor de acest fel de la surse, interpretate însă distorsionat. Ei observă toate criticile aduse la adresa destinului românilor, se simt frustrați de cei care combat continuitatea, romanizarea, participarea la cruciadele târzii etc. și oferă explicații care să facă toate aceste critici superflue. Astfel, pornind de la o faimoasă apreciere, mai mult metaforică, a lui Herodot[1] – geții erau din neamul tracilor, iar tracii erau cel numeros popor din lume după indieni – acești „exegeți” de pripas susțin că daco-geții au dominat lumea europeană, cel puțin de la Atlantic la Urali și că românii sunt daci adevărați, care vorbeau latinește înainte de romani, că dacii ar fi fost creștini înainte de Hristos, că ei ar fi creat un imperiu și o civilizație superioară, unică, irepetabilă, cu savanți care știau medicină, botanică, astronomie etc. Prin urmare, românii nu ar fi avut nevoie în istoria lor nici de romani, nici de romanizare și nici de continuitate. Una dintre cărțile jenante care susținea, în urmă cu vreo două decenii, astfel de idei hilare se chema „Noi nu suntem romani, romanii sunt noi!”. Dar românii, în viziunea menționată, sunt mai vechi și decât dacii, fiindcă sunt creatorii mondiali ai scrisului, în acord cu „tăblițele de la Tărtăria”, cu „tablele de la Sinaia”, cu faimosul codice „Rohonczi/ Rohonczy/ Rohonc” etc. Deși istoricii de meserie s-au pronunțat de nenumărate ori, în mod științific – adică utilizând metodele consacrate și verificate – în legătură cu toate aceste izvoare, demonstrându-le importanța reală, relativitatea și chiar falsitatea, apărătorii primordialismului românesc nu se lasă, își continuă marșul triumfal, spre marea pagubă a poporului român, văzut adesea de către occidentali ca unul neserios, aplecat spre spectacular și speculație, spre ignoranță și minciună.

foto 4 Ion Aurel Pop

De unde provin oare cele două viziuni, privilegiate adesea de presă, tocmai pentru că nu sunt „pe linie”, pentru că stârnesc interes în largi categorii de cititori ignoranți sau mai puțin instruiți, pentru că aduc succes de vizibilitate? Ele sunt exagerări – câteodată până la caricatură – ale celor două mari curente de gândire din cultura modernă românească:

  1. Curentul europenist, deschis spre lume și prooccidental, care constata, cu regret și spirit critic, întârzierea sau defazarea românilor în raport cu civilizația și cultura etalon din vestul Europei.
  2. Curentul protocronist, autohtonist și răsăritean, care descoperea farmecul tradițiilor noastre, ritmul nostru propriu de viață, „veșnicia născută la sat”, forța țăranului român, viețuirea prin supraviețuire și stagnare etc.

Ambele aceste curente au avut reprezentanți de seamă, intelectuali de prim rang în fruntea lor. Pentru prima orientare, este de ajuns să-i evocăm pe Titu Maiorescu – cu faimoasa sa „teorie a formelor fără fond” – și pe Eugen Lovinescu – cel care vedea în sincronizarea noastră cu Europa occidentală secretul modernizării României. Pentru cea de-a doua abordare, îi avem pe Eminescu, pe Iorga și pe Blaga, care sunt, totuși, atipici, fiindcă în elogiile lor aduse românilor și românității, în paseismul și conservatorismul lor se regăsesc și incontestabile idei moderne, de integrare europeană, de prețuire și receptare a valorilor general-umane. Exacerbarea, vulgarizarea și caricaturizarea acestor două curente, onorabile și sustenabile amândouă, a început în secolul al XX-lea, dar s-a manifestat plenar după Al Doilea Război Mondial, mai întâi sub regimul comunist.

 

*

Atunci când tratarea trecutului se face însă tendențios în mod voluntar, datorită unor interese politice, cu scopul influențării opiniei publice, intervine propaganda.

Pe măsură ce se apropie centenarul Marii Uniri, se aud tot mai multe voci critice privind actele din 1918, voci venite din exteriorul României, dar și din interior. Să le luăm pe rând!

La 1 decembrie 1918, s-ar fi unit doar o singură provincie – Transilvania –, pe când România era veche, mare și independentă de mai înainte. Trebuie observat că teritoriile unite la 1 decembrie reprezintă circa 40% din suprafața și din populația României actuale și nu un cuantum infim, cum s-a insinuat.

„Miracolul” din 1918 a fost nemeritat, fiindcă românii ar fi luptat abia doi ani (1916-1918) – cu „pauze” și aceștia – și ar fi luat la urmă totul, mai mult decât ar fi visat. Fals! Majoritatea românilor – adică înaintașii noștri din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și de la sud de Dunăre – au intrat în război, în chip direct ori indirect și fără să fie întrebați dacă vor, în vara anului 1914, odată cu imperiile și țările din care făceau parte și s-au sacrificat cu sutele de mii până în 1918. „Miracolul” se referă și la următorul fapt: toată lumea știa înainte de război că dacă România se alătură Triplei Înțelegeri (Antantei) și Antanta câștigă trebuia să renunțe la Basarabia și că dacă se alătură Triplei Alianțe (Puterilor Centrale) și aceasta câștigă trebuia să-și ia adio de la Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Or, România, prin voința națională, a luat tot ce se putea imagina atunci, adică toate provinciile cu majoritate absolută sau relativă românească (Bucovina era singura care, în urma politicii masive de deznaționalizare austro-ungare, avea doar majoritate relativă românească).

Mai importantă decât unirea de la 1 decembrie ar fi independența de la 1877. Numai că independența proclamată la 9-10 mai 1877 se referea doar la 130 000 de km pătrați, adică la cu ceva mai mult de o treime din suprafața României Mari. Firește, independența României de la 1877 a fost foarte importantă și pentru românii din Dobrogea, Transilvania, Banat, Crișana, Sătmar, Maramureș, Bucovina și Basarabia (ei s-au și jertfit pentru această independență a țării-mamă!), dar nu i-a atins direct și imediat atunci, fiindcă erau cuprinși în alte state.

foto Ion aurel pop 5

Data de 1 decembrie ar privi, totuși, prea puțini români, în raport cu masa populației și cu teritoriile alăturate Regatului României în 1918. Stricto sensu poate să fie adevărat acest lucru, numai că Ziua Națională de la 1 Decembrie nu celebrează doar unirea Transilvaniei, ci marchează tot ceea ce s-a întâmplat atunci, adică este un simbol al întregului an de cumpănă 1918. În acel an, s-au unit cu Țara, prin decizii luate de adunări reprezentative și recunoscute, trei mari provincii istorice, și anume: Basarabia, Bucovina și Transilvania. La 1 decembrie, s-a desăvârșit un proces larg, în urma căruia România a ajuns de la 137 000 de km pătrați și de la circa 7,2 milioane (în 1914) la 296 000 de km pătrați și la 15 milioane de locuitori (în 1918-1919). Cu alte cuvinte, pornind numai de la realități, s-ar putea spune foarte bine că, în 1918, nu provinciile s-au unit cu România, ci invers, că România s-a unit cu provinciile sale istorice (cam 160 000 de km pătrați). Astfel, în Ziua Națională ne amintim de întreagă acea „oră astrală” de la finele Primului Război Mondial, prin care românii și-au luat soarta în mâini și au decis să trăiască în România.

Ziua de 1 decembrie nu este potrivită ca sărbătoare, fiindcă în acel moment din an este iarnă și frig, iar românii vor să meargă la iarbă verde când sunt veseli! Este rizibil! Și Crăciunul pică iarna, când este frig. De ce să nu-l mutăm, după o astfel de logică, mai spre vară!? Pe de altă parte, zilele de 24 ianuarie, de 10 mai sau de 31 august (Ziua Limbii Române) pot să fie sărbătorite foarte bine, la fel ca data de 1 decembrie. Sunt țări în jurul nostru care au câte trei zile naționale și nu se supără nimeni.

Ziua Națională actuală a României i-ar jigni pe conlocuitorii maghiari, care – după ce că nu au fost consultați la 1918 – se simt frustrați și jigniți de sărbătoarea noastră, fiindcă Transilvania a fost ruptă din Ungaria de-atunci. Tehnic așa este: pe când România aproape și-a triplat teritoriul la 1918, Transleitania (adică jumătatea de răsărit, declarată „ungară”, a imperiului bicefal) s-a destrămat; să ne reamintim că Ungaria nu exista ca țară independentă și ca subiect de drept internațional de la 1541 până la 1920 și că, între anii 1918-1920, a pierdut două treimi din teritoriul său. Lăsăm la o parte faptul că acea Ungarie a pierdut în 1918 Croația, Slovacia, Transilvania etc., adică teritorii fără majoritate ungară, pe când România a obținut numai provincii istorice cu majoritate (absolută sau relativă) românească. Dar, după cum există o măsură în lucruri, nici marea sărbătoare națională a maghiarilor de pretutindeni, de la 15 martie, nu este un prilej de bucurie istorică pentru români, fiindcă atunci (în 15 martie 1848), la Bratislava, dieta revoluționară a decis (fără consultarea românilor și împotriva voinței lor) „unirea Transilvaniei cu Ungaria”. Cu alte cuvinte, ambele zile de sărbătoare au efect bumerang pentru fiecare din cele două popoare, dacă este să luăm în calcul numai semnificațiile istorice. Așa se întâmplă cam peste tot între vecini. Cele decise de maghiari la 15 martie 1848 nu s-au putut înfăptui la scara istoriei (fiindcă ungurii și secuii erau atunci cam 24% din populația Transilvaniei), pe când cele decise de români la 1 decembrie 1918 s-au transpus în practică (deoarece românii reprezentau două treimi din populația provinciei). Iar hotărârea românilor a fost confirmată (recunoscută) în mai multe rânduri prin tratate internaționale. Unde este nedreptatea? Firește, nu este vorba nici despre dreptate absolută, dar pe aceasta nu o mai caută astăzi nici filosofii. Oricum, dacă românii ar fi greșit la 1918, prin deciziile luate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, marile puteri i-ar fi sancționat, fiindcă nu se omorau nici atunci de mare dragoste pentru români și România. Or, marile puteri nu au făcut în 1919-1920 decât să aprobe ceea ce deciseseră românii la 1918.

Românii ardeleni nu ar fi dorit unirea cu Țara, înapoiată și balcanică, ei fiind fascinați de „cultura superioară ungară” sau austro-ungară, astfel că unirea ar fi fost făcută de un grup de intelectuali cam naționaliști. Răspunsul la această aserțiune orgolioasă a elitei ungare a fost dat în epocă, prin vocea lui Alexandru Vaida-Voevod, auzită în parlamentul de la Budapesta, în 1914: „[În ceea] ce privește cultura maghiară, și aceasta e încă fragedă, ca și cultura română. Dar și în cazul dacă ar fi vorba nu de cultura maghiară, ci de cea franceză, germană sau engleză, în zadar ați voi să ne‑o acordați. E adevărat, cultura noastră e încă în dezvoltare, își trăiește abia anii copilăriei, dar ea se manifestă foarte frumos și această cultură nouă ne e mai scumpă decât orice altă cultură străină, pentru că ea e manifestarea vieții noastre sufletești, ea re-oglindește viața sentimentelor noastre”.

Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor au dorit unirea Transilvaniei cu România și că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigențelor democratice de atunci. Este evident că unii dintre românii ardeleni (după calculele noastre, cam 10%), nu au dorit unirea cu România, dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei. Mai mult, comunitatea internațională a apreciat actul de voință națională a românilor, formulat în anul 1918, și a recunoscut realitățile decise de români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar și în Basarabia și Transilvania, minoritățile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au și susținut (în 1918 și după asta) apartenența la România. Insinuarea că numai un grup de intelectuali a impus unirea este ridicolă. Mai întâi, este o jignire la adresa masei de intelectuali români care au militat sincer pentru actul unirii. În al doilea rând, nu este nimic neobișnuit ca poporul să fie condus de elite și să le urmeze. Românii ardeleni au fost condamnați de asupritorii lor să nu aibă în fruntea lor lideri politici și economici puternici, ci, până târziu, doar preoți și dascăli, adică intelectuali ieșiți din sânul lor și apropiați de ei. Dar ei – românii ardeleni – nu au rămas nicio clipă fără elite și aceasta le-a fost salvarea. Decenii la rând înainte de unire, preoții și dascălii nu-și încheiau slujbele, respectiv lecțiile, fără să spună adunărilor în care vorbeau că „soarele românilor la București răsare”. Este de ajuns să fie urmărite documentele existente, rapoartele autorităților, procesele verbale ale ASTREI, protocoalele partidelor politice, asociațiilor profesionale, școlilor etc. pentru a dovedi cum s-a pregătit unirea de jos în sus și din cele mai sofisticate și savante cercuri academice până la nivelul satelor. Este clar că intelectualii au stimulat unirea, că i-au conștientizat intens pe oameni în spiritul unirii, că i-au convins de binele care avea să vină, dar cine poate să condamne acest lucru și de ce? Lozinca elitei ardelene de atunci a fost: „Țineți cu poporul, ca să nu rătăciți!”. Prin urmare, conducătorii, desprinși din popor, se ghidau după aspirațiile poporului, le justificau și le susțineau, iar poporul își urma conducătorii. Nici căile alese de popor (grupuri mari de oameni) nu erau infailibile, dar elitele și plebea, cel puțin din 1848 până la 1918, au mers concordant.

ion aurel pop foto 6

„Noile puncte de vedere” evocate mai sus nu sunt fabricate acum – când se apropie sărbătoarea centenarului Marii Uniri –, dar nici nu se reciclează acum din pură întâmplare. Acestea au o lungă istorie în urmă. Pe de o parte, ele provin din arsenalul naționaliștilor revizioniști (mai ales ungari), care au cultivat mereu, în secolul care a trecut de la 1918, ideea „nedreptății istorice” făcute Ungariei de către marile puteri, care ar fi dat cadou României „înapoiate și balcanice” înfloritoarea provincie numită Transilvania, „iluminată” timp de un mileniu de „civilizatorii Bazinului Carpatic”, adică de unguri. Limbajul detractorilor unirii nu este acum tocmai acesta – între timp formulele de exprimare s-au cizelat, s-au europenizat –, dar el se poate descifra ușor printre rânduri. Odată cu această ușoară tâlcuire, se vede limpede și sorgintea lui revizionistă, neprietenoasă la adresa poporului român. Pe de altă parte, după crearea de către Moscova leninistă a unei secții a partidului său comunist la București, în 1921, periodic, mai ales cu ocazia meteoricelor congrese ale acestei formațiuni politice de extremă stângă, se dădea cuvânt de ordine comuniștilor români să lupte pentru destrămarea României, denumită „stat imperialist, multinațional”. La fel s-a întâmplat în primul deceniu efectiv comunist (1948-1958) – „obsedantul deceniu” din literatură –, când tezele lui Roller exprimau aceleași idei antiromânești. Cu alte cuvinte, până nu tocmai demult, hulirea Marii Uniri se făcea, în mod organizat și disciplinat, de către URSS și de către coloana sa a cincea, Partidul Comunist din România. Punctele comune ale celor două asalturi sunt ușor de sesizat: unirea s-a făcut pe nedrept, de către un grup de intelectuali (naționaliști/ burghezi), dar mai ales de către marile puteri (învingătoare occidentale/ imperialiste). Readucerea în atenție a acestor clișee ale propagandei de odinioară se explică prin apropierea centenarului Unirii, după cum spuneam. Numai că apropierea acestui centenar se produce: 1. în condițiile unei periculoase recrudescențe a naționalismului în Ungaria acestor ani, recrudescență condamnată chiar și de organismele europene din care Ungaria face parte; 2. în toiul unui acut conflict teritorial între Ucraina și Federația Rusă (moștenitoarea URSS), pe fondul căruia Pactul Ribbentrop-Molotov este valorizat pozitiv de către unii și din cauza căruia securitatea granițelor din regiune este amenințată. Lăsăm la o parte apropierea ciudată dintre Ungaria și Rusia, pe care inamicii unirii din 1918 o socotesc pur și simplu întâmplătoare.

Vocile nemulțumite de formarea României întregite se regrupează acum, cu ocazia centenarului și recurg la forme variate de exprimare. Pe fondul unei crase lipse de cultură istorică a opiniei publice actuale, forțele interne care cultivă relativismul istoriei și care combat ideea de unitate românească sunt dublate de unele din exterior. Pentru a pregăti sărbătoarea centenarului Marii Uniri, statul român a creat în 2016 un organism guvernamental, condus de un secretar de stat. Între timp, deja s-a schimbat structura acestui „departament”, dar strategia și tactica sa nu sunt clare, mai ales că nu are încă un buget aprobat și nici precizate modalitățile de a procura fonduri din alte surse. Între timp, în Ungaria, „Grupul de cercetători științifici ai Academiei de Științe Ungare – Elan-Trianon 100”, deși nu figurează ca un organism guvernamental, este, în fapt, puternic susținut de autorități, este format dintr-o redutabilă echipă de istorici, istorici de artă, istorici literari și sociologi, beneficiind de un substanțial fond bănesc, eșalonat pe cinci ani. Echipa are scopul să elucideze în principal condițiile în care s-au încheiat tratatele de pace și, mai ales cel de la Trianon, tratate care au condus la „pedepsirea” Ungariei, la privarea sa de „două treimi din teritoriu și din populație”. Cel puțin acestea sunt expresiile discursului oficial din Ungaria contemporană, țară care, deși aliată cu România în NATO și membră, ca și România, în UE, și-a oprit, în 2016, diplomații să participe la celebrarea Zilei Naționale a României! Din păcate, arsenalul de idei pentru cercurile ungare care deplâng Marea Unire românească de la 1918 sunt oferite, în mare parte, de românii înșiși, de acei români care cultivă blamarea istoriei naționale, care resping unitatea românească, care cer felurite autonomii istorice, care condamnă „miticismele” și „balcanismele” cu scopul subminării României. Prevăd că, scoțând lucrurile din context, România va fi criticată pentru naționalism, pentru preamărirea actului de la 1918 prin politica sa de stat, iar Ungaria va fi lăudată pentru obiectivitate, pentru cercetările istorice critice, pentru elucidarea dezinteresată a umbrelor trecutului.

Pe fondul ideii că românii au trăit până în secolul al XIX-lea în două țări distincte și în provincii istorice cuprinse în imperii străine, se cultivă destul de insistent ideea dezbinării românești, a „inventării” numelui de România, a noutății ideii de unitate politică și a civilizației diferite din Transilvania în raport cu ceea ce era în regiunile extracarpatice. Din arsenalul unor epoci pe care le credeam apuse și al unor ideologii totalitare condamnate de istorie, se revitalizează idei teoretice precum: majoritățile etno-demografice sunt relative și voința lor nu mai contează astăzi; popoarele fără statalitate veche sunt popoare fără istorie și, prin urmare, au drepturi limitate; autonomiile teritoriale pe criterii etnice au rădăcini vechi, verificate de istorie etc. În mod concret, despre trecutul românilor și despre realitățile românești, se insinuează vechi sloganuri, actualizate prin adaptări recente: românii sunt un popor nou, intrat târziu în istorie; valahii și românii sunt popoare diferite; Transilvania nu are legătură cu istoria românilor; numele lui Iancu de Hunedoara trebuie schimbat în Ioan de Hunedoara; particula Napoca trebuie scoasă din numele municipiului Cluj-Napoca; imnul de stat – care ar exprima idei retrograde – trebuie înlocuit etc. Unele dintre aceste „îndreptări” par inofensive: a spune Ioan în loc de Iancu nu schimbă mare lucru, decât că ne îndepărtează de esența unei forme românești diminutivate (Iancu provine tot din Ioan) și de apropierea de numele unui erou național românesc – Avram Iancu; scoaterea particulei Napoca din numele orașului Cluj-Napoca ar șterge mai mult de un mileniu de istorie, adică tocmai rădăcinile daco-romane ale românilor.

Propaganda ungară se desfășoară în ungurește și, mai ales, în limbi de circulație internațională, pe filiere adesea discrete și indirecte, cu antrenarea unor personalități din diferite domenii. Latura denigrării este vizibilă cel mai bine în revista presei ungare din Secuime, unde, în ciuda eludării programatice a limbii române și a simbolurilor statului român, a negării de facto a dreptului unor cetățeni români de a se stabili acolo, este clamată autonomia teritorială și se trimit petiții spre UE privind încălcarea drepturilor minorității maghiare din România. Firește, nu toate aceste acțiuni sunt inițiate de autoritățile ungare sau de instituțiile oficiale ale comunității ungare din România. Este vorba și despre luări de poziție individuale sau ale unor grupuri marginale, ale unor organizații non-guvernamentale etc., dar, privite în ansamblu, dau impresia unui curent general ungar ostil românilor și României. Deși paleta acestor fapte este largă și eterogenă – de la oprirea diplomaților unguri de la a participa la festivitățile Zilei Naționale a României până la primirea cu sloganuri rasiste a sportivilor români în Ungaria –, se impune în conștiințe impresia de mișcare concertată anti-românească. Evident, aproape de fiecare dată, apar contra-acțiuni similare din partea românilor.

Unele dintre actele de denigrare a românilor prind la publicul larg, mai ales în străinătate, și datorită neseriozității noastre, manifestate prin curentul dacist (tracist), care-i așază pe daco-geți și pe traci la temelia tuturor popoarelor europene, cu o limbă primordială din care s-ar trage latina, cu priorități în toate domeniile, de la scris și astronomie până la arhitectură și medicină etc. Denigrarea istoriei și a vieții românilor este ușor de făcut și pentru că datele esențiale necesare sunt oferite de cealaltă extremă din cultura românească, aceea care acceptă doar nimicnicia românilor, spiritul lor gregar, de popor fără voință, de masă informă, „umbră fără schelet”, formată din „fețe patibulare”, cu „guri vulgare”, „puturoși”, cu un „amestec apos” în loc de creier, cu o istorie în care toți „au urinat” peste noi și din care a rezultat limba română, „bună numai pentru înjurături” etc. O altă variantă a acestei extreme afirmă că nu ne cunoaștem corect trecutul, fiindcă toți marii istorici și oameni de cultură români au operat doar cu mituri naționaliste. Pe acest fundal trist – pregătit de unii dintre noi înșine – este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și ca națiune.

ion aurel pop foto 7

Dar, oare cum și de când au vrut românii intracarpatici să facă parte dintr-o Țară Românească, să trăiască în structuri politice românești, sub oblăduirea unor instituții românești? Pentru că sub comunismul nostru original, mai ales în ultimul deceniu de existență a regimului Ceaușescu, se exagera cu sloganul „luptei de veacuri a poporului român pentru unitate, permanență și continuitate”, dar și din alte motive, asemenea idei au fost, după 1989, complet respinse, bagatelizate, ironizate. Cu alte cuvinte, s-a spus și s-a scris ditirambic că nu au existat niciodată astfel de idei în mintea românilor. De fapt, orice popor, din momentul constituirii sale, tinde să-și formeze structuri politice proprii, numite generic state, cu scopul organizării și conservării comunității etnice respective. Românii au făcut și ei același lucru, începând cu sfârșitul mileniului I d. Hr., făurindu-și astfel de formațiuni numite țări, judecii/cnezate, ducate/voievodate, domnii etc. Popoarele nu erau atunci conștiente de necesitatea unității lor politice globale, astfel că unele au rămas să trăiască în mai multe nuclee politice. Altele și-au realizat unitatea politică prin voința elitelor lor, a unor conducători energici. Românii au reușit în secolul al XIV-lea (ceva mai târziu decât unii dintre vecinii lor) să-și formeze două voievodate cvasi-independente sau două „libertăți românești” – cum le-a botezat inspirat Nicolae Iorga –, anume Țara Românească și Țara Românească a Moldovei. Restul românilor, deopotrivă la nord și la sud de Dunăre – în ciuda unor înjghebări politice proprii trecătoare –, au ajuns să trăiască în state străine, în frunte cu stăpâni de altă limbă și credință. Este evident că românii nu au fost „animați” permanent de „dorința făuririi statului lor unitar, național și independent”, din moment ce atunci erau alte priorități de viețuire și de supraviețuire. Cu timpul însă, situația se schimbă. Pe fondul acestei fărâmițări, pe la finele Evului Mediu și la începuturile Epocii Moderne, apar tendințe de unitate (parțială sau generală), stimulate de conștientizarea comunității etnice. Asemenea atitudini nu mai sunt atunci, pe la 1500-1600, rezultatul exclusiv al unor conducători luminați, ambițioși sau clarvăzători, ci ele provin și din voința poporului de jos, a comunităților grupate în anumite nuclee politice.[2]

Cu alte cuvinte, românii trăgeau la români cel puțin încă din secolul al XVI-lea (sunt mărturii ale unor astfel de acțiuni încă din secolele XIII-XIV). În secolul al XVII-lea, Grigore Ureche și Miron Costin, ca și Constantin Cantacuzino Stolnicul, arată unitatea de origine, de limbă și de credință a românilor extracarpatici cu cei transilvăneni. La începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir este primul savant român de talie europeană care face cunoscută latinitatea și unitatea românilor cu argumente științifice, în lucrări de mare anvergură, scrise în limba latină. În secolul al XVIII-lea începe lupta de emancipare națională a românilor din Transilvania, desfășurată pe plan religios (unirea cu Biserica Romei), pe plan politic (memoriile adresate Curții de la Viena și altor cancelarii și foruri europene; mișcarea Supplex Libellus Valachorum), pe plan social (Răscoala lui Horea), pe plan cultural (Școala Ardeleană). În această etapă a luptei naționale din Transilvania și poate fi vorba, firește, de unirea Transilvaniei cu România, fiindcă nu exista încă România. Este vorba, de aceea, de obținerea în Transilvania și Ungaria a drepturilor politice naționale ale românilor din Transilvania și Ungaria, numai acolo unde acești români alcătuiau majoritatea populației. Nu este vorba despre drepturi preferențiale ale acestor români, ci pur și simplu despre egalitatea lor cu membrii națiunilor oficiale și ai confesiunilor recunoscute („recepte”). Totuși, legăturile între românii transilvăneni și cei olteni, munteni și moldoveni sunt continue.

În secolul al XIX-lea se desfășoară mișcarea de emancipare națională a provinciilor aflate sub dominație străină și de formare a statului național unitar. Toată acțiunea era bazată acum pe ideologia daco-românismului. În această mișcare panromânească, românii din interiorul Carpaților au jucat un rol fundamental: astfel, îi găsim pe Gheorghe Lazăr, care introduce limba română la Sfântul Sava, în Țara Românească, pe Florian Aaron ca profesor al lui Bălcescu și apoi al Universității din București, pe călugărul maramureșean Gherman Vida, ca învățător al lui Kogălniceanu și Alecsandri pe baza cronicii lui Șincai, pe Ioan Maiorescu la Craiova, pe Damaschin Bojincă ca profesor la Academia Mihăileană din Iași, pe Bărnuțiu, pe Ștefan Micle, pe Laurian, pe Papiu-Ilarian și pe toți care au predat la universitățile României moderne și au pus temeliile Academiei Române. Mișcarea de unire a Transilvaniei cu România a putut prinde contur abia după formarea României și mai ales după afirmarea României independente, devenite, la scurtă vreme, regat.

Astfel, dacă românii nu au luptat „de secole pentru unitatea națională”, ei s-au înscris în mișcarea europeană care promova statele naționale împreună cu celelalte națiuni. Nu au făcut acest lucru nici mai bine și nici mai rău ca alte națiuni. În secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, cele mai progresiste mișcări erau cele menite să elibereze națiunile de sub robia imperiilor multinaționale și să le îndrepte spre formarea statelor naționale unitare. Cea mai puternică mișcare de emancipare națională a românilor din provinciile aflate sub stăpâniri străine s-a desfășurat în Transilvania. Astfel, se vede clar că ideile de unitate și lupta pentru emancipare națională și unire nu s-au născut între români în mod spontan și instantaneu, prin imitație sau prin efortul unor lideri exaltați sau interesați. Că nu a fost unanimitate în aceste procese, că au fost și șuvoaie abătute, că intelectualii și oamenii politici au potențat ideile de unitate românească, că poporul a fost dirijat și condus de liderii săi, acestea sunt lucruri cunoscute, recunoscute și valabile în istoria tuturor popoarelor. Istoricul însă, înainte de a releva excepțiile, aspectele marginale, curiozitățile din trecut, are obligația profesională de a preciza liniile magistrale ale mersului societății. Sau, dacă nu se ocupă de aceste constante ori linii predominante, atunci are datoria morală și intelectuală să le enunțe, pentru a nu da impresia că lumea ar fi putut sau ar fi trebuit să facă ceea ce, de fapt, nu a făcut. Menirea primă a istoricului de meserie este să studieze ceea ce a fost, nu ceea ce ar fi putut să fie, dacă nu s-ar fi întâmplat cutare lucru. Istoria contrafactuală – în vogă astăzi – poate oferi necunoscătorilor convingerea unor realități care, de fapt, sunt fictive, imaginate, inventate.

Linia magistrală a istoriei românilor la începutul secolului al XX-lea, în ajunul Primului Război Mondial, era făurirea statului național unitar român, prin unirea cu România a tuturor provinciilor istorice care aveau majorități etnice românești. Același ideal, de făurire a statelor lor naționale, îl nutreau toate popoarele din regiunea central-sud-est europeană, care se aflaseră de secole sub stăpâniri străine. Românii din Transilvania s-au identificat treptat cu idealul libertății și al unității naționale, ideal pe care l-au trăit, în forme și cu intensități diferite, începând cu finele Evului Mediu și cu debutul Epocii Moderne. Ca și românii din Vechiul Regat, ca și basarabenii și bucovinenii, românii ardeleni s-au înscris în marea lor majoritate pe traiectoria formării României întregite, considerând, prin educația oferită de liderii lor, că cel mai bun cadru de organizare, coordonare și protejare a națiunii era statul unitar român. Acest ideal s-a înfăptuit în urmă cu nici un secol, iar realitatea care a rezultat în urma marelui efort de-atunci – România – nu și-a dat încă măsura deplinei valori în Europa și în lume[3].

*Ioan-Aurel Pop este academician și Rectorul Universității Babeș Bolyai din Cluj Napoca. Textul a fost prezentat în deschiderea conferinței de lansare a LARICS din Aula Academiei Române, 26 aprilie 2017.

Bibliografie minimală:

Radu Baltasiu, Gabriel Săpunaru, Ovidiana Bulumac, Slăbirea comunității românești din Harghita și Covasna. Raport de cercetare, București, 2013.

Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, 1997, București.

Lucian Boia, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, București, 2014.

Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan, Ispititoarea Transilvanie. Multiperspectivitate și adevăr în istoria unei provincii, Cluj-Napoca, 2017.

Nicolae Iorga, În luptă cu absurdul revizionism maghiar, București, 1991.

Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere și Versailles, Cluj-Napoca, 1993.

Liviu Maior, Alexandru Vaida Voevod. Putere și defăimare (Studii), București, 2010.

Horia Roman Patapievici, Politice, București, 1996.

Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul și miturile (Note de lectură), ediția a II-a revăzută,  București, 2014.

Ioan-Aurel Pop, Transilvania, starea noastră de veghe, Cuvânt înainte de Mircea Muthu, Cluj-Napoca, 2016.

Ioan Sabău-Pop, Ioan Lăcătușu (coord.), Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș în slujba dăinuirii neamului românesc în Transilvania: FCRCHM 2005-2015, Sfântu Gheorghe, 2015.

David Prodan, Transilvania și iar Transilvania, București, 1992.

Larry Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, prefață de Ioan Talpeș, traducere de Alex Cosmescu, București, 2011.

[1] Nimeni nu făcea recensăminte exacte, în lumea barbară, înainte de Hristos!

[2] Dacă în privința ideilor de unitate, lucrurile sunt încă, în mintea unor necunoscători sau răuvoitori, sub semnul îndoielii, ideile romanității românilor sunt atestate clar ca existând în conștiința românească în Evul Mediu. Cu alte cuvinte, unii dintre români – și nu numai dintre cei educați – au știut mereu că neamul lor se trage din romani, „de la descălecatul dintâi, sub Traian, împăratul Râmului”. Vezi lucrările lui Șerban Papacostea (Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice, Cluj-Napoca, 1988), Adolf Armbruster (Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ediția a II-a revăzută și adăugită, București, 1993), Stelian Brezeanu (Identități și solidarități medievale: controverse istorice. București, 2002), Ioan-Aurel Pop (Națiunea română medievală. Solidarități etnice românești în secolele XIII-XVI, București, 1998).

[3] Precizez că mesajul meu pe această temă, de la Academia Română, era menit să sensibilizeze factorii de răspundere din România în legătură cu pregătirea inadecvată a centenarului Marii Uniri și să ofere un exemplu de „eficiență” în tratarea chestiunii secolului trecut de la finele Primului Război Mondial. „Eficiența” se referea la vecinii maghiari, care, desigur, nu se pregătesc să celebreze unirea Transilvaniei cu România! Este clar, după toate semnalele pe care le avem, că mesajele venite dinspre Ungaria și chiar din România nu sunt și nu vor fi prietenești. După rostirea unor fragmente din acest text, în 26 aprilie 2014, în Aula Academiei, presa scrisă și vorbită, unele televiziuni au preluat însă – așa cum se întâmplă mai nou peste tot – mesajul meu trunchiat și i-au dat o amploare și o dimensiune pe care nu le-a avut. Prin poziția mea nu am jignit pe nimeni, ci am atras atenția asupra unor realități care, netratate la timp și în mod înțelept, pot învenina și mai mult raporturile româno-ungare.

Anunțuri

Împotriva obligativității vaccinărilor. Societatea civila reactioneaza: EXIST. GANDESC. DECID. — Bucovina Profundă

Împotriva obligativității vaccinărilor. Societatea civila reactioneaza: EXIST. GANDESC. DECID. Dezbaterea asupra legii obligativitatii vaccinarii se da pe multiple planuri: medical, bioetic, juridic, moral, uman, civic. Dincolo de argumentele legate de efectele adverse consemnate de producatori si consecintele genetice asupra speciei umane, dincolo de afirmatiile nedemonstrate ale imunitatii de turma sau de cinismul falsei sintagme „1 la un milion” se […]

via Împotriva obligativității vaccinărilor. Societatea civila reactioneaza: EXIST. GANDESC. DECID. — Bucovina Profundă

Allahu Akbar la Opera din Cluj-Napoca: un grup de români bravi din sală – din păcate doar un mic grup – au intonat cu curaj și ridicînd drapelul României Imnul Național. Ei au fost conduși afară cu poliția (pașnic, nu ca-n Catalonia, Duminică, la referendumul de ieșire din așa-zisa Europă). Merită urmărit filmulețul, partea importantă începe de pe la minutul 2:03 încolo.

Din istoria bancară a României: printr-o concesiune semnată de Cuza la 1866 , (valabilă pînă în 1903), s-a înființat la București, de către bancheri evrei din Franța și Anglia, „Banca României”, ca Filială a Băncii Imperiale Otomane de la Istanbul. În urma victoriei Războiului de Independență însă, și ieșirea de sub tutela otomană, românii patrioți de la putere au răsturnat situația, creînd alternativa unei instituții financiare naționale care să sprijine cu adevărat dezvoltarea țării. Actul s-a semnat 3 ani mai tîrziu, la 17 aprilie 1880, prin crearea oficială a Băncii Naționale a României.

Din istoria bancară a României: printr-o concesiune semnată de Cuza la 1866 , (valabilă pînă în 1903),  s-a înființat la București, de către bancheri evrei din Franța și Anglia, „Banca României”, ca Filială a Băncii Imperiale Otomane de la Istanbul. În urma victoriei Războiului de Independență însă, și ieșirea de sub tutela otomană, românii patrioți de la putere au răsturnat situația, creînd alternativa unei instituții financiare naționale care să sprijine cu adevărat dezvoltarea țării. Actul s-a semnat 3 ani mai tîrziu, la 17 aprilie 1880, prin crearea oficială a Băncii Naționale a României.

Transcripție ActaDiurna, minn 16:33, 16:45, 17:36

De pe vremea lui Cuza nu s-a mai întîmplat ca finanțele țării să fie controlate, așa cum sînt în prezent, de oamenii marii finanțe mondiale. În cazul Țărilor Române crearea unei Bănci centrale sub controlul „fiilor lui Israel” a reprezentat o preocupare permanentă a organizațiilor evreiești. Începînd cu 1866, la București, în urma actului de concesiune semnat de domnitorul Al. I. Cuza, s-a înființat de către evreii englezi și francezi Banca României. Concesiunea era valabilă pînă în 1903, dar în 1877 românii au avut curajul să creeze o alternativă prin înființarea unei bănci naționale centrale, care să sprijine efectiv dezvoltarea economică a țării.

Banca României, creată la 1866 conform concesiunii acordate de Cuza, avea în componența sa, ca principali acționari, pe E. Grenfell, asociat al celebrului bancher evreu londonez Morgan, precum și pe evreul francez Isaac Pereire, creatorul cartelului bancar francez Société Générale. Aceștia dețineau sub control și Banque Impériale Ottomane din Istanbul, motiv pentru care Banca Română apărea ca afiliată (sau „filială”) a bbăncii de la Istanbul. Obținerea Independenței României la 1877 și ieșirea de sub tutela Imperiului Otoman, constituirea României ca stat modern, s-a lovit de o acerbă opoziție a Alianței Israelite, organizație evreiască mondială cu sediul în Franța.

Alianța Israelită invoca la [toate întrunirile] Maril[or] Puteri abuzurile la care ar fi fost supuși evreii de către români. Nesurprinzător, tocmai un israelit francez, evreul Pereire, deținea Banca Centrală a României, instituție cu atribuții de bancă de emisiune și de scont. Independența României îl putea face să piardă privilegiul emiterii de monedă românească, ceea ce s-a și întîmplat, pînă la urmă, românii văzînd cît de puțin le-au vrut binele evreii. Chiar după cîștigarea, cu jertfe grele, a Independenței de către români, evreii și-au folosit toată influența pentru a impune politicienilor români ideea că banca națională, avînd prerogativa de emitent al bancnotei, trebuie să fie creată de instituții financiare străine, iar capitalul său să rămînă preponderent sau total străin.

Un punct de vedere total opus, care a triumfat, a aparținut oamenilor politici patrioți. El a constat din folosirea exclusivă a capitalului autohton, evitîndu-se astfel controlul străin asupra pivotului întregii activități bănești din țară (Radu Negrea, Banul și puterea, București: Humanitas, 1990). Astfel, la 17 aprilie 1880, Parlamentul Român a votat Legea privind „instituirea unei bănci de scont și circulațiune, sub denumirea de Banca Națională a României, cu dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător.”

Liste veșnic vii: azi, LISTA ROMÂNILOR ASASINAȚI DUPĂ `90 ÎN R. MOLDOVA, PENTRU VINA DE GÂNDI ȘI SIMȚI ROMÂNEȘTE

Liste veșnic vii: azi, LISTA ROMÂNILOR ASASINAȚI DUPĂ `90 ÎN R. MOLDOVA, PENTRU VINA DE GÂNDI ȘI SIMȚI ROMÂNEȘTE

Home Info-News Exploziv LISTA ROMÂNILOR ASASINAȚI DUPĂ `90 ÎN R. MOLDOVA, PENTRU VINA DE GÂNDI ȘI SIMȚI ROMÂNEȘTE

Lista_romanilor_Asasinati_in_R_Moldova_dupa_90

NICOLAE SULAC a fost asasinat la comandă prin iradiere-otrăvire. Cu toate acestea, statul Basarabean, aflat la talpa guvernului de la Moscova, nu a făcut dreptate în acest caz. Asasini sau „prieteni ai săi” care au organizat ospeția șa care Nicolae Sulac a fost otrăvit, au apărut la TV, au dat interviu, dar nu era interesul nimănui să-i și investigheze. Dar, ce mai contează pentru autoritățile Basarabene NICOLAE SULAC? NIcolae Sulac – Maestrul Român care a militat 65 de ani pentru ca Basarabia să fie din nou ROMÂNĂ!

Chiar dacă NICOLAE SULAC nu mai este printre noi (deși trăiește între români), nu este o rezolvare a cazului, ca asasinii să fie liberi să umble și să primească în continuare bani de la stat, sau de la serviciile secrete pentru lupta împotriva ROMÂNILOR DIN BASARABIA!

Rusule, dute în Rusia ta! LASĂ ROMÂNII ÎN PACE! Dacă nu, prin ordinul Mareșalului Antonescu, nici voi, dar nici noi! Să cadă capetele celor vinovați, în fața poporului! Să vadă ROMÂNUL că pe țărâna sa este STĂPÂN și nu-i face lege nici rusul cazac venetic și nici europeanul ateu. SĂ MEARGĂ FIECARE ÎN ȚARA LUI, SĂ LASE ROMÂNIA ÎN PACE!

„Lăsați-ne în pace!” Curge Prutul între noi și plânge” „e-nghimpată sârma dintre frați”(martir Ion Aldea Teodorovici)”Plânge-l mamă că-i Român; da’i pe mână di păgân”(Vasile Mardare) „pentru românia mea, ai să-ți pierzi Rusia ta” (Maestrul martir Nicolae Sulac) „dați-ne morții înapoi, să-i îngropam cum știm noi” (Ion Dolănescu). „Basarabie frumoasă, bine te-ai gătit mireasă; că-ți aducem pețitor, mândrul nostru tricolor” (Victor Socaciu). „Ostași, vă ordin, teceți Prutul! Zdrobiți dușmanul… Dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului, pe frații noștri cotropiți!” (Martirul Mareșal Ion Antonescu) DAR DE PESTE PRUT RIDICĂ FRATE, OCHII TĂI DE-A DREPT CU OCHII MEI, LE VOM FACE RÂND PE RÂND PE TOATE, DACĂ EU MAI VREAU ȘI TU MAI VREI” (Martirii ION și DOINA Aldea Teodorovici)

______________________

FORTELE OCULTE:
ASASINATE LA COMANDA contra Marii Re-Uniri cu România:
O A DOUA DECAPITARE A INTELECTUALILOR NOSTRI IN ULTIMII 20 DE ANI,

PRIMA FIIND DEPORTARILE SI GENOCIDUL IN ANII 1940 COMIS DE OCUPATIA RUSEASCA /

Martirii Neamului Nostru:
————————————————————————————————————————————
1. Mihail Garaz – impuscat in fata casei la 60 de ani – / 1930 – 1990 / – poet si publicist.
2. Dumitru Moldovanu – un tânar patriot, omorât in Nov.1990.
3. Ion Gheorghita – impuscat si el in fata casei la 52 de ani – / 1939 – 1991 / – poet.
4. Grigore Vârtosu – mare patriot,
impuscat in spate in iulie 1992 in razboiul cu rusii de pe Nistru.
5. Cântaretii cuplul Doina / Marin / – la 34 de ani – / 1958 – 1992
<span style=”text-decoration: underline;”>si Ion Aldea-Teodorovici – la 38 de ani – / 1954 – 1992 /- «accident» inscenat.</span>
7. Ion Dumeniuk – la 56 de ani / 1936 – 1992 / – lingvist, publicist, otravit-iradiat.
8. Ion Vatamanu – la 56 de ani – / 1937-1993 / – poet, publicist, savant,otravit.
9. Nicolae Costin – la 59 de ani / 1936 – 1995 / – primar de Chisinau, iradiat cu cesiu
10. impreuna cu soferul sau – / Tudor, grav bolnav /
11. Petre Teodorovici- la 47 de ani – / 1950 – 1997 / – cântaret, iradiat-otravit,
care stia prea multe despre cei care i-au omorât fratele si pe Doina.
12. Lidia Istrati – la 56 de ani – / 1941 – 1997 /- scriitoare, deputata,
iradiata-otravita pentru curajul sau contra mafiotilor.
13. Gheorghe Ghimpu, la 63 de ani – / 1937- 2000 / – disident, deputat, «accident» inscenat
14. si colegul sau Ion Caftanat- / aflat la volan in aceeasi masina /
15. Veniamin Apostol – la 62 de ani – / 1938 – 2000 / – actor, iradiat-otravit
16. Ion Mija – la 63 de ani – / 1938 – 2001 / – cineast, iradiat-otravit
17. Nicolae Sulac – la 65 de ani – / 1936 – 2003 / – cântaret, iradiat-otravit
18. Iacob Burghiu – la 62 de ani – / 1941-2003 / – prozator si regizor, iradiat-otravit.

4 ASASINATE in lanț:
————————————————–—————————
19. Emil Loteanu /1936-2003/, cineast /otrava in cafea la Moscova, probabil era un fost agent,
care cunostea prea multe despre presedintii comunisti ai RM, si devenise nesupus, deci periculos/.
20. Grigore Grigoriu – /1941-2003/, actor, prietenul bun a lui Emil Loteanu,
de aceea a fost si el anihilat printr-un «accident» aranjat.
21. Traian Grigoriu – /1972-2004/, fiul lui G. Grigoriu, actor la Piatra-Neamt, care si el, sarmanul, probabil,
stia câte ceva din culisele politicii ruso-moldovenesti: «accident» mortal, impreuna cu prietenul sau:
22. Adrian Neacsu – /1972 -2004/, actor
—————————————————————————————–
23. Vladimir Nicu – la 76 de ani – / 1928 – 2004 / – istoric, om politic, iradiat-otravit.
24. episcopul Doremidont – la 45 de ani – / 1961 -2006 /, » accident» la comanda.
25. corpul lui Andrei Buzu, patriot si primar de Drasliceni, r. Criuleni a fost gasit intr-o fântâna.
26. Victor Ciutac – la 71 de ani – / 1938 – 2009 / – actor, iradiat-otravit
27. Grigore Vieru – la 74 de ani – / 1935 – 2009 / – poet national, «accident» inscenat.
28. Ion Contescu – omorât in 2009, profesor, istoric, iradiat-otravit.
29. Andrei Vartic, la 61 de ani – / 1948 – 2009 / – publicist, poet, savant, otravit-iradiat.
30. Andrei Savciuc , la 21 de ani – / 1988 -2009 / – student la Bucuresti, «accident» inscenat.
31. Tudor Cataraga – la 54 de ani – / 1956 – 2010 / – sculptor,
32. / asasinat /»accident» rutier la comanda “/ impreuna cu sotia sa Dora /
33. Vlad Gheorghelas – la 61 de ani – / 1950 -2011 / –
cântaret, iradiat-otravit / cancer /.
34. Andrei Buzu – patriot si primar de la PPCD in s. Drasliceni /Criuleni,
omorât si aruncat intr-o fântâna la 4 August 2007.
35. Valentin Ciobanu, fost vice-presedinte al PPCD, la 14 septembrie 1998, a fost omorat cu lovituri de rangi in mijlocul zilei, chiar in pragul casei sale.
36.
Leonida Lari – / la 62 de ani, 1949-2011 /
scriitoare si martira nationala, iradiata la “cancer”
si fratele ei Leonard Tuchilatu, poet /1951-1975/,
“răpus” in armata ruseasca.
37.
Vasile Vatamanu – / la 56 de ani , 1955-2011 /, deputat in primul Parlament democrat din 1990, jurnalist sportiv si mare prieten al familiei poetului martir Grigore Vieru. “Accident” rutier prin orbire din fata.
38.
Marius Sava, un tânar licean de 19 ani omorât la Timisoara la 4 Septembrie 2011,
in timpul expozitiei Steagului lui Stefan cel Mare, adus de la Bucuresti la Muzeul de Istorie din Chisinau.
/ 24 August – 12 Septembrie 2011 /
39.
Tudor Arnaut /1959 – 2012/, profesor de istorie la Universitatea din Chisinau; “un alt accident rutier” ca “recompensa” oculta pentru toate relatiile lui strânse cu România, asasinat cu o zi inaintea /27 Aprilie / inceperii unei importante Conferinte Internationale a Istoricilor cu referinta la data de 16 mai 1812 – Bicentenarul ocupatiei noastre de catre Imperiul tarist.
40.
Andrei Burlea / 1980 – 17 iunie 2012 /, injunghiat mortal de 2 rusofoni
pentru faptul ca cânta in româneste în barul „Veșca” din s. Durlești.
/ Prietenul sau Roman Vitiu si el injunghiat, suptavietueste fiind grav ranit /.
——————————————————————————————————————

+ PLUS 5 tineri torturati, schinjuiti si masacrati de catre teroristii-politisti mascati in aprilie 2009
in timpul protestelor anti-comuniste si anti-voronin de la Chisinau:
41. Valeriu Boboc /1985 – 2009/
42. Ion Țâbuleac
43. Eugen Țapu
44. Maxim Canișev
45. Radu Ciobanu
———————————————————————————–
Bucovina de Nord si Sudul nostru care plâng:
46.
In 1993 patriotul si primarul Ion Rotaru din s. Boian, judetul Cernauti, si-a pierdut mintile dupa ce unul din fii sai a fost ucis în condiții «enigmatice».
47.
Mihai Jar / 1960-1999 / mare patriot si directorul scolii românesti 26 din or. Cernauti — «moare subit» /otravit/.
48.
Adrian Dohotaru – la 56 de ani –/1939 -1995/ – diplomat român, «accident mortal» inscenat pe autotrasa de lânga Chilia la sud la Dunare.
————————————————————-
49.
+ plus cei câtiva monahi tineri de la manastirile Capriana, Tipova, etc.
omorâti pentru vederile lor pro-românesti / suntem in cautarea numelor lor /.
N.B.
+ plus cele câteva sute de victime moldovene din timpul razboiului cu rusii de la Nistru din 1992.
c)
Daca cunoasteti si alte cazuri de asasinate politice,
va rugam sa completati aceasta lista neagra a EROILOR NOSTRI.
———————————————————————————————————————————–
Istoria se repeta !
Si in anii premergatorii anului 1918, când s-a realizat Unirea Basarabiei cu România,
multi patrioti est-moldoveni au fost omorâti de ocupantii rusi. De exemplu:
– juristul Simeon Murafa / 1887 -1917 /
– inginerul Andrei Hodorogea / 1888 – 1917 /
Ambii au fost asasinati pe la spate la Chisinau de o banda bolsevica la 20 August 1917.
Dupa ocuparea din nou a Basarabiei in 1940,
multi deputati din acel Sfat al Tarii istoric din 1918,
au fost arestati, deportati, impuscati:
1. Teodor Uncu / 1881 – 1940 /
2. Teodor Cojuharu / 1879-1940 /
3. Teodor Neaga / 1880 -1941 /
4. Vlad Bodescu / 1868 – 1941 /
5. Ion Ignatiuc / 1893 – 1943 /
6. Pantelimon Sinadino / 1875 – Gulag, anul ? /
7. Constantin Bivol / 1885 -1942 /
8. Emanuel Cotelea / 1883 -1943 /
9. Luca Știrbeț / 1889 -1942 /
10. Alexandru Baltaga / 1861 -1941 /
11. Nicolae Sacară / 1894 -1942 /
12. Grigore Turcuman / 1890 -1942 /
13. Stefan Botnariu / 1875 – 1941 /
——————————————————————————————————————–
Deci vedem ca se duce CONSTANT o lichidare sis-tematica oculta speciala a celor mai importanti patrioti români moldoveni.
CINE SUNT URMATOARELE VICTIME ?  OARE NU AVEM CURAJUL SA DEMASCAM ASASINII NATIUNII NOASTRE SI SA STOPAM ACEST GENOCID ? AMINTIRE SI POMENIRE VESNICA PATRIOTILOR MOLDOVENI CARE AU FOST LICHIDATI PENTRU O CAUZA MAREATA

Publicat de romaniabreakingnews.ro / surse: nicolaesulac.wordpress.com,  curaj.net

Următorul Articol
TURISM ÎN RUSIA! Cetățean al R.Moldova împușcat pentru că vorbea limba română!
Precedentul Articol
Lungul drum spre regăsire, libertate și independență a R. Moldova (3) și o BOMBĂ! : Lista KGB-ului pentru RM

PĂREREA TA CONTEAZĂ

Oamenii educați sînt un pericol pentru bunăstarea planetei – articol apărut acum 3 zile (10 iulie 2017) la http://freedomproject.com. Ideea e tratată în așa-numita Agendă 2030 [de implementare radicală a globalismului la toate nivelurile, inclusiv religios: ecumenismul] aprobată la ONU toamna trecută. Reproducem integral articolul (doar în engleză).

http://freedomproject.com/the-newman-report/266-united-nations-educated-people-threaten-sustainability

United Nations: “Educated People Threaten Sustainability”

  By: Alex Newman
Published : July 10, 2017

Senior leaders of the United Nations gathered recently to continue plotting the future of globalized pseudo-education, which they said must be imposed on every child on the planet to advance the UN’s radical plan for humanity known as “Agenda 2030.” Speakers at the so-called “High-Level Event on Education,” including Muslims and communists, all agreed that UN-led “education” was the key to realizing their globalist goals.

The UN’s controversial agenda, also dubbed the “Sustainable Development Goals” or SDGs, is basically a recipe for global government, technocracy, and socialism. And it includes the UN’s vision of “education” at the heart of it all. Under Agenda 2030, children are described as “critical agents of change” whose “infinite capacities for activism” will be weaponized and channeled by the UN’s “education” schemes into advancing the planetary entity’s vision of the future.

The whole program, and especially the education component, is being justified under the guise of imposing “sustainable development” on the world. And as far as the nebulous, totalitarian concept relates to education, the UN has already made clear that more education is actually a threat to sustainability.

“Generally, more highly educated people, who have higher incomes, consume more resources than poorly educated people, who tend to have lower incomes,” explains a UN “toolkit” for global “sustainable” education, which is still posted online at UNESCO’s website. “In this case, more education increases the threat to sustainability.”

Beyond that, when speaking of the UN’s “sustainable development” ideology, which was formulated with crucial assistance from the mass-murdering communist dictatorship ruling China, it has become clear that the UN really means population control, central planning, global governance, and other deeply totalitarian schemes. In fact, the UN barely bothers to conceal that anymore.

In Goal 4 of the 17 SDGs, the UN makes clear that its “education” is really indoctrination. For example, the document, which has not been ratified by the U.S. Senate, demands that all children learn not to just accept and submit to “sustainable development,” but to actually “promote sustainable development.” The indoctrination program is also heavy on the UN’s vision of “human rights,” which are essentially the opposite of the God-given rights enshrined in America’s founding documents.

And yet, at the UN education summit in late June, UN leaders put a smiley face on it all. “I am confident you all agree that inclusive, equitable and quality education goes to the heart of the 2030 Agenda,” explained President Peter Thomson of the UN General Assembly, which is dominated by regimes classified as unfree. Because brainwashing children will be critical to imposing the UN’s anti-liberty, anti-Christian agenda on humanity, Thompson called the UN’s idea of education the “golden thread that runs through the implementation of all 17 SDGs.”

“We must educate young people about the logic of the 2030 Agenda for Sustainable Development,” he added, never allowing for the possibility that children may not agree with globalism and wealth redistribution. “They must be taught to take ownership, to serve as agents for change, and to be drivers of innovative ways of achieving the SDGs.”

The changes being proposed are drastic, too. “We have to do no less than transform the way we think, invest, partner, and deliver on education,” Thompson said, demanding all children be subjected to “universal early childhood education.” “We need coherent, practical strategies for the development of children’s physical, cognitive, and emotional skills to set up positive adult productivity and behavior.” At a previous summit, they even called for the UN to shape children’s “spirituality.”

The UN is getting bolder and bolder in the quest to brainwash children all over the world with its dangerous ideology. For the sake of faith, family, and freedom, Americans must resist.

Crime, jafuri, torturi, copiii dintr-un spital aruncați pe geam, profanări de biserici: Atrocitățile comise asupra populației și armatei române în 1940 în timpul retragerii din Basarabia și Bucovina de Nord. Documente OFICIALE ale statului român – apărut pe ActiveNews acum 5 zile (29 iunie 2017). Comentariul ActaDiurna: De citit și cartea scriitorului Paul Goma – care și azi se află exilat la Paris de către confrații săi „scriitorii” și mărețul guvern român – intitulată /Săptămîna Roșie/ care tocmai aceasta este: cea de dinaintea Praznicului Sfinților Apostoli a anului 1940, săptămînă scrisă cu sîngele celor exterminați bestial atunci de bolșevici.

Crime, jafuri, torturi, copiii dintr-un spital aruncați pe geam, profanări de biserici: Atrocitățile comise asupra populației și armatei române în 1940 în timpul retragerii din Basarabia și Bucovina de Nord. Documente OFICIALE ale statului român – apărut pe ActiveNews acum 5 zile (29 iunie 2017). Comentariul ActaDiurna: De citit și cartea scriitorului Paul Goma – care  și azi se află exilat la Paris de către confrații săi „scriitorii” și mărețul guvern român – intitulată /Săptămîna Roșie/ care tocmai aceasta este: cea de dinaintea Praznicului Sfinților Apostoli a anului 1940, săptămînă scrisă cu sîngele celor exterminați bestial atunci de bolșevici.

http://www.activenews.ro/cultura-istorie/Crime-jafuri-torturi-copiii-dintr-un-spital-aruncati-pe-geam-profanari-de-biserici-Atrocitatile-comise-asupra-populatiei-si-armatei-romane-in-1940-in-timpul-retragerii-din-Basarabia-si-Bucovina-de-Nord.-Documente-OFICIALE-ale-statului-roman-144340

Crime, jafuri, torturi, copiii dintr-un spital aruncați pe geam, profanări de biserici: Atrocitățile comise asupra populației și armatei române în 1940 în timpul retragerii din Basarabia și Bucovina de Nord. Documente OFICIALE ale statului român

FacebookTwitterg+Email
Crime, jafuri, torturi, copiii dintr-un spital aruncați pe geam, profanări de biserici: Atrocitățile comise asupra populației și armatei române în 1940 în timpul retragerii din Basarabia și Bucovina de Nord. Documente OFICIALE ale statului român SURSA FOTO: Daniel Siegfriedsohn. Moment de reculegere lângă trupurile unor soldați români mutilați și uciși de bolșevici

După cum se știe pe 28 iunie 1940, administrația și Armata Română au fost nevoite să se retragă din Basarabia și Bucovina de Nord, după ce Regele Carol al II-lea a acceptat ultimatumul sovietic.

Începând de la orele 14:00 ale fatidicei zile de 28 iunie, românii au avut doar patru (4) zile pentru a se retrage, cu tot ce puteau duce, din teritoriile Basarabiei și Bucovinei de Nord. În timpul acestei retrageri umilitoare, s-au petrecut fapte reprobabile ale ocupanților, atât din partea forțelor regulate sovietice, dar și din partea unor cetățeni, locuitori ai României, dar susținători ai comunismului și ai Sovietelor. Dacă despre comportamentul barbar al trupelor sovietice se cunosc destul de multe ( un raport al Serviciului Secret de Informații pe acest subiect este disponibil pe pagina istoricului George Damian), prea puține se cunosc despre gesturile la care s-au dedat unii dintre civili.

În acest sens, redăm documente oficiale ale autorităților statului român (rapoarte, telegrame, mesaje) despre aceste fapte inumane, așa cum apar ele în volumul „Armata, Mareșalul și evreii”, de Alex Mihai Stoenescu, ediția a II-a, editura RAO, 2010. Menționăm – asemeni istoricului citat -, că publicarea acestor documente nu se face pentru a stârni resentimente sau vinovății, ci pentru a face puțină lumină asupra unor evenimente ajunse sub formă de zvon sau propagandă. Textul care urmează îi aparține autorului volumului  „Armata, Mareșalul și evreii”, lăsând grafia în felul în care a redat-o autorul. Mențiunea noastră apare în paranteze, în dreptul paginii din carte unde se găsesc documentele respective):

Volumul „Armata, Mareșalul și Evreii” este disponibil pe Librărie.net la un preț excepțional de doar 17.99 lei!

Raport informativ telefonic, nr. 137/55 – l.Vn. 40 -ȘTEFĂNEȘTl: „Din Glodeni și pînă la Braniștea nu s-au văzut trupe sovietice. Acestea au fost raportate de plutonierul de jandarmi Baciu, de la Postul de jandarmi Sofia (Basarabia), ce a fost dezarmat de miliția civilă sovietică din Glodeni (evrei). La ora 16 s-a întrunit în satul Braniștea comisia noastră și cea sovietică, pentru a discuta diverse chestiuni în legătură cu trecerea refugiaților din Basarabia și România, precum și a militarilor care înunele puncte sînt opriți, iar în altele dezarmați, atît de populația jidănească, cît și de armata sovietică” (Sursa: Arh. M. Ap. N., fond Marele Stat Major, dosar nr. 155, f. 40 – pagina 116 în volum);
Buletin contrainformativ, nr. 336/30 iunie 1940, alin. b: ,,în localitatea Ungheni-Iași, au sosit 20 de tancuri sovietice. La apariția lor comuniștii din oraș, în majoritateevrei, au manifestat ostil contra României, dedîndu-se la acte de violența față de armată. S-au tras focuri de armăși sînt cîtiva morți și răniți”. (Sursa: Ibidem, f. 46 – pagina 116, 117 în volum);
Telegrama GRANIȚA, nr. 21 339/20.VI.1940:, .Populația evreiască din Tîrgu Ungheni a fost foarte ostilă, atacînd chiar soldați care au făcut uz de armă” ( Sursa: Ibidem, f. 49 – pagina 117 în volum);
Telegrama TEI, nr. 13 845 din 1. VII.1940, către Marele Stat Major:
[…] 12) în toate satele s-au arborat steaguri roșii, și în special evreii.13) Populația și în special evreii s-au înarmat cu armament luat de la unitățile noastre”.( Sursa: Ibidem, f. 66 – pagina 117 în volum);
Telegrama GRANIȚA – 140, nr. 13 919 din 2.VII.l940:
[…]  4) Populația, în special evreii din Basarabia, continuă a ataca fracțiuni izolate la adăpostul trupelor rusești. […]
7) În general, armata și populația evacuată din Basarabia își manifestă revolta contra evreilor. Nu sînt excluse manifestări antisemite mai grave din partea armatei”. (Sursa: Ibidem, f. 75 – pagina 117 în volum);
 Nota nr. 13 968/3.VII.l940, Statul Major al grănicerilor:
[…] 3) Parte din tancurile sovietice – care în majoritate nu au respectat ordinul de ocupare – au devansat trupele noastre în retragere, folosind tancuirile ca mijloc de transport de arme pentru înarmarea populației ucrainene.
Aceștia, înarmați, s-au dedat la atacarea convoaielor noastre, omorînd și jefuind soldati care treceau izolati. […] Întreaga avere a subunităților a fost jefuită fie de trupele sovietice, fie de populația ucraineană sau bandele de comuniști […] Puținul ce putuse fi salvat a fost prădat în timpul retragerii, fie de soldati sovietici, fie de populația comunistă”. (Sursa: Ibidem, f. 107, 108 – pagina 118 în volum);
Declarația lui Mîrza loan – mecanic la Depoul Iași:
Au mai ținut discursuri încă doi evrei, dintre care discursuri afirmînd cum că românii sînt niște hoti și pungași […] și ar trebui ca sovietele să ia măsuri și în timp de 5 zile să ajungă la București, pentru că românul nu merită altceva decît distrus”. În aceeași declarație se consemnează atacarea de către evrei a unor biserici românești din Ungheni: „La intrarea pe poartă în biserică, este arborat steagul sovietic; pe data de 5. VII, cînd afost defilarea, toți jidanii s-au dus la biserică, spărgînd lacătul pentru a intra în biserică și a devasta icoane […]”(Sursa: Ibidem, fondul Corp 4 Armată, dosar nr.67, f.332, 333 – pagina 118 în volum)
Nota informativă, nr. l 454/5 iulie 1940 (original scris de mină): „Sîntem informați de către numita Măria Sechelarie – originară din Tîrgu Neamț -, fostă angajată în ultimul timpla restaurantul Suiuz din Chișinău, că în ziua de 28 iunie 1940 – pe cînd se afla în tramvai – a fost martoră oculară, cînd un grup de evrei-comuniști din Chișinău au împușcat în plin centru al orașului un număr de patru ofițeri de politie români – recunoscuți de numita, precum și un căpitan din Armata română, în prezent, Maria Sechelarie se află în cercetarea Biroului de Siguranță de pe lîngâ Chestura Politiei Iași” (Sursa: Ibidem, f.310 – pagina 118 – 119 în volum)

Cea mai amplă și exactă analiză asupra comportamentului agresiv al unor elemente din minoritatea evreiască o prezintă raportul Biroului 2 din 3 iunie 1940, nr. 14 033. Acest document a fost întocmit pe principii profesionale, în baza culegerii, analizei și verificării informațiilor conținute. Au intrat în calcul sursele directe aleserviciului militar secret și surse credibile din rîndul colaboratorilor (între care s-au aflat și evrei loiali), constatări la fața locului ale agenților militari sub acoperire, precum și selecția cantității mari de rapoarte provenite de la unitățile atacate. Raportul lasă foarte puține locuri de interpretare:

SECRET BIROUL 2 22 iulie 1940
Arhiva Marelui Stat Major
Înreg.Nr.14033
Anul ’40, luna VII, ziua 3
I. ACȚIUNEA EVREIASCĂ
1. EVREII DIN BASARABIA ȘI BUCOVINA, ÎN TIMPUL EVACUĂRII
1. Comitete revoluționare
– La Cernăuți comisar al poporului este actualmente evreul Sale Briill de profesiune fotograf, primar este evreul Glaubach, ajutor de primar evreul Hitzig, iar prefect este alt evreu, Meer sau Beer.- La Chișinău sovietul comunal este condus de avocatul evreu Steinberg, originar din Huși. — La Chilia Nouă s-a format un comitet local condus de evreul Dr. Rabinovici, medic primar al orașului.- Foștii gazetari evrei de la „Adevărul” și „Dimineața”, anume Teziman și Cîndea au căpătat funcțiuni importante în Basarabia- La Soroca, conducătorul acțiunii teroriste a fost evreul Leizer Ghinsberg, gardian public la poliția locală.
2. Atentate și asasinări
– Bandele evreo-comuniste din Chișinău au jefuit pe refugiații care nu aveau posibilitatea să se apere. — In diferite gări, evreii comuniști, în grupuri cu drapele roșii, încercau să facă presiuni pentru a determina pecălători să coboare, în unele cazuri au cedat, numai după ce călătorii s-au apărat cu focuri de armă.
– La Chișinău, o bandă de comuniști evrei a încercat să linșeze pe studenții teologi, care au scăpat numai datorită intervenției unui detașament de jandarmi ce a făcut uz de arme.
– Inspectorul financiar Preoțescu și fostul inspector financiar, pensionar, Pădureanu din Chișinău au fost împușcați.
– La Chișinău, listele de executări au fost întocmite de intelectualii comuniști evrei, avocat Carol Steinberg, avocata Etea Dinor și Dr. Derevici.
– La Chișinău, avocatul evreu Stemberg în fruntea unui grup a aruncat cu pietre în trupele române care se retrăgeau.
– Perceptorul și notarul din comuna Ceadar-Lung (Tighina) au fost omorîti.
– Preotul Dujacovschi din Tighina.
– Șeful postului de jandarmi din Abaclia (Tighina) a fost împușcat de trei evrei.
– Perceptorul și agentul de percepție din comuna Calaglia (Cahul) au fost reținuți timp de 9 ore și condamnați la moarte, dar au reușit să fugă.
– Comisarul ajutor Cheia Grigore de la poliția Vîlcov, sînt indicatiuni că a fost omorît.
– În comunele din județul Cetatea Albă locuite și de bulgari, aceștia au făcut cauză comună cu comuniștii evrei, prilejuind incidente sîngeroase. În Cazaclia și Ceadarlunga au fost omorîti notari, preoti și polițiști.
– La Reni au fost incidente grave între evreii care împușcaseră 2 marinari români și autoritățile militare românești. Evreii purtau brasarde roșii. Au fost împușcați 15-20 teroriști evrei comuniști.
– În județul Cetatea Albă bandele comuniste evreiești au schingiuit preoți, le-au ars bărbile cu țigări, au devastat bisericile.
– La Cernăuți, un grup de evrei a asaltat și lovit cu pietre două autocare în care se aflau soldați; evreii au cedat numai cînd aceștia au făcut uz de arme. Față de toate aceste orori comise exclusiv de către evreii basarabeni, se observă o adîncă indignare a populației românești, care în unele cazuri nu-și poate stâpîni sentimentul de revoltă.
Astfel, în ziua de l iulie a.c. la ora 18.35 din trenul personal Teiuș-Arad, în care se aflau un mare număr de soldați și ofițeri ce veneau dinspre Cernăuți, au fost aruncați din tren în timpul mersului, între gările Teiuș-Albalulia, trei evrei care călătoreau în acest tren, dintre care unul din cauza rănilor primite în timpul busculadei și din cauza căderii din tren, probabil că a murit. Pînă în prezent nu s-a putut încă verifica.Militarii sus-menționați erau foarte revoltați contra evreilor, fiind hotărîți a linșa orice evreu ar întîlni în cale, întrucît asistaseră la agresiunea evreilor împotriva ofițerilor și soldaților români pe linia Cernăuți-Dornești, cu care ocazie se afirmă că ar fi fost omorît un ofițer superior și răniți mai mulți ofițeri și soldați români.Tot în ziua de l iulie a.c. la ora 18.30 la Bîrlad un grup de militari a împușcat mortal pe evreul Poise Leib Goldstein, comerciant din acel oraș. Numitul a fost transportat la spitalul local în stare de comă.
3. Propaganda antinațională
Încă înainte de retragerea autorităților românești s-au constituit de către evreii comuniști locali comitete orășenești, care, pe lîngă faptul că au organizat primirea trupelor sovietice cu flori și pavoazări de drapele roșii,s-au dedat la manifestațiuni ostile împotriva autorităților în retragere, patronînd și îndemnînd în același timp acțiunea teroristă.Conform instrucțiunilor acestor comitete, imediat ce s-a aflat de hotarîrea Consiliului de Coroană, evreii au înlocuit în grabă firmele românești cu altele rusești.Cu ocazia trecerii trupelor române prin sate, orașe și gări, evreii manifestau ostil în unele cazuri, aruncînd cu pietre. În exodul lor, refugiații au avut de întîmpinat vexațiuni, umilinti și lovituri, iar în unele cazuri au trebuit să lase în urmă morți, numai datorită comuniștilor evrei, care, în afară de acestea, i-au devalizat de puținele lucruri cu care mai scăpaseră. Pe de altă parte, pentru a împiedica retragerea populației românești, evreii distrugeau vehiculele cu care se retrăgeau românii, iar în unele cazuri au încercat să incendieze traversele de cale ferată pentru a provoca deraieri.
Înșiși copiii evrei, dintre unii chiar străjeri, așteptau în gări trenurile refugiaților pentru a-i injuria și a le arunca cu pietre și orice obiecte ce le cădeau la îndemînă, creînd o impresie dintre cele mai oribile.De asemeni, refugiații basarabeni comentează faptul că împreună cu românii de peste Prut care se retrag în interiorul țării sosesc grupuri de tineri evrei originari din Basarabia. Acești tineri evrei au fost observați de refugiații români că au o atitudine de veselie și satisfacție, ceea ce nu ar cadra cu situația celui ce își părăsește avutul, cît de modest. De asemeni, refugiații români afirmă a fi observat la acești tineri evrei că posedă valută forte, dolari și lire sterline, care nu ar putea fi justificată nici de ocupațiile și nici de veniturile lor normale, după cum nu ar fi necesară într-un caz de exod normal, cînd nevoile și le-ar putea satisface prin lei. Considerînd și faptul că, actualmente, mișcarea populației evreiești basarabene este înspre Basarabia, nicidecum în sensul părăsirii acestei provincii, cercurile menționate formulează presupunerea că acești tineri basarabeni au de îndeplinit în țara noastră misiuni contra ordinei publice și siguranței Statului.
II. EVREII DIN RESTUL ȚĂRII
Comunicarea vestei acceptării notei ultimative sovietice a avut ca efect brusca schimbare de atitudine întotalitatea cercurilor evreiești.Părăsind teama și atitudinea de rezervă manifestată pînă atunci, datorită măsurilor cu caracter naționalist luate în cadrul noii organizații politice de Stat, aceste cercuri au adoptat spontan o atitudine de accentuată veselie,manifestată îndeosebi prin comentarii zgomotoase în grupuri numeroase pe străzi și în locuri publice, asupra evenimentelor în curs de desfășurare, din care nu au fost excluse aprecieri jignitoare la adresa țării noastre, a conducătorilor Statului, a armatei și a tot ce este românesc și în același timp o vie simpatie pentru acțiunea Sovietelor, precum și atitudini sfidătoare adoptate față de cetățenii români.
Acestei veselii i-au corespuns o altă serie de manifestări, exprimînd neîndoios brusca dar puțin justificatasimpatie a evreilor față de comunism, Soviete și Armata Roșie.Astfel, cu acest trist prilej, în toate casele evreiești, avînd aparate de radio-recepție s-au ascultat posturile emițătoare sovietice, neomițîndu-se să se deschidă larg ferestrele, îndeosebi în timpul cînd acestea transmiteau„Internaționala”, care apoi a fost cu insistență îngînată de către ascultători.S-a încercat apoi răspîndirea discretă a fotografiilor lui Stalin și a celorlalți conducători sovietici, precum și confecționarea de steaguri roșii.Cu prilejul ultimelor examene, studenții evrei de la Politehnică au devenit provocatori față de colegii lor creștini.Tuturor acestora li s-a adăugat o întreagă serie de zvonuri colportate cu insistență în toate straturile sociale, dupăcare se încerca să se arate că acțiunea Sovietelor nu este limitată și că, în scurt timp, Armata Roșie, depășind limitele indicate, va ocupa diverse regiuni din țară.în acest sens, evreii cunoscuți ca avînd legături cu mișcarea comunistă, discută că tendința reală a Uniunii Sovietice este de a extinde revoluția în primul rînd în Balcani, unde cadrele sînt pregătite dinainte și unde se așteptau numai prilejurile.
Ocuparea Basarabiei și nordului Bucovinei – discută cercurile comuniștilor evrei – constituie o primă etapă pentru înfăptuirea planului sovietic, care actualmente urmărește cu perseverență să exploateze orice eveniment și prin zvonuri abil lansate sau prin deformarea realităților să creeze o stare generalizată de nemulțumiri, iar la un moment dat să găsească pretextul pentru o intervenție a armatelor roșii în țara noastră, care să sprijine și să fie paralelă cu declanșarea revoluției comuniste în România.Ca și la București, în provincie și îndeosebi la Timișoara, populația evreiască locală, la aflarea vestei, și-a manifestat satisfacția prin aceleași gesturi și manifestări.După râspîndirea însă în opinia publică a știrilor privind jaful și acțiunea teroristă întreprinsă de evrei la intrarea trupelor sovietice în provinciile ocupate, veselia ce cuprinsese cercurile semite din Capitală și provincie dispărînd, a făcut loc unei acute îngrijorări față de perspectivele unor ample represiuni ce se presupunea că urmează a se întreprinde ca urmare a terorismului la care s-au dedat coreligionarii lor din Basarabia și Bucovina.
Sesizînd indignarea ce a cuprins întreaga suflare românească la aflarea celor petrecute în Basarabia și Bucovina,conducătorii evreimii, în frunte cu Dr. Filderman și Șef Rabinul Alexandru Safran au recomandat expres  coreligionarilor lor, prin intermediul comunităților, să se abtină de la orice manifestare ce ar putea crea incidente cu populația românească.S-a insistat în acest sens asupra necesității ca evreii să se abțină în timpul liber de a circula pe străzi și, stînd în case, să evite orice contact cu populația autohtonă. Urmînd sfaturile primite, evreii s-au menținut (reținut -n.m.) în ultimele două zile de la orice manifestatii publice, luînd în același timp măsuri pentru a evita sau a reduce din efectele unor eventuale devastări.în acest sens, evreii, atît cei din Capitală, cît și cei din provincie, s-au retras din timp în cadrul cercurilor lor,negustorii și-au închis magazinele, stingînd luminile și trăgînd obloanele, iar diversele instituții și-au întărit paza prin posturi de alarmă și grupe de tineri sioniști.
Răspîndindu-se știrea că autoritățile române ar studia modalitatea întreprinderii unui recensămînt al evreilor originari din Basarabia și Bucovina, aflați în alte provincii, în vederea expedierii lor în localitățile de origină, ceivizați și-au făcut pregătirile de plecare, lichidîndu-și în grabă întreprinderile, și, în numeroase cazuri, părăsind singuri localitățile unde își aveau sediul pentru a se duce în provinciile ocupate.Teama de eventuale represiuni, precum și propaganda, întreprinsă de evreii basarabeni de a imita gestul lor, au creat, îndeosebi în rindurile evreilor apartinînd micii burghezii, un pronunțat curent de emigrare în provinciile ocupate.Această acțiune își găsește în plus aprobarea unora dintre cercurile conducătoare evreiești în frunte cu Dr.Filderman, Șef Rabinul Dr. Safran și scriitorul Horia Carp, care întrevăd astfel posibilitatea descongestionării teritoriului țării noastre de un important număr de evrei, ceea ce speră să aducă, într-o oarecare măsură, o ameliorare, cel putin temporară a problemei evreiești din România.
În schimb se constată opoziția manifestată de către cercurile evreiești sioniste socialiste, care militează pentru emigrarea evreilor în Palestina.Deși cuprinși de panică, o bună parte de evrei continuă să păstreze, fără a-și exterioriza însă prea mult sentimentele, o atitudine ostilă țării noastre, manifestată îndeosebi prin lansarea de zvonuri privind o eventuală agravare a actualei situații a țării noastre, precum și în viata economică, printr-o categorică abținere de la îndeplinirea oricăror operațiuni comerciale și de credit. In afară de acestea, se constată că evreii au refuzat în ultimele zile de a-și achita obligațiunile ce au față de fisc, încercînd prin aceasta să creeze dificultăți Statului după sistemul practicat în timpul guvernării Goga-Cuza. Excepție făcînd de la atitudinea generală manifestată de evrei în actualele împrejurări, membrii cercului„Mutualitatea”, cu sediul în str. Spătarului, nr. 15, critică cu asprime acțiunea teroristă întreprinsă de coreligionarii lor în Basarabia și sînt deciși să participe cu maximum de mijloace la acțiunea de ajutorare a refugiaților. Explicația acestei atitudini constă în aceea că membru acestui cerc sînt în majoritate bine situați materialicește și în totalitatea lor se recrutează dintre evreii refugiați în U.R.S.S. care au avut de suferit de pe urma instaurării regimului bolșevic în acest stat.
III .TRECEREA ÎN TERITORIUL OCUPAT DE SOVIETE

Acțiunea trupelor sovietice în Basarabia și Bucovina a avut ca urmare o emigrare a numeroși evrei basarabenidin Capitală către aceste provincii.Se constată că totalitatea celor ce pregătesc plecarea din Capitală se recrutează din meseriași, mici comercianți,misiti și unii studenți, lipsiți în general de o situație materială mai bună.De asemeni, încearcă să părăsească țara și o serie de liber profesioniști, intelectuali, majoritatea dintre aceia care au fost excluși de la exercitarea profesiunilor lor din diverse motive sau care au fost decăzuți din drepturile de cetățenie. Motivul care îi determină pe acești evrei să părăsească țara noastră îl constituie în majoritatea cazurilor credința abil susținută de propaganda comunistă că sub regimul sovietic vor reuși să-și creeze situații mai înfloritoare decît cele avute în România, nemaifiind totodată nici obiectul presupuselor represiuni antisemite.
Tendința de emigrare a acestor evrei, în general încurajată de către coreligionarii lor originari din Basarabia, este însă în parte combătută de către evreii originari din Vechiul Regat, ca și de cei bine situați materialicește, care speră încă într-o ameliorare a situației lor în țara noastră. În general, cadența trecerilor în Basarabia este în medie de aproximativ 10 000 persoane pe zi.Printre cei cari și-au manifestat intenția de a trece în Basarabia sînt și următorii:Zimcenko – București, Cal. Moșilor 130 (la general medic Marosin);S. Fomagi – Galați, str. Egalității 11;Horovici – Galati, str. Pas. Mercur (la lunius Jean).De asemenea Kratzman Raia, dactilografă la biroul de presă Luvru din Capitală, reprezentantul sovietic din țara noastră al publicatiunilor, domiciliată în București, str. Poenaru Bordea 18, și-a manifestat intenția de a pleca la Cetatea Albă, unde își are părinții. De la Biroul Luvru a mai plecat în Basarabia, de unde este originară, și funcționara Steinberg D. Fania.(După toate probabilitățile, această lista cuprinde persoane aflate sub contract informativ cu Biroul 2, de aceea sînt nominalizate)
Printre cei cari au trecut în Basarabia este fostul senator evreu din Tighina Moise Zipstein, care în ultimul timp domicilia în Capitală, unde conducea o tipografie.De asemenea, se înregistrează plecarea din București spre Basarabia și Bucovina a unui număr de 70-80 studenți evrei de la Căminul Studenților Evrei Schuller din Capitală, cunoscut focar de propagandă comunistă.Este de relevat că față de eventualitatea de a rămîne lipsit de cadre, care în bună parte și peste aproape tot cuprinsul țării se recrutează din evrei basarabeni, Partidul Comunist din România a dat ordine severe în sensul ca membrii care, fără autorizația conducerii partidului, vor părăsi localitățile unde au însărcinări, vor fi socotiți trădători” (Sursa: Arh. MAPN, fond Marele Stat Major, Secția 2, dosar nr.155, f 162-172 – paginile 119 – 129 din volum).
Acest document important este completat și confirmat de unele documente găsite în Arhivele Speciale de la Moscova de o echipă de istorici români.

Alte mărturii:
 Raportul contrainformativ nr. l 764 al locotenent-colonelu-lui Ion Palade, expediat la 30 iunie 1940 Secției aIl-a a Marelui Stat Major:
„1. Orașul Ungheni ocupat de trupele sovietice din dimineața zilei.
 2. Batalionul 2/Regimentul 39 infanterie a fost dezarmat în gara Bălți de trupe sovietice, în ziua de 29. VI.Soldații evrei și basarabeni opriți. Unii ofițeri degradați. Maiorul Voicescu Constantin, comandantul Batalionului, prins de ruși în împrejurări necunoscute. Populația evreiască a ajutat la dezarmare.
3. Întreg personalul C.F.R. din stația Drochia (exclusiv) și Bălți a derutat trupele din trenuri colportînd știri false  despre distrugerea podurilor de la Ungheni. Șeful gării Bălți, Dumitrescu (refugiat ulterior în Moldova), nu a dat nici un concurs ofițerilor, fiind inexistent.
4. Evreii din Soroca înarmați au atacat camioanele destinate evacuării strînse de C.F.R., împiedicînd evacuarea funcționarilor și a familiilor militarilor.
5. La Soroca a fost împușcat comisarul Murafa de către avocatul evreu Flecsor. De asemenea, administratorul financiar Gheorghiu, avocatul Stănescu, căpitanul Georgescu de la C.R. Căpitanul Buruiană s-a spînzurat.6. Comitetul terorist din Soroca este format din avocații Flecsor și Pisarevschi, Brazuli etc.
7. Nu s-a reluat circulația între Pîrlita și Ungheni întreruptă din cauza ciocnirii produsă aseară.
8. Înainte de retragerea trupelor din Bălți numeroase avioane făceau evoluții lansînd manifeste și foi din ziarul«Libertatea» cu conținut comunist
9. Ciocniri între populația evreiască și refugiați și trupe au avut loc la Ungheni în cursul nopții; sînt și victime.Au fost reținuți de ruși șeful stației C.F.R., șeful gării Ungheni etc., precum și ofițeri.
10. În gara Iași se găsesc mulți evrei care vor să se refugieze în Basarabia.

 

11. în orașul Iași populația evreiască, în majoritate simpatizantă comunistă, arată pe față bucuria vecinătății rușilor pe Prut și are o atitudine sfidătoare. Această atitudine nemulțumește și îngrijorează populația românească,care vede o agravare a situației în viitor. Pentru menținerea ordinii este necesar a se da în Iași o trupă activă, întrucît elemente aflate la P.S. (partea sedentară) nu sînt în măsură a face față nevoilor. Pînă în prezent nu s-au luat măsurile dictate de starea demobilizare în ceea ce privește paza orașului. Eventualitatea unor manifestări comuniste impune măsuri de siguranță urgente.

Șeful Biroului Statistic Militar Iași
(ss) Lt. col. I. Palade”

(Sursa:  Gheorghe Buzatu, Așa a început holocaustul împotriva poporului român, București, Majadahonda, 1995, p. 31 – pagina 129 -131 în volum)
Telegrama nr. l 767 din 30 iunie 1940, orele 21.30, a aceluiași Ion Palade către Marele Stat Major și care,suplimentar la cele raportate în aceeași zi prin nr. l 759 și l 764, adăuga:„ […]
3) Populația evreiască de pretutindeni a avut b atitudine ostilă și de sfidare, batjocorind pe funcționari, asasinînd pe unii din ei, furînd tezaurul instituțiilor statului etc. și dedîndu-se la cele mai neașteptate nereguli,unii funcționari basarabeni avînd o atitudine asemănătoare. Astfel, în afară de cele raportate: s-a atacat camionul cu tezaurul administrației Soroca, furîndu-se circa 157 milioane lei și asasinîndu-se administratorul financiar. Ofițerul ce-l întovărășea și unsubofițer, cei neasasinați, au fost degradați și batjocoriți. Avocatul Michael Flecsor din Soroca, conducînd bandele de evrei, a ocupat poliția și primăria, unde au făcut percheziții. Tot el a asasinat în fața statuii Generalului Poetaș pe avocatul Murata și Eustatie Gabriel. La Prefectura de județ în asistența trupelor sovieticeau luat cuvîntul instituitorul Gh. Lupașcu, fost prefect, deputat și membru în Sfatul orășenesc F.R.N. Asemenea,Petre Sfecla, președintele F.R.N. din Soroca, împreună cu instituitorii Anop Alexandru și Cutubar Ion, au ieșit cu drapelul roșu în întîmpinarea trupelor roșii, arborînd un steag sovietic la casa corpului didactic. Petre Hritzcu,fost președinte F.R.N., Alex. Anop, inspector școlar, și Toader Rusnac, secretar F.R.N., nu au voit să se refugieze. Impiegații de mișcare din stația Lipnic au primit trupele sovietice cu drapele roșii. Evreii din Chișinău au arborat drapele roșii, manifestînd pe stradă și barînd străzile spre gară pentru a nu permitere fugierea funcționarilor români; au ocupat de asemenea localurile instituțiunilor, comisarii Pascal Nicolae,Mateescu Constantin, Severin și Stol au fost executați de evrei în strada.

4) Populația refugiată din Basarabia manifestă o adîncă deznădejde pentru pierderea unor membri de familie și aavutului lor; mai există refugiați năcăjiți […] (Sursa: Ibidem, pagina 33 – în volum, paginile 131-132).

Acest document pune în evidență și adeziunea unor români la invazia sovietică, dar prezența lor în aceste situații este episodică. Trebuie totuși remarcat că au existat destui români -numiți în documentele epocii „renegați” -care aderaseră la comunism din diferite motive și au fost parte a agresiunii. Fie că erau din rindul celor „pedepsiți” în Basarabia, fie că au îmbrățișat din convingere ideile comuniste, acești români au fost la fel de violenți ca și bandele organizate de evrei.în unele localități din Basarabia și nordul Bucovinei, bande înarmate de evrei au comis crime împotriva militarilor și funcționarilor români, unele cazuri luînd aspecte bestiale.
.„În Cernăuți, astfel de elemente au împușcat preotul bisericii catolice și cîțiva gardieni de la penitenciar. Totaici «un grup de evrei între 15 și 16 ani – după cum mărturisea mai tîrziu un martor ocular al tragicelor evenimente, Minai Podleșiu din comuna Carapciu, județul Storojineț – au comis acte de barbarie, dezarmînd pe soldații români, pe ofițeri și pe polițist, înfingînd baionetele asupra lor», în Soroca bande comunisto-evreiești conduse de avocatul Michael Flexer, după ce au ocupat clădirea primăriei și a poliției, au asasinat în fața statuii generalului Poetaș pe comisarul Murata și ajutorul său Eustatiu Gabriel.”(Sursa: Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, op.cit. p.56 – asupra acestei informații există dubii întemeiate – în volum pagina 133);
Într-un raport informativ al Secției a II-a din 7 iulie 1940, întocmit pe baza concentrării informațiilor de la trupe și refugiați la Marele Stat Major, se dau amănunte asupra unui incident incalificabil petrecut în capitala Basarabiei: „La Chișinău, 400-500 evrei comuniști constituiți în bandă, înarmați unii cu puști și revolvere, iar alții cu pietre și bastoane, au cerut directorului loneț, medicul spitalului de copii, ca imediat clădirea acestuia săle fie predată. La încercarea medicului de a calma spiritele l-au împușcat, după care au năvălit în spital devastîndu-l complet, iar pe copiii aflați internați, omorîndu-i și aruncîndu-i afară pe geamuri”. (Sursa: Arh. MAp.N., fond Marele Stat Major, Secția 2, dosar nr. 941, f. 559- în volum la pagina 133);

În raportul comandantului cavaleriei Corpului 3 armată se preciza:, Am avut ciocniri cu trupe motorizate sovietice și cu bande jidănești. în regiunea Călărași, jud. Lâpușna. Am pierderi în ofițeri, subofițeri, trupă și mult material” (Sursa: Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, op.cit , p.60 – în volum la pagina 133);

Ciocniri între trupele române și populația evreiască ce voia să sechestreze trenurile de evacuare au avut loc șila Ungheni, soldate cu morți și răniți.(Sursa: Ibidem, p.61  – în volum la pagina 134).
„La îndemnul trupelor sovietice, unii militari minoritari din cadrul Armatei a 4-a și a 3-a române au dezertat cu armamentul și muniția din dotare. Ulterior, aceștia au fost organizați în bande înarmate și au acționat împotriva fostelor unități.” ( Sursa: Ibidem – în volum la pagina 134). Informația este importantă pentru „cazul Dorohoi” – n.AM Stoenescu.
„Un alt soldat român bolnav, transportat într-o căruță, a fost împușcat, după relatarea unui martor ocular:«Lăsați-ne măcar o căruță să ducă pe acest bolnav că nu poate merge. O luați după ce-i trece criza, îl prind frigurile», au cerut ofițerii regimentului (25 inf.) civililor care-i agresau, care au răspuns: «A bolnav! Nu trebuie bolnav» și într-o clipă cîteva gloanțe sfarmă țeasta nefericitului soldat,”( Sursa: Ibidem, p.66  – în volum la pagina 134);
 „Legiunea de jandarmi Cernăuți, care a fost evacuată la Rădăuți, are următoarele pierderi: plutonierul lacob,șeful postului jandarmi Bărâuți – Cernăuți, omorît de evrei; 10 jandarmi militari în termen dispăruți; Legiunea jandarmi Rădăuți, din care au fost evacuate 9 posturi din secțiile Seletin și Vicov la Dornești, are următoarele pierderi: șeful postului lablonița, mort în luptele cu evreii comuniști.”( Sursa: Ibidem, p.72  – în volum la pagina 135);
Pentru a nu insista asupra unui lung șir de atrocități comise împotriva armatei române, mă rezum să furnizez cifrele statisticii întocmite de Marele Stat Major la 6 iulie 1940 asupra pierderilor suferite de pe urma evacuării:„uciși, răniți și dați dispăruți 356 de cadre și 42 876 soldați și gradați”. (Sursa: Arh. MAPN, fond Cabinetul ministrului, dosar nr. 1447, f.195 – în volum, pagina 135.)

%d blogeri au apreciat asta: