Acta Diurna®

registrul vieții românești®

Sinaxa Inter-Ortodoxă de la Negrești Oaș din 19 mai 2018 [Sîmbătă, ajunul Duminicii a 7a după Sff Paști, a Părinților Sinodului Întîi Ecumenic]

Sinaxa Inter-Ortodoxă de la Negrești Oaș (19 mai 2018)

Hristos S-a înălțat!

Sâmbătă, 19 mai 2018, a avut loc Sinaxa Inter-Ortodoxă de la Negrești-Oaș (județul Satu Mare). Au participat clerici, monahi și monahii (30 în total), precum și mireni (peste 180) din România, Moldova, Rusia, Grecia și Serbia, având bucuria de a avea în mijlocul nostru atât de părinții athoniți români mărturisitori, cât și trei athoniți greci: Gheron Hariton Kariotul, Gheron Sava Lavriotul și Gheron Alipie Kapsaliotul. Gazda noastră a tuturor a fost pr. Emanuel Oros și fiii săi duhovnicești, iar organizarea Sinaxei a fost foarte bună, deci le mulțumim din suflet și Dumnezeu să îi răsplătească înmiit.

Duhul de desfășurare al Sinaxei a fost foarte pașnic (cu doar câteva excepții, mai ales al vociferărilor din sală – cu toate că a putut lua cuvântul oricine a dorit – care însă au înțeles totuși în final că scopul întâlnirii noastre nu este unul războinic, ci pașnic, de dialog și de ucenicie față de Sfinții Părinți).

Au luat cuvântul: părintele Emanuel, în calitate de gazdă a Sinaxei, părintele Efrem Prodromitul (care a dat citire studiului lui Gheron Sava Lavriotul, atașat la finalul acestui articol), părintele Spiridon Roșu (care a citit un mesaj al unui ieromonah Evghenie din Rusia, cu al cărui cuprins însă Sinaxa nu a fost întru totul de acord, căci vorbea despre Taine invalide, calendar etc), subsemnatul (studiul meu este atașat în final), pr. Ioan Miron (care și-a expus pe larg teoria despre invaliditatea Tainelor în B.O.R.), Gheron Sava Lavriotul (care a dat răspunsuri canonice și patristice, cu operele Sfinților Părinți pe masă, la controversele teologice apărute), Gheron Hariton, care a făcut o frumoasă sinteză despre preoție, Taine și har; apoi cuvântul de salut al părinților veniți din Serbia, s-a răspuns la întrebări din sală, iar în final părinții din Serbia ne-au invitat pe toți să participăm la Sinaxa națională anuală ortodoxă din Serbia, care va avea loc în data de 3 iunie (anunțul oficial va fi atașat în final).

Ne-am bucurat că am avut ocazia de a discuta cu cărțile pe masă, sincer, frumos, cu calm, dar ne-am și întristat că cei ce mărturisesc ideea „părtășiei la erezie” s-au ținut de promisiune și nu au participat la Sinaxă. Nicio problemă, îi așteptăm data viitoare (probabil în data de 18 august 2018, lângă Brașov, când sperăm să lansăm două cărți: una a sintezei luptei de doi ani de zile a părinților români și greci, iar a doua fiind cea bazată pe Actele Sinoadelor Ecumenice, în traducere din limba greacă). Iar dacă ne cheamă la vreo sinaxă, mergem să discutăm cu ei, însă fără condiții umilitoare pe care le-au dat publicității în urmă cu câteva zile.

Câteva idei din cadrul Sinaxei:

– accentul principal s-a pus pe sinodalitatea Bisericii, precum și pe faptul că noi nu vrem să ne unim cu nimeni din afara României, nici cu sârbii, nici cu grecii, nici cu altcineva (din punct de vedere al jurisdicției canonice), ci să fim uniți doar în mărturisirea adevărului de credință;

– s-a purtat o largă discuție referitoare la două idei: ereticii nu mai fac parte din Biserică și că ereticii nu mai au Taine;

– canoanele aduse în discuție de cei care au trecut pe calendarul vechi și propovăduiesc dispariția BOR-ului oficial și inexistența Tainelor ei au fost canonul 1 și 2 al Sinodului VI Ecumenic. Răspunsul dat de Gheron Sava a arătat că la toate Sinoadele, când Sfinții Părinți dădeau anathema, spuneau: „să fie anathema!” Acest conjunctiv prezent arată că de ACUM ei sunt sub anathema, deci singurul care are puterea de a da anathemei este sinodul. În consecință, noi atragem atenția că ecumeniștii se întinează – datorită cugetului lor eretic – când se împărtășesc cu Sfintele Taine (adevărate, reale), nu Tainele însele se întinează, ci omul își ia osândă datorită stării sale interioare și a minții întunecate de erezie – de asemenea, întrerupem orice comuniune cu ereticii, dar nu spunem că ei sunt caterisiți automat (doar pentru că mintea lor a acceptat o erezie), pentru că un asemenea mod de caterisire nu există în realitate, ci așteptăm ca un viitor sinod să rezolve și această problemă (desigur că este de dorit ca înaintea judecății sinodale ereticii să se pocăiască de erezia lor și pacea să revină în Biserică). Adică noi tragem semnalul de alarmă, dar nu facem revoluție în Biserică. Altfel, vom ajunge ca așa cum 10 patriarhi au semnat în Creta, fără a mai lua în seamă pe ceilalți, precum și întreaga pleromă a Bisericii, tot așa acum câțiva preoți și monahi vor să recreeze Biserica, motivând că aceasta nu mai există oficial și că trebuie puse baze noi pentru ea, iar împreună cu acest demers trec la calendarul vechi etc;

– a fost trist faptul că, cu toate că s-au prezentat argumente canonice, teologice, dogmatice, patristice, logice etc, în repetate rânduri, totuși frații noștri nu au putut să se urnească din neînțelegerea lor, iar cel mai trist a fost că argumentarea teologică pe care au folosit-o a fost foarte subțire, neconvingând pe nimeni, adeseori argumentele aduse fiind ele însele potrivnice ideilor pe care voiau să le sprijine pe ele. S-a arătat clar că instituția sinodalității – iar aici am fost absolut toți de acord – este intrinsecă Bisericii, este modul ei de existență, deci nu poate nimeni de capul lui să hotărască în locul vreunui sinod, nici măcar când are ispita că nu va mai fi niciodată vreun sinod ortodox. Să nu uităm că nu omul, nici satana, nici masoneria, nici ecumeniștii nu conduc istoria, ci Hristos o conduce și El știe cel mai bine cum să reîntoarcă la adevăr mădularele bolnave ale Bisericii;

– s-a pus insistent întrebarea dacă ereticii mai sunt mădulare ale Bisericii. Răspunsul patristic a fost foarte clar: există eretici necondamnați și eretici condamnați. Cei necondamnați fac întotdeauna parte din Biserică, ei provin din Biserică, mintea lor este amăgită de erezie, Biserica face tot ce îi stă în putință spre a-i întoarce la adevăr; dacă ei nu vor cu niciun chip, nici măcar în fața unui sinod, atunci Biserica îi dă, cu durere, anathemei, iar atunci ereticii sunt tăiați de la Trupul Bisericii, nădăjduindu-se însă ca până la moarte să se reîntoarcă totuși la adevăr. Așa cum un membru bolnav al trupului face parte din trup până la tăierea lui definitivă, așa și ereticii – ca mădulare bolnave ale Bisericii – fac parte din ea (și se osândesc împărtășindu-se cu Hristos fiind ei în stare de erezie) și Biserica face totul ca ei să se întoarcă la adevăr;

– argumentul prezentat de unii că acum ereticii ecumeniști clerici trebuie primiți înapoi, dacă se pocăiesc, prin Mirungere și mai ales că nu mai pot fi niciodată clerici nu are nicio bază patristică și canonică; acest lucru – al caterisirii definitive – se realizează numai prin hotărâre sinodală și prin anathemă. Așadar, nu suntem deloc potrivnici Bisericii Ortodoxe Române, ci suntem fii ai acesteia, prigoniți împreună cu Hristos de către trădătorii ei, dar nu luăm lupta în mod personal, pieptiș, ci ne mișcăm, gândim, spunem și scriem așa cum au făcut Sfinții Părinți, nici mai mult, nici mai puțin; nu inventăm nicio soluție nouă, nu ne lăsăm cuprinși de slavă deșartă, ci slujim lui Hristos așa cum ne-au lăsat moștenire Sfinții, gândindu-ne la propria moarte și judecată;

– vă invităm să ascultați cu atenție cuvântul lui Gheron Hariton despre preoție, un cuvânt clar ce arată că Tainele sunt săvârșite prin puterea Preoției, nu a omului, a persoanei (arhiereul sau preotul respectiv), deci atâta vreme cât o persoană nu este caterisită – iar caterisirea se face doar de către Sinod – prin ea se lucrează Tainele, desigur, ori spre osândă, dacă este eretic sau nevrednic, ori spre mântuire, dacă este ortodox și mărturisitor al adevărului, trăitor al virtuții și al pocăinței pentru propriile păcate.

– am subliniat faptul că cu toții avem încă mult de învățat de la Sfinții Părinți. Analiza făcută de Gheron Sava acestui Canon 15 al Sinodului I-II Constantinopol, pe baza căruia am întrerupt pomenirea, arată toate valențele lui, dar și limitele, căci nu ne dă voie să facem schismă, nici să caterisim pe cineva, ci doar să ne opunem ereziei, lăsând ca la vremea hotărâtă de Hristos să se întrunească un sinod ortodox, care să hotărască referitor la: ecumenism, calendar, hirotonii, Taine, eretici etc, așa cum s-a întâmplat întotdeauna la nevoie în istoria Bisericii.

Această relatare este una personală, nu este în numele tuturor participanților. Cine vrea să și-o asume, slavă Domnului. Cine nu, slavă Domnului. Scopul ei este doar de a prezenta pe scurt ceea ce s-a întâmplat, iar toate porțile dialogului sunt deschise în continuare cu frații noștri. Ne pare rău că unii nu au vrut să se roage cu noi la începutul Sinaxei, că au plecat supărați în finalul ei, numindu-ne „fărădelege”, că nu au vrut să stea la masă cu noi, le cerem iertare dacă i-am supărat sau smintit cu ceva și rămânem în studierea și mai profundă a Sfinților Părinți, ferindu-ne de ispita Reformei, a existenței unui lider, a calomniei, a minciunii și a toată lucrarea celui rău, căci lupta pe care ne-am asumat-o nu este împotriva aproapelui nostru – chiar și eretic de ar fi – ci împotriva tatălui minciunii (adică diavolul) și a tuturor uneltirilor lui.

Personal, am subliniat încă o dată faptul că probabil Hristos așteaptă cu durere de la noi o atitudine mult mai hotărâtă împotriva unor practici blasfemiatoare la adresa Tainei Preoției, a Tainei Spovedaniei și a Tainei Împărtășaniei, prin practica împărtășirii la cutiuță de către mireni, fără preot, a „spovedaniei” prin telefon sau bipuri și alte asemenea pe care românii le-au mai auzit în ultima vreme.

Nădăjduim că această mică referire la Sinaxa aceasta să nu fie folosită de unii frați pentru noi calomnii împotriva noastră. Doar își fac păcate. Să nu fie. Noi nădăjduim ca la următoarele sinaxe să ne întâlnim cu pace, să fim uniți în lupta împotriva ereziei, nu numai prin cuvinte, ci mai ales prin fapte.

Anexe:

Studiul teologic ortodox despre Canonul 15 al lui Gheron Sava Lavriotul la Sinaxa de la Negresti Oas (19 mai 2018)

Pr Ciprian – Cuvant despre acrivie si iconomie la Sinaxa Ortodoxa de la Negresti Oas (19 mai 2018)

1. Cuvântul părintelui Hariton despre preoție:

2. Cuvânt-sinteză a celor trei căi: iconomie exagerată, acrivie nepatristică și cale patristică:

3. Cuvântul dinainte de finalul sinaxei al părintelui Sava Lavriotul:

4. Cuvântul părinților sârbi din final, cu invitația la Sinaxa din Serbia (3 iunie 2018):

5. Invitația la Sinaxa Națională din Serbia (3 iunie 2018):

Sursa

Reclame

Gheron Sava Lavriotul – răspunsuri la întrebări și îndemn la mărturisirea credinței – Sinaxa de la Satu Mare, 19 mai 2018

Gheron Sava Lavriotul – răspunsuri la întrebări și îndemn la mărturisirea credinței – Sinaxa de la Satu Mare, 19 mai 2018

Pe vremea Sfântului Maxim Mărturisitorul nu mai exista niciun episcop ortodox, ceea ce înseamnă că Sfintele Taine nu se mai săvârșeau niciunde. Cine reprezenta Biserica?

Gheron Sava: Această întrebare sau prilejul oferit de ea ne arată că nu există Taine invalide dacă nu a avut loc o caterisire prin Sinod. Sfântul Maxim Mărturisitorul a dus lupte pentru a avea loc un Sinod ortodox, ca să înțeleagă episcopii erezia care exista și să plece ereticii din Biserică și ortodoxia să strălucească din nou. Și acest lucru s-a și întâmplat. Nu au avut loc hirotonii sau rehirotonii ca să facă alți episcopi și alți preoți și desigur, mulți episcopi care au luat parte la Sinoade erau eretici în vremea aceea. Însă, și-au înțeles greșeala și au revenit la ortodoxie. Deci, ei, din moment ce au căzut în erezie și apoi și-au revenit, au fost caterisiți în mod automat și apoi și-au revenit tot în acest mod?

Încă un lucru pe care l-am spus de la început: Există aici cu noi preoți care au întrerupt pomenirea după o anumită perioadă după Sinodul din Creta. Aceștia și-au pierdut preoția pentru că a existat această perioadă între Sinod și întreruperea pomenirii?

 

Hotărârile Sinoadelor nu sunt ale oamenilor, ci ale Duhului Sfânt. Considerând că nu mai este nevoie de un Sinod ortodox, oare nu se hulește împotriva Duhului Sfânt? Este vorba despre cei care spun că nu va mai fi cu siguranță un Sinod ortodox.

Gheron Sava: Considerând că nu mai este nevoie de un Sinod ortodox, se hulește cu siguranță Duhul Sfânt. Așa cum a fost hulit Duhul Sfânt la Sinodul din Creta. Acolo, în Creta, ei ce au hotărât, în esență? Au anulat sistemul sinodal al Bisericii. Atunci au hotărât 10 patriarhi, iar acum vin 1, 2, 5, 10 monahi și preoți și spun că aceștia nu au har. Așa cum acolo au hotărât 10 patriarhi, așa acum hotărăsc 10 preoți.

Singurul lucru pe care noi trebuie să-l facem și nimic mai mult, este întreruperea comuniunii cu ereticii. Dacă toți vor întrerupe pomenirea veți vedea că toți vor reveni la ortodoxie. Vă puteți închipui cum ar fi fost ca toți să întrerupă pomenirea: toți preoții și mirenii? Pentru că episcopii nu se tem de Dumnezeu, dar se tem de popor, dacă poporul ar fi întrerupt pomenirea lor, s-ar fi întors și ei la ortodoxie.

 

Cei ce au fost la Roman, i-au numit eretici pe cei ce sunt în erezia ecumenistă sau Sfinții Părinți și Sinoadele au hotărât acest lucru?

Gheron Sava: Nu spunem nimic de la noi. Tot ceea ce spunem este stabilit de către Sfinții Părinți.

 

Referitor la un proiect de rezoluție ce a avut loc la Orășeni – sunt unii care spun că nu sunt nici cu o tabără, nici cu alta, ci sunt cu Sfinții Părinți. Întrebarea este: Poate exista adevărul la cei care sunt oarecum neutri, spunând că ei sunt cu Sfinții Părinți, dar fără să arate cu care învățături concrete ale Sfinților Părinți sunt ei?

Gheron Sava: Desigur, nu se poate ca să fie cineva neutru și să spună ceva, așa, doar la modul general, că este cu Sfinții Părinți. La sinaxa de la Roman, am vorbit în general despre episcopi și despre preoți. Și am spus că nici episcopii, nici preoții nu mai pot să facă iconomie referitor la această problemă. Ne-am referit cu numele la doi episcopi din Grecia, care sunt considerați tradiționaliști, anti-ecumeniști: mitropolitul Serafim de Pireu și mitropolitul Ierotei de Nafpaktos. Când a venit mitropolitul Ierotei în România, în 2017, a spus poporului român să-i urmeze pe episcopii români pentru că aceștia sunt ortodocși. Mitropolitul Ierotei a semnat documentul – a circulat o broșură, „Către popor” se numește. A semnat această broșură a Sinodului, în care tot Sinodul Greciei este de acord cu Sinodul din Creta, așa cum a semnat-o și mitropolitul Serafim de Pireu. Și unii susțin că, de vreme ce acești episcopi susțin despre ei înșiși că sunt anti-ecumeniști, ei ar fi de fapt cu adevărat ortodocși.

Însă, despre acești episcopi și preoți care spun că sunt în cuget ortodocși, noi am spus că sunt de fapt ecumeniști. Au trecut aproape doi ani de la Sinodul din Creta. Trebuie ca fiecare din noi să luăm atitudine, deja este târziu. Adevărul este că toți cei care pomenesc episcopi eretici, sunt și ei căzuți în erezie.

 

Părintele Antim a dat un comunicat către ucenici, în care zicea că nu mai este duhovnicul părintelui Ioan și al lui Mihai-Silviu. Considerați că părintele Antim și ucenicii lui ar trebui să se dezică și de proiectul de rezoluție al lui Mihai-Silviu Chirilă, de semnatari și de învățătura greșită a părtășiei la erezie și de cei implicați în cadrul ei, pe care în mod indirect o acceptă (o acceptă în sensul că nu se dezice) ?  

Gheron Sava: Pentru faptul că părintele Antim a dat acest răspuns că nu se mai spovedesc la el părintele Ioan și fratele Mihai-Silviu, se subînțelege că nu este de acord cu învățătura pe care o urmează aceștia. Însă, părintele Antim nu vrea război, nu vrea probleme și de aceea merge mai încet, mai moale. Însă asta înseamnă de fapt: faptul că nu îi mai primește și nu îi mai spovedește, înseamnă că nu e de acord cu ceea ce ei spun.

Noi l-am așteptat astăzi și pe Mihai-Silviu Chirilă să vină aici să vorbim, așa cum am vorbit și cu părintele Ioan Miron. Noi vrem cu toți să vorbim, nu numai cu unul sau cu altul, inclusiv cu PS Longhin. Vrem să vorbim deschis lumii, ca să vadă lumea care este adevărul. Noi nu spunem nimic de la noi, îi urmăm pe Sfinții Părinți și ce spunem, spunem doar din scrierile lor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, scopul nostru este să continuăm pe drumul acesta.

 

Părintele Andrei: Am fost acuzați că la Roman noi am făcut tot poporul român eretic și îl rugăm pe Gheron Sava să dea dezmințire în acest sens, pentru că mulți dintre mireni s-au smintit și fac tot felul de comentarii.

Gheron Sava: Noi, la Roman, am vorbit în principal despre episcopi și preoți și am spus că episcopii și preoții ecumeniști îi conduc pe credincioși în erezieExistă mulți mireni care nu știu încă ce s-a întâmplat. Nu putem să-i acuzăm pe cei care nu știu încă ce s-a întâmplat că sunt eretici, însă trebuie să-i informăm pentru ca ei să se îndepărteze de erezie. Și aici este iconomia pe care o facem. Pe de altă parte, părintele Efrem ne spune că cei care sunt cei mai duri, mai aspri, ne acuză că băgăm erezia în ortodoxie. Însă, iconomia trebuie să o facem așa cum trebuie. Nu putem să spunem că avem episcopi ortodocși, doar pentru că vorbesc ortodox. Acesta este lucrul pe care ei nu-l acceptă. Însă, când e vorba de mireni care nu știu ce se întâmplă, cu ei trebuie să facem iconomie, să îi informăm, să afle ce se întâmplă. Și atunci trebuie să hotărască și ei ce vor face. Acolo facem iconomie, nu în altă parte. Cred că suntem foarte clari în ceea ce spunem. Și încă un lucru: noi nu forțăm, nu obligăm pe nimeni să facă ceva, noi spunem ce fac Sfinții, ce trebuie să facem noi ca să îi urmăm pe Sfinții Părinți și să Îl mărturisim pe Hristos. Mărturisirea nu este un drum ușor. Majoritatea preoților și monahilor de aici deja au fost prigoniți. Părintele Elefterie a fost caterisit, părintele Ciprian și atâția alții. Noi am fost dați afară din mănăstiri. Monahiile sunt date afară din mănăstiri. Nu este ușor drumul mărturisirii, este unul de răstignire. De aceea ne aflăm aici.

Din păcate a fost dat un anunț la Bănceni, pe care l-au preluat și alții, să nu vină nimeni la această sinaxă. De ce? Spunem ceva eretic? Nu suntem împotriva ecumenismului? Am spus vreodată că nu mai există Taine în Biserică? Am spus ceva eretic? Ceea ce facem noi nu este o voce ortodoxă? Unde greșim noi, în ce punct greșim? Potrivit acestora care ne acuză, noi greșim pentru că vorbim – ei, de fapt, vor să ne astupe gura.

Sfântul Grigorie Palama spune despre diavol, că diavolul intră în Biserică prin erezie și că diavolul iese din Biserică atunci când poporul este informat despre erezie. Acesta este lucrul pe care trebuie să îl facă episcopii și preoții. Unde sunt aceștia? Noi vom continua să facem aceasta, nu este posibil să ne închidă gura, suntem de acord cu dialogul cu oricine vrea, care este însă bine-intenționat și numai cu argumente patristice. Iar dacă noi greșim undeva, punem metanie, cerem iertare. Însă, ați văzut astăzi, că părintele Ioan nu a avut niciun argument și cu toate acestea, a rămas tot la ideile lui. De aceea noi vom continua să vorbim, cu ajutorul lui Dumnezeu, lucru pe care trebuie să-l faceți și voi.

Trebuie să înțelegem un lucru: Mulți zic: când va avea loc un Sinod, dacă va avea loc un Sinod… Au înțeles că trăim anii de pe urmă? Așa cum a început Biserica, tot așa se încheie. Este turma cea mică. Nu ne interesează cantitatea. Bine ar fi fost ca toți creștinii ortodocși să fie cu adevărul. Pe noi nu ne interesează să avem adepți, nici să spunem că noi avem adevărul. Adevărul îl avem, adică îl mărturisim pentru că îl demonstrăm, îl spunem. Iar adevărul este că vrem să rămânem lângă Hristos. Trăim în vremea mărturisirii și peste puțin timp va fi nevoie să mărturisim și cu sângele nostru. Deja ies și sunt impuse încet-încet actele electronice, un subiect despre care aproape nimeni nu vorbește. De aceea trebuie să ne pregătim cu rugăciune, trebuie să ne pregătim cu dragoste și cu post și cu toate virtuțile pe care ni le dă Hristos, dar în principal să ne pregătim prin mărturisirea de credință. Să cerem de la Sfinți și de la Maica Domnului să ne dea putere ca să putem să Îl mărturisim pe Hristos. Acesta este lucrul pe care îl urmărim. Ne bazăm pe Sfinții Părinți, Îl mărturisim pe Hristos și în felul acesta ne putem mântui. Cu ajutorul lui Dumnezeu, noi nu ne vom opri să vorbim, iar alții vor încerca să ne oprească. Lucrurile acestea noi am ținut să le spunem. Vă cerem să ne pomeniți în rugăciunile dumneavoastră și vă transmitem rugăciunile părinților din Sfântul Munte.

Sinaxa Națională din Serbia (cu participare grecească și românească) care a avut loc Duminică, 3 iunie 2018 în localitatea Loznița de lîngă orașul Ceaceak (zona Moravița, centrul Serbiei), organizată de Eparhia Rașka-Prizren și Metohia în Exil. – De la blogul invataturilesfintilorparinti.wordpress.com.

Sinaxa Națională din Serbia

Prin purtarea de grijă a Bunului Dumnezeu, duminică, 3 iunie, anul Domnului 2018, la prăznuirea Tuturor Sfinților, în localitatea Loznica de lângă orașul Cacak a avut loc Sinaxa Națională din Serbia, organizată de Eparhia Rașka/Prizren și Metojiha în Exil.

Au fost prezenți în jur de 2000 de participanți, lucru îmbucurător. Creștinii din Serbia sunt tot mai conștienți de necesitatea îngrădirii de erezia ecumenistă, fiind un exemplu pentru alte țări ortodoxe. În Eparhia de Rașka și Prizren în Exil din Serbia sunt peste 25 de mănăstiri, întemeiate chiar de cei îngrădiți de erezie, care primesc cu bucurie pe monahii și monahiile care au fost alungați din mănăstirile lor de ecumeniști pentru mărturisirea lor. Sunt speranțe că activitatea misionară va spori și din ce în ce mai mulți credincioși din Serbia și de pretutindeni le vor urma exemplul și vor întrerupe comuniunea cu cei care acceptă panerezia ecumenistă, având Canonul 15, I-II Constantinopol drept temei canonic.

Liturghia arhierească, oficiată de Înaltpreasfințitul Artemie a început la ora 10. Împreună cu Înaltpreasfinția Sa au slujit horepiscopii Maxim, Naum și Nicolae, dimpreună cu un sobor de ieromonahi, preoți de mir, ierodiaconi și diaconi, în număr de până la 50. La sfârșit, a predicat horepiscopul Naum.

După terminarea Liturghiei a început desfășurarea Sinaxei. Vlădica Artemie și-a deschis cuvântarea prin evocarea Sfinților Mucenici Romanovi, care ne-au arătat calea Jertfei în acest ultim secol plin de ateism, apostazie și prigoană. A evidențiat faptul că, spre deosebire de alte prigoane, care în realitate întăreau Biserica, creștinii bucurându-se să mucenicească și să aibă biruință în Ceruri, erezia ecumenistă este o cumplită prigoană din interior, care duce la moarte veșnică.

34268802_1692710437450803_5397104269780320256_n-300x225

La Sinaxă au asistat și părinți și credincioși din Rusia, România și Grecia.

Au mai luat cuvântul: ctitorul mănăstirii din localitatea Cacak, un preot din Rusia, precum și alte persoane, clerici și laici, participanți la Sinaxă.

Într-o convorbire particulară cu Înaltpreasfințitul Artemie, s-au clarificat câteva probleme cu care se confruntă în prezent rezistența anti-ecumenistă și anume:

1.Cei care nu s-au îngrădit de ecumeniști, dar se laudă că mărturisesc credința, însă nu și prin fapte, sunt chiar mai periculoși decît ecumeniștiideoarece îi trimit pe credincioși înapoi în comuniune cu erezia.

2.Despre situația celor care chipurile din neștiință sunt în comuniune cu ecumeniștii, vlădica Artemie a spus că nu există justificare deoarece acest lucru înseamnă nepăsare, nedemnă de un creștin. Una este să nu știi, și alta este să nu vrei să afli. În Evanghelia de la Luca, capitolul 12, se menționează că vor fi pedepsiți și cei care nu știu, chiar dacă cei care știu vor fi pedepsiți mai aspru decât ei.

3.Deoarece ierarhii români acceptă ecumenismul și poporul a rămas fără păstorirea lor, pentru a nu cădea în schismă, trebuie să îi urmăm pe Sfinții Părinți. Vlădica Artemie îi sfătuiește pe preoții români prigoniți, să își găsească fiecare un loc, o casă, o bisericuță în care să slujească. Întreruperea comuniunii cu ecumeniștii este de ajuns. De aceea avem Canonul 15. Sfântul Maxim Mărturisitorul a rămas singur, dar a mărturisit în continuare credința și nu a fost creată în acest timp o altă ierarhie. Să nu deznădăjduim dacă ierarhii noștri ne-au trădat. Dacă rămâne un singur om în Credință, acela va fi Biserica.

4.Cu privire la dușmanii ortodoxiei care îl acuză de schismă pentru că a hirotonit horepiscopi, i-am arătat Înaltpreasfințitului Artemie că am luat la cunoștință că horepiscopii, pe teritoriul României, în zona Maramureșului sunt amintiți până în secolul 18. Pentru a ne face o imagine despre rolul horepiscopilor, ieromonahul Xenofont din Serbia l-a amintit pe horepiscopul Alexandru, Sfânt prăznuit pe 30 august, care l-a reprezentat la Sinodul I Ecumenic pe Sfântul Ierarh Mitrofan, Patriarhul Constantinopolului, deoarece acesta era foarte bolnav și nu a putut veni. Găsim acest lucru consemnat în Viețile Sfinților pe luna mai: „Şi neputând Sfântul Mitrofan, întâiul patriarh al Constantino­polului – Roma cea nouă să vină el însuşi la soborul acela din cauza bătrâneţii şi a slăbiciunii sale, a trimis în locul său pe horepiscopul său Alexandru, bărbat cinstit, sfânt şi bătrân, care a suferit multe osteneli în Tracia şi în Iliric, pentru pacea Bisericii. Acesta a ţinut în sobor locul patriarhului Mitrofan şi s-a nevoit împotriva lui Arie. Iar după ce s-a sfârşit acel Sinod a toată lumea, dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, a rugat pe toţi arhiereii să meargă cu dânsul la PreaSfinţitul patriarh Mitrofan şi să-l cerceteze pe el, fiind bolnav pe patul morţii.”

Pentru lucrarea de propovăduire a credinței a hirotonit și vlădica Artemie horepiscopii, pentru a-i fi de ajutor la vârsta la care se află, conform Canoanelor și Tradiției Bisericești.

Vlădica Artemie a remarcat ceea ce putem cu toții observa în aceste vremuri potrivnice Ortodoxiei: Episcopii noștri schimbă literatura noastră. Tot ce nu e în duhul Noii Ere va fi interzis. Deja s-au scos versetele despre iudei din Prohodul Domnului în edițiile recente și în curând va fi interzisă și cântarea lor în biserici.

Dușmanii credinței noastre vor să demonstreze în mod mincinos că horepiscopii au fost destituiți de Sinodul de la Laodiceea, dar aceasta este o minciună nerușinată, o hulă și o insultă la adresa Istoriei Bisericii și neamului nostru. Deoarece după retragerea aureliană, Dacia a fost ruralizată, horepiscopii și între timp și periodeuții, un fel de exarhi misionari, au avut cel mai mare rol de propovăduire timp de aproape un mileniu, până prin secolul 12. Odată cu primele descălecate din Transilvania, în secolul 9, instituția horepiscopilor a început treptat să devină necorespunzătoare pe teritoriul țărilor române, odată cu suprapunerea administrativă laică, episcopul stabilindu-se în orașele-reședință.

Horepiscopii ajutau la propovăduire și erau însărcinați de episcop să înscăuneze preoți, să se asigure că sunt respectate Canoanele, să aducă la cunoștință clerului și poporului hotărârile Sinoadelor Ecumenice și Locale și să îi catehizeze. Deoarece Valahia a fost o societate rurală, scaune episcopale nu existau decât la Tomis, și în sudul Dunării. Un candidat la hirotonie din teritoriile mai îndepărtate ar fi trebuit să își primejduiască viața într-o călătorie anevoioasă la Constantinopol sau în Grecia. Pentru a se evita expunerea la tot felul de amenințări și primejdii în acea perioadă marcată de invazii barbare și instabilitate politică, episcopul cetății din Tomis sau episcopii din sudul Dunării hirotoneau fiecare câte un horepiscop, pe care îl trimiteau în teritoriu, horepiscopul hirotonindu-se de episcopul uneia din cetăți, conform Canonului 10 de la Antiohia. Întrucât Canonul 6 Sardica interzice așezarea de episcopi la sate și în târguri mici, rolul de propovăduire în această perioadă l-au avut prin excelență horepiscopii. Găsim toate aceste lucruri menționate în „Istoria Bisericii Ortodoxe Române” de Mircea Păcurariu, Vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991.

O altă menționare a instituției horepiscopilor se face chiar și mult mai târziu, în Maramureș, zonă rurală prin excelență:

La anul 1704, il avem pe horepiscopul (episcop misionar) Iosif din Maramureșcare a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română.

Apoi, un şir de horepiscopi, sau episcopi de ţară, au rezidat în Mănăstirea Peri şi în mănăstirile existente în Maramureş până la 1762, când cele mai multe au fost distruse de generalul Bucow, din ordinul Mariei Tereza. Deci, rădăcinile episcopiei coboară până la 1391. Sunt pomeniți, apoi şi identificaţi, peste 40 de horepiscopi care rezidau în mănăstirile din Maramureş.

Falsificarea și interzicerea istoriei neamului și a  tradiției creștine de elita ocultă sunt o realitate din ce în ce mai aprigă.

5.Cu privire la credincioșii care merg în bisericile unde sunt pomeniți ecumeniștii, aducând justificare faptul că nu a fost schimbat nimic în Crez și că vor lua atitudine atunci când vor vedea că s-a schimbat ceva, vlădica Artemie a subliniat că tocmai aceasta e viclenia cea mai mare a ecumeniștilor: a le lăsa credincioșilor tot: slujbe, sfinte icoane, rânduieli bisericești etc. numai să fie în comuniune cu ei și astfel să îi piardă.

6.Despre aceia care spun că vor amâna îngrădirea de erezie până când se va ajunge la potir comun cu papistașii și cu alți eretici, a arătat de asemenea că nu există în Pidalion Canoane care să spună că întreruperea comuniunii trebuie amânată până când se va ajunge la potir comun, ci chiar rugăciunile împreună cu ereticii sunt de ajuns pentru a întrerupe comuniunea cu aceia care le practică.

7.Despre preoții care dezleagă pe cei cu păcate opritoare de la Sfânta Împărtășanie fără a-i canonisi după Canoane, Înaltpreasfințitul Artemie a arătat că vor avea o răspundere foarte grea și că trebuie să înceteze să încalce Canoanele, afirmând: Dar mai sunt ei oare duhovnici (cu adevărat) dacă ei nu păstrează credința, dacă nu cred? Domnul spune: „Oricâte veti lega pe pământ, vor fi legate și în Ceruri și oricâte veți dezlega pe pământ  vor fi dezlegate și în Ceruri” (Matei 18, 18). Ei ar trebui să și lege, nu doar să dezlege. Toți mor duhovnicește dacă procedează altfel.

8.Vlădica Artemie a clarificat de asemenea, faptul că nu se menționează nicăieri că Tainele celor care nu s-au îngrădit de erezie sunt invalide după ce erezia este propovăduită cu capul descoperit de ierarhi. Canonul 15, I-II Constantinopol nu vorbește despre invaliditatea Tainelor, ci arată că întreruperea comuniunii este de ajuns. A adăugat că nimeni nu menționează că pe vremea lui Arie și Nestorie au fost repetate botezurile lor până la condamnarea sinodală a acestora.

9.Cununiile cu eterodocși nu sunt valide. Trebuie ca ereticul să treacă la ortodoxie prin Taina Botezului, apoi se face din nou Taina Cununiei în mod canonic.

 

Au consemnat un grup de ieromonahi, monahi și credincioși români prezinți la Sinaxă.

 

…doresc să mă delimitez, să mă depărtez, clar, deplin și definitiv de orice aduce întinare credinței noastre ortodoxe celei dulci, smerite, prigonite și veșnice…

…doresc să mă delimitez, să mă depărtez, clar, deplin și definitiv de orice aduce întinare credinței noastre ortodoxe celei dulci, smerite, prigonite și veșnice…

Mărturisirea publică de credință a ieromonahului Teofan Andone – Mănăstirea Petru Vodă

Către

Prea Cuviosul Părinte Arhimandrit Hariton Negrea

Starețul Mînăstirii „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”

„Petru Vodă” („Hașca”), jud. Neamț

 

Prea Cuvioase Părinte Stareț,

 

Subsemnatul, ieromonah Teofan Andone, în vîrstă de 64 ani, viețuitor al mînăstirii „Petru-Vodă”, jud. Neamț în perioada 23 martie 2010 – 28 aprilie 2017, vă aduc la cunoștință următoarele:

Nu cu mult timp în urmă mi-a fost predată o lecție de ortodoxie, de „bărbăție duhovnicească” și de curaj, cum nu mi s-a mai întîmplat niciodată. De către cine? De către sora Eugenia Andone, care s-a retras de la mînăstirea „din vale” („Paltin”) și s-a îngrădit de erezia ecumenismului. Amintind aici de sora Eugenia Andone, nu mă îndoiesc că știți bine de cine este vorba și de ce purtăm același nume de familie. Această lecție aspră și usturătoare mă îndeamnă să vă scriu astăzi și să vă readuc în atenție cele pe care le-am discutat împreună, în mai multe rînduri, fie în cancelaria stăreției, fie în chilia dvs. Ele s-au referit cu precădere la situația creată de hotărîrile „adunării cretane” (iunie 2016) și cele ale Sfîntului Sinod al B.O.R. (oct. 2016), care m-au îndemnat și pe mine, ca și pe mulți alții, la îngrădirea de erezia ecumenismului și la oprirea pomenirii ierarhului locului (Vlădica Teofan) la sfintele slujbe.

De altfel, vă este foarte bine cunoscut faptul că, după o scurtă perioadă de „iconomie”, începînd din ziua de 07 decembrie 2016, nu am mai participat la programul liturgic al mînăstirii. Aceasta, pînă în ziua de 28 aprilie 2017, cînd după așteptare zadarnică și (probabil) naivă, în nădejdea că lucrurile se vor îndrepta, am decis să mă retrag din mînăstire.

Pînă la data la care vă scriu aceste rînduri, nu am cunoștință ca situația să se fi schimbat, adică obștea mînăstirii să procedeze la îngrădirea de erezie și la încetarea pomenirii arhiereului.

Întîrzierea cu care fac public cunoscute toate acestea, evident că, nu mă onorează. Se afirmă adesea că „…mai bine mai tîrziu decît niciodată…”, deși este dovedit faptul că, de nenumărate ori, acest „prea tîrziu” a devenit „foarte tîrziu” sau „mult prea tîrziu”. Sper că, nu se întîmplă astfel, și cu mine, acum.

De aceea, nu mai întîrzii a vă mărturisi dvs., întregii obști a mînăstirii, precum și tuturor celor ce vor citi aceste rînduri că socotesc „adunarea cretană” (iunie 2016) ca fiind un sinod tîlhăresc, mincinos, ecumenist și eretic. Pe cale de consecință nu primesc și nu accept hotărîrile și documentele elaborate acolo, mă scîrbesc de ele și le lepăd ca fiind neortodoxe, viclene și pline de hule. Numai faptul că acordă recunoaștere instituțională și legalitate panereziei ecumenismului și așa-zisului „consiliu mondial al bisericilor”, că provoacă în chipul cel mai vădit și scandalos caracterul eclesial al înșelărilor și al ereziilor, sînt suficiente și mai mult decît suficiente, pentru orice ortodox cu mintea sănătoasă ca să se depărteze și să se îngrădească de astfel de erezii și, mai mult, să se oprească la a avea comuniune bisericească și de orice alt fel cu cei ce le popovăduiesc ori le acceptă.

Astăzi, documentele și hotărîrile eretice ale acestei „adunări cretane”, precum și concluziile formulate în ședința de lucru a Sfîntului Sinod al B.O.R. (oct. 2016) sînt arhicunoscute și sînt supuse, aproape fără întrerupere, unor interpretări, analize și dezbateri ample, care par a nu mai avea sfîrșit.

S-a impus, însă, fără nici cea mai mică îndoială, faptul că, ne aflăm în plină și intensă etapă de răspîndire și consolidare a acestei panerezii a ecumenismului.

Ori, eu, unul, nu voiesc, în nici un chip, să mă fac părtaș la toate acestea, ci, dimpotrivă, doresc să mă delimitez, să mă depărtez clar, deplin și definitiv de orice aduce întinare credinței noastre ortodoxe celei dulci, smerite, prigonite și veșnice, precum și Bisericii dreptmăritoare strămoșești. Ceea ce, de altfel, și fac și întăresc acum, din nou, prin această mărturisire, care nu se vrea nici trufașă și nici înfățișîndu-se ca un act de bravură.

Așadar, ca să nu vă obosesc cu lungimea epistolei (aproape că) închei aici, neascunzîndu-mi marea durere și multa amărăciune, constatînd că, nici pînă acum, obștea mînăstirii nu s-a îngrădit, (așa cum de altfel obligă canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) și canonul 31 al Sfinților Apostoli) de această panerezie spurcată a ecumenismului ce a fost impusă oficial ca doctrină eclesiologică și politică misionară în Biserica Ortodoxă. Mai mult, obștea mînăstirii continuă să pomenească pe arhiereul locului, deși acesta a participat nemijlocit la „adunarea cretană”, a semnat toate documentele și și-a însușit și asumat hotărîrile eretice și hulitoare ale acesteia (și de care nu s-a delimitat public și fără echivoc nici pînă acum).

V-am spus și cînd m-am retras din mînăstire și vă scriu și acum că, rămînerea mea în obște devenise imposibilă, pentru că, în circumstanțele date, aș fi recunoscut că și eu sunt ecumenist și eretic.

Vicleana „linie roșie” a „potirului comun” nu cred că va mai reuși să amăgească în continuare pe mulți dintre cei care „cu multă înțelepciune” și „cu profund discernămînt”, așteaptă izbăvirea, ci am mari nădejdi că destui părinți și frați ai mînăstirii vor înțelege, pînă la urmă, ce au de făcut pentru a dobîndi darul veșnic al mîntuirii.

Așadar, pînă cînd un Sfînt Sinod Ortodox nu va avea loc în mod oficial și nu va condamna „adunarea cretană” și toate ereziile introduse de aceasta în viața Bisericii Ortodoxe și nu va condamna pe toți cei care le propovăduiesc ori le acceptă, sînt dator să mă îngrădesc de toate ereziile acestea spurcate și să mă țin cît mai departe de orice comuniune bisericească cu cei învinovățiți de erezie.

Mai mult de atît ce pot să vă mai scriu, că nu mă pricep? Ca fost milițian și (pentru scurt timp) polițist la „circulație”, nu mă rușinez și – ce să fac? – admit că nu am la îndemînă abilitățile lexicale adecvate, menite să înfrumusețeze epistola. Așa, încît, mă opresc aici și semnez fără rezerve,

 

ieromonah Teofan Andone

 

astăzi, 12 iunie 2018

 

Prea Cuviosului Părinte Arhimandrit Hariton

Starețul Mînăstirii „Sfinții Arhangheli Mihail

și Gavriil”, „Petru Vodă” („Hașca”),

jud. Neamț

”DE CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL”: Anul acesta [2018]s-au împlinit [34] de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Potrivit surselor, Arhiereul Pavel de Ballester-Convolier a fost asasinat de către un fanatic romano-catolic la sfîrșitul Sfintei Liturghii a Praznicului Întîmpinării Domnului din ziua de Vineri, 2 februarie 1984, în Mexico City, scaunul eparhiei sale. – Cf. https://orthodoxwiki.org/Paul_(de_Ballester-Convallier)_of_Nazianzus

”DE CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL”: Anul acesta [2018]s-au împlinit [34] de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Potrivit surselor, Arhiereul Pavel de Ballester-Convolier a fost asasinat de către un fanatic romano-catolic la sfîrșitul Sfintei Liturghii a Praznicului Întîmpinării Domnului din ziua de Vineri, 2 februarie 1984, în Mexico City, scaunul eparhiei sale. – Cf. https://orthodoxwiki.org/Paul_(de_Ballester-Convallier)_of_Nazianzus

„Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”. ******** Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică […]

via PENTRU CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL Episcopul Pavel (Ballester-Convolier) al Nazianzului — DEASA IMPARTASIRE CU NEVREDNICIE

PENTRU CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL Episcopul Pavel (Ballester-Convolier) al Nazianzului

Risultati immagini per PENTRU CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL

„Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.

********

Anul acesta se împlinesc [33] de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon.

Acest articol a fost publicat în două numere ale revistei „Kivotós” (din iulie 1953, pag. 285-291 şi decembrie 1953, pag. 483-485).

Fostul monah franciscan (la obârşie, un nobil catalan din Barcelona) venit la Ortodoxie  a studiat în Grecia, la Atena şi Halki. Acolo a fost hirotonit ierodiacon în 1953 şi ieromonah în 1954. Prima sa slujire preoţească a fost în Constantinopol (1954-1959), apoi în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Americii (1959-1984). În 1970 a fost hirotonit episcop al Nazianzului, în New York, cu scaunul în Mexic. Lucrarea sa de cleric, profesor universitar şi autor prolific a fost strălucită şi remarcabilă, punându-i-se din păcate capăt prin moartea sa prematură. A fost ucis la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii slujită în capitala Mexicului în anul 1984, de un fanatic romano-catolic. La înmormântarea sa a mers şi Arhiepiscopul Iacov al Americii, care cunoştea lucrarea misionară a energicului episcop. În 2006, osemintele acestui nou-mucenic al Ortodoxiei au fost strămutate din porunca Patriarhiei Ecumenice într-un monument aparte, în curtea catedralei mitropolitane din Ciudad de México. (F.O.)

 

O DILEMĂ ÎNFRICOŞĂTOARE

Întoarcerea mea la Ortodoxie a început într-o zi când făceam ordine în cataloagele din biblioteca mănăstirii de care aparţineam. Această mănăstire este a ordinului Franciscanilor şi se află în patria mea, Spania.

Pe când aranjam diferite documente vechi referitoare la Inchiziţie, mi-a căzut în maini un manuscris cu adevărat şocant, ce data din anul 1647.

În acest manuscris se spunea despre o decizie a Inchiziţiei care anatematiza ca eretic pe orice creştin ce cuteza să creadă, să accepte şi să transmită altora faptul că Apostolul Pavel avea drept suport al propovăduirii sale autoritatea apostolică.

Era vorba de o descoperire de-a dreptul cutremurătoare, pe care mintea mea n-o putea cuprinde. M-am gandit pe moment, ca să-mi liniştesc sufletul, că poate este vorba de vreo greşeală de tipar sau de vreo plastografie – lucru de altminteri obişnuit în Biserica Apuseană din acea perioadă, căci despre ea era vorba în acel manuscris. Dar tulburarea şi surprinderea mea a devenit şi mai mare când am cercetat şi am constatat că acea hotărâre a Inchiziţiei la care făcea referire acel text a existat în realitate, era autentică!

Într-adevăr, deja în două cazuri anterioare, adică la 1327 şi respectiv la 1351, Papii Ioan al XXII-lea şi Clement al VI-lea condamnaseră succesiv şi anatematizaseră pe oricine ar fi îndrăznit să tăgăduiască că Apostolul Pavel, pe toată durata lucrării sale apostoleşti, ar fi fost subordonat în totalitate autorităţii monarhico-bisericeşti a primului Papă şi Împărat al Bisericii – adică Apostolului Petru. Mai apoi, în 1907 şi 1920, Pius al XX-lea şi Benedict al XIV-lea au respectat aceleaşi anateme şi aceleaşi condamnări. În consecinţă, se exclude orice posibilitate de inadvertenţă sau plastografie. Şi astfel am întâmpinat îndată probleme de conştiinţă! Personal mi-era cu neputinţă să accept că Apostolul Pavel îşi desfăşura lucrarea apostolică sub vreo oarecare comandă sau ordin al Apostolului Petru.

Independenţa lucrării sale apostolice printre neamuri, faţă de ceea ce caracteriza apostolia lui Petru între cei tăiaţi-imprejur, era pentru mine un fapt de nezdruncinat, propovăduit cu glas mare de către Sfânta Scriptură[1].

Lucrurile erau foarte clare pentru mine, de vreme ce lucrările exegetice ale Sfinţilor Părinţi cu privire la acest subiect, nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. „Pavel” – scrie sfinţitul Gură-de-Aur – „propovăduieşte egalitatea lui cu ceilalţi apostoli şi se poate compara nu doar cu ceilalţi apostoli, ci şi cu primul dintre ei, ca să dovedească că fiecare din ei are aceeaşi autoritate”. Cu adevărat, toţi Sfinţii Părinţi acceptă într-un glas că „toţi ceilalţi apostoli erau la fel cum era şi Petru, adică erau înzestraţi cu aceeaşi autoritate şi cinste”. Era cu neputinţă pentru oricine din ei să exercite vreo stăpanire mai presus de ceilalţi pe temeiul că titlul apostolic ce-l avea era „cea mai mare autoritate, vârful tuturor supremaţiilor”. „Toţi erau păstori, în timp ce turma era una. Iar această turmă era păstorită de apostoli cu împreună-înţelegerea unanimă a tuturor”.

Chestiunea era deci foarte limpede. Şi, totuşi, învăţătura romano-catolică era în acest punct contrară evidenţei. Astfel, pentru prima oară în viaţa mea, am intrat într-o dilemă infricoşătoare. Ce să fi ales? Pe de-o parte se aflau Sfânta Evanghelie şi Sfânta Tradiţie, pe de altă parte învăţătura Bisericii mele. Potrivit teologiei catolice, este de neapărată trebuinţă pentru mântuire să credem că Biserica e o monarhie nepătată, al cărei conducător şi monarh este Papa. Astfel, Conciliul Vatican I, expunând pe scurt toate condamnările anterioare, a declarat oficial: „Dacă cineva zice… că Petru(considerat a fi primul Papă) n-a fost rânduit de Hristos ca mai-mare al apostolilor şi cap văzut al Bisericii… să fie anatema”!

CONFESORUL MEU

În această frământare sufletească, m-am îndreptat către confesorul meu şi i-am expus cu naivitate problema în cauză. Era unul din cei mai renumiţi preoţi ai mănăstirii noastre. M-a ascultat cu mâhnire, dându-şi seama că era vorba de o problemă dificilă. După ce se gândi câteva clipe, căutând zadarnic o soluţie satisfăcătoare, mi-a spus în cele din urmă nişte lucruri pe care, mărturisesc, nu mă aşteptam să le aud:

„Scriptura şi Sfinţii Părinţi ţi-au făcut rău, fiule! Pune-le pe ambele deoparte şi limitează-te să urmezi cu fidelitate învăţăturile infailibile ale Bisericii noastre, şi nu te mai lăsa pradă unor astfel de gânduri. Nu da prilej să ţi se zdruncine credinţa în Dumnezeu şi în Biserică de orice ar putea pricinui aşa ceva dintre făpturile lui Dumnezeu!”

Acest răspuns, dat cu multă naturaleţe, a făcut ca nedumerirea mea să ia proporţii. Întotdeauna eram de acord că Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru ce nu poate fi desfiinţat. Fără ca să mi se dea răgazul de a face vreo obiecţie, confesorul meu a adăugat:

„În schimb, am să-ţi dau un catalog cu operele a diverşi scriitori în care credinţa ta se va întări şi odihni, căci în ele vei afla învăţătura Bisericii noastre fără vreo pată sau zbarcitură”.

Şi, întrebându-mă dacă aveam altceva care să prezinte „mai mult interes”, a pus capăt discuţiei noastre.

Câteva zile mai târziu, confesorul meu plecă din mănăstire pentru a ţine nişte predici pe la diferite biserici de-ale Ordinului nostru. Mi-a lăsat lista cu scriitorii respectivi, recomandându-mi să-i citesc. Şi m-a rugat să-i fac cunoscute progresele mele pe parcursul acestei lecturi, prin scrisori pe care i le-aş fi trimis. Deşi vorbele lui nu mă convinseră nicidecum, am adunat acele cărţi şi m-am pus pe citit cu toată imparţialitatea şi atenţia posibilă. Cele mai multe dintre cărţi erau texte teologice şi rezumate ale hotărarilor Papilor, precum şi ale „sinoadelor ecumenice” papiste[2].

M-am afundat în studiu cu o căutare sinceră, având ca singură călăuză Sfânta Scriptură, care era „făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Pe cât înaintam în citirea acelor cărţi, înţelegeam din ce în ce mai bine că până atunci nu ştiam prea multe despre natura Bisericii mele. De abia fiind convertit la creştinism şi botezat imediat ce-mi terminasem studiile din învăţământul general, am urmat apoi cursuri de filosofie; în perioada în care se întamplau toate acestea, mă aflam de abia la începutul studiilor teologice. Era vorba de o ştiinţă cu desăvârşire nouă pentru mine. Până atunci, creştinismul şi Biserica Romano-Catolică erau în viziunea mea un amalgam, ceva absolut nedefinit. În viaţa mea monahală mă preocupa doar aspectul lor suprafiresc; încă nu mi se dăduse prilejul să examinez mai în profunzime temeiurile şi perceptele fundamentului organic al Bisericii mele.

ÎNVĂŢĂTURA ABSURDĂ DESPRE PAPĂ

Aşadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înţelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:

Întâi şi întâi, în romano-catolicism Biserica Creştină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acţionând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea şi tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuşi creştinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai important element al Creştinismului; vârful şi esenţa lui”.

Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem şi cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greşeală în materie de credinţă”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” şi „Marele Arhiereu”) este dinamică şi puternică, însumând toate drepturile legislative şi doctrinare ale Bisericii. Papa îşi extinde „dreptul divin” asupra tuturor şi îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creştin, laic ori preot, şi asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume.

Toţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.

Astfel, Papa întruchipează acel fantastic conducător despre care a prevestit Cicero când scria că toţi vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui. Întotdeauna, conform învăţăturii catolice, „dat fiind că Papa are dreptul să intervină şi să judece deplinătatea problemelor spirituale ale tuturor creştinilor şi ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult are dreptul să facă aceasta şi în problemele lor lumeşti. Nu poate fi limitat doar la a judeca prin prisma pedepselor spirituale, privându-i de mântuirea veşnică pe cei ce nu i se supun, dar are de asemenea şi dreptul de a exercita stăpânire lumească asupra credincioşilor, pentru că Biserica are două săbii, simbol al puterii spirituale şi lumeşti. Prima dintre ele e în mâna clerului, cealaltă în mâna împăraţilor şi a ostaşilor, care totuşi şi ei sunt în slujba clerului, supunându-se lui”.

Papa susţine că este pe pământ vicarul Aceluia a Cărui „Împărăţie nu este din lumea aceasta”, a Aceluia Care n-a îngăduit Apostolilor să-i imite pe împăraţii pământului care „stăpânesc neamurile”, arogându-şi titulatura de împărat lumesc şi continuând, ca atare, tradiţia imperialistă a Romei. În diferite epoci, Papa a ajuns, într-adevăr, stăpân peste domenii întinse şi a purtat războaie sângeroase împotriva altor regi creştini pentru a pune stăpânire pe alte întinderi de pământ sau, pur şi simplu, din sete de alte bogăţii şi stăpâniri. Avea nenumăraţi sclavi. Juca un rol vital şi de multe ori decisiv în istoria lumii. Datoria principilor creştini este de a ceda în faţa „divinului şi dreptului împărat”, dându-i lui tronul acestei împărăţii politico-bisericeşti.

Astăzi, împărăţia lumească a Papei este restrânsă la statul Vatican. E vorba de un stat independent, cu ataşaţi diplomatici la guvernele celor două emisfere, cu armată, armament, poliţie, închisori, monedă etc. Şi ca o cunună şi un apogeu ale atotputerniciei Papei e faptul că el se bucură de un privilegiu teribil, unic în lume.

Un privilegiu absurd, ieşit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederaţi nu şi-l puteau închipui. Este infailibil de drept divin, potrivit definiţiei dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica la tot adevărulNu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice şi înşelătoare învăţăturile Dumnezeului Ceresc.

În virtutea acestei infailibilităţi, Papa este singurul dreptar al credinţei şi poate afirma şi susţine, chiar şi contrar învăţăturii Bisericii, noi dogme, pe care credincioşii sunt datori să le primească pentru a nu-şi pierde mântuirea. „Depinde doar de voinţa şi dispoziţia lui ca un lucru pe care îl vrea (Papa) să fie considerat sfânt sau sfinţit în toată Biserica”, iar edictele lui epistolare trebuiesc luate în consideraţie şi crezute, cerând aceeaşi supunere ca nişte „epistole canonice”.

Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbeşte. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc:

„Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 15

Articol apărut în revista „Θεοδρομία”, nr. 1, ian.-mar. 2006, pp. 69 – 88.

Traducerea: Monahul Gherontie (Nica), Sfântul Munte Atho


[1] De aceea Sfântul Apostol Pavel şi-a şi permis să-l mustre pe Apostolul Petru şi să-l înfrunte în faţa tuturor, atunci când acesta se abătuse şi „nu umbla drept după adevărul Evangheliei” (Gal. 2:14). (n. tr.)

[2] În vreme ce Biserica Ortodoxă recunoaşte ca Sinoade Ecumenice şapte astfel de adunări ale Sfinţilor Părinţi din primul mileniu, catolicismul a adăugat la numărul acesta şi o serie de 13 concilii apusene, cărora le-a dat titlul de „ecumenice” (cele mai cunoscute în Răsărit fiind Sinoadele unioniste de la Lyon şi Ferrara-Florenţa din sec. 13-15, precum şi Conciliul Vatican II din 1965). (n. red.

Acta Diurna®

„Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”. ******** Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică […]

via PENTRU CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL Episcopul Pavel (Ballester-Convolier) al Nazianzului — DEASA IMPARTASIRE CU NEVREDNICIE

PENTRU CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL Episcopul Pavel (Ballester-Convolier) al Nazianzului

Risultati immagini per PENTRU CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL

„Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.

********

Anul acesta se împlinesc [33] de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la…

Vezi articolul original 2.163 de cuvinte mai mult

Tatuajul de pe mîna stîngă a Arhiepiscopului de Argeș și Muscel, Calinic: se presupune, o pentagramă Opus Dei

Tatuajul de pe mîna stîngă a Arhiepiscopului de Argeș și Muscel, Calinic: se presupune, o pentagramă Opus Dei

via Tatuajul misterios cu care s-a afișat un înalt ierarh ortodox: Ar fi o pentagramă Opus Dei

Tatuajul misterios cu care s-a afișat un înalt ierarh ortodox: Ar fi o pentagramă Opus Dei

1

Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, ÎPS Calinic, a apărut, la o reuniune a prelaților cu ocazia Sinodului, purtând un tatuaj ciudat pe mâna stângă. Semnul nu a scăpat neobservat celor prezenți în sala episcopilor de la Patriarhie, cineva fotografiindu-l pe șeful bisericii de la Argeș în timp ce citea absorbit o carte, scrie Jurnalul de Argeș.
Tatuajul pare a fi o pentagramă caracteristică misterioasei grupări religioase – Opus Dei şi, după unii, ar fi vorba de un gest de frondă afișat destul de ostentativ de către arhiepiscopul de la Argeş.

Contactat de presă, Calinic a dat un răspuns în versuri.

2Opus Dei este un nume care începe să se audă tot mai des în ultima vreme. Scoasă la lumină de celebrul roman „Codul lui Da Vinci” şi, de atunci, considerată de mulţi drept una dintre cele mai puternice şi influente organizaţii din întreaga lume, Opus Dei este, în lumea catolică, o grupare misterioasă şi controversată.

Opus Dei (în latină Praelatura Sanctae Crucis et Opus Dei, în română Lucrarea lui Dumnezeu) este o instituție a Bisericii Catolice, o prelatură personală, al cărei scop este să contribuie la munca de evanghelizare a Bisericii, răspândind chemarea universală la sfințenie în viața de zi cu zi. Prelaturile personale sunt structure ierarhice a Bisericii Catolice, compuse din laici și preoți, sub conducerea unui prelat.

„Opus Dei” a fost întemeiată de Josemaría Escrivá de Balaguer (1902-1975), la Madrid la 2 octombrie 1928. După Anuarul Pontifical, la ora actuală peste 90.000 de persoane de pe cele cinci continente fac parte din prelatură. Sediul său, împreună cu biserica prelaturii, se află la Roma.

sursa

„Maica Heruvima, drumul muceniciei de la Botoșani la Petru Vodă!” – o biografie de excepție consemnată de ziarista Florentina Tonitza (Botoșani). ActaDiurna întregește cu precizări acest titlu: Monahia Heruvima, drumul muceniciei de la Botoșani la Petru Vodă prin (studii universitare și doctorale la) Iași, Budapesta și Paris.

„Maica Heruvima, drumul muceniciei de la Botoșani la Petru Vodă!” – o biografie de excepție consemnată de ziarista Florentina Tonitza (Botoșani). ActaDiurna întregește cu precizări acest titlu: Monahia Heruvima, drumul muceniciei de la Botoșani la Petru Vodă prin (studii universitare și doctorale la) Iași, Budapesta și Paris.

Maica Heruvima, drumul muceniciei de la Botoşani la Petru Vodă!

Maica Heruvima, drumul muceniciei de la Botoşani la Petru Vodă!

Maica Heruvima Tanasa

Două destine tulburătoare, două vieţi care s-au sprijinit una pe cealaltă înduhovnicindu-se în iubire. O poveste prea puţin cunoscută, poate şi pentru că poartă în sine un incredibil omenesc, o fascinaţie care zdruncină, un inedit al mărturisirilor şi o îndrăzneală a trăirii pe care noi, cei ai cotidianului prezent, nu o mai credem posibilă.

Svetlana Tănasă a trecut la Domnul în straie de muceniţă, cu numele Heruvima. Odihneşte în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă, iar povestea ei a devenit o adevărată pildă pentru ortodoxie după ce, în urma unei burse Soroş la Universitatea Central Europeană de la Budapesta (Ungaria), a contactat un cancer de piele (medicii confirmându-i că este vorba despre o iradiere).

În urma acestei cumplite boli, Svetlana Tănasă se retrage la Mănăstirea Petru Vodă, unde sub binecuvântarea Părintelui Justin Pârvu va deveni mireasă a lui Hristos. Un parcurs impresionant, de o puternică semnificaţie ortodoxă, asupra căreia vom reveni într-o scriere viitoare, când ne vom opri şi asupra anilor de studii pe care Svetlana i-a petrecut la Budapesta.
Elevă la Liceul Pedagogic din Botoşani

Puţină lume ştie că Muceniţa Heruvima, aşa cum este ea astăzi cunoscută, s-a născut în Botoşani. Că a fost elevă a Liceului Pedagogic într-o perioadă de crunte încercări, când comuniştii manifestau o presiune imensă asupra tinerilor, pentru a-i controla şi a-i menţine cu forţa în doctrina partidului, ca masă de manevră şi de desfăşurare în spirit socialist.

Colegii din vremea liceului îşi amintesc de fata aprigă, curajoasă, care purta în ea o veselie primejdioasă la adresa regimului, dar o dragoste necondiţionată pentru semeni. Vorbesc cei care au cunoscut-o (chiar dacă şoptit: „da, am auzit ce a păţit acolo, la Budapesta, nu ştim, noi nu am cunoscut-o aşa, nu ştiam că e o fată religioasă sau, mă rog…”) despre fata îndrăgostită de frumuseţea lumii, despre energia uriaşă pe care o împrăştia în jur.

Citea enorm, vorbea cu uşurinţă despre aproape orice şi, mai ales, fascina prin luciditatea minţii, prin felul unic în care rostea adevărul în care credea.

Camelia şi Svetlana: mântuirea prin suferinţă!

Una dintre colegele de clasă avea să îi devină, în timp, soră a inimii, tovarăşă de suferinţă. O comuniune greu de înţeles în afara duhului iubirii, o taină care se desluşeşte târziu, când amândouă mărturisesc dragostea cea mare pentru Hristos. Svetlana Tănasă a trăit 30 de ani. Camelia Răileanu 33. Amândouă trecute prin sfâşietoare suferinţe pe care le-au purtat cu o demnitate a umanului greu de descris.

În anul 1997, în luna august, Svetlana Tănasă venea de la Budapesta şi se oprea la Petru Vodă, mărturisindu-i Părintelui Justin Pârvu situaţia în care se afla: diagnosticată cu cancer de piele. Bunul părinte o opreşte la mănăstire. Boala evoluează galopant, ca o fiară hulpavă şi grăbită să înghită trupul din ce în ce mai neputincios. Curând va ajunge la metastază şi durere cumplită. Svetlana acceptă să fie rasoforită, iar cu câteva săptămâni înainte de a pleca la Domnul este călugărită chiar de către Părintele Justin. „A refuzat să ia morfină, pentru a-şi şterge prin suferinţă toate păcatele săvîrşite în această lume”, dă mărturie Monahul Filotheu, de la Mănăstirea Petru Vodă.

În acelaşi an 1997, în ultima lună din vacanţa de vară, Camelia Răileanu (foto stânga) pleacă singură într-o drumeţie în munţi. La întoarcere se simte din ce în ce mai rău, astfel că este nevoită să meargă la analize: tumoare cerebrală. O veste ce se năpusteşte cu nemilă, greu de înţeles pentru un suflet tânăr care iubea viaţa, oamenii, copiii, copacii, seminţele viului şi poezia lumii întregi. Urmează o operaţie riscantă, cu consecinţa unei hemipareze pe partea stângă care cedează foarte greu.

La Botoşani şi la Petru Vodă, două suflete pe Drumul Crucii!

De aici, parcursul celor două tinere se mută parcă într-o altă dimensiune. Un drum al Crucii, al mântuirii prin iubire, rugăciune şi suferinţă. Prin cumplită, sfâşietoare suferinţă. Camelia şi Svetlana (Ţuca, aşa cum îi spuneau colegii şi apropiaţii) ating înălţimi duhovniceşti care poartă puternice amprente de mucenicie creştină.

„Mă gândesc mult la Țuca. Ea e vârful de lance al generației mele”, scria Camelia în iulie 98, în caietul său ce avea să o însoţească până aproape de clipa ultimă. Peste o lună, în august 98, gândul se întoarce la prietena ei cu care, chiar dacă nu se vedea, menţinea o vie legătură: „Zilele trecute i-am scris Țucăi. N-am văzut-o de… nu știu câți ani! Astăzi Țuca e într-o mănăstire din Munții Neamțului și e grav bolnavă. Cineva mi-a spus, la adresa ei: „Uite unde ajunge omul după ce face două facultăți și-și dă doctoratul la Budapesta!” Nu-i pot spune că Țuca a ajuns unde noi nu vom avea tăria să ajungem vreodată. Ea cunoaște o dimensiune a lui Dumnezeu care nouă, păcătoșilor de rând, ne este refuzată. Dimensiunea mântuirii”.

Revolta din 87 şi revoluţia din 89!

„În Țuca”, scria Camelia în 18 august 1998, „e multă suferință și o înțelepciune ancestrală!”. În aceeaşi zi consemnează amănunte importante din biografia Svetlanei Tănasă, cuvinte care confirmă nu doar caracterul puternic al celei ce avea să devină maica Heruvima, ci mai ales forţa cu adevărat impunătoare a acestui spirit capabil să recunoască adevărul şi implicaţiile profunde pe care el, Adevărul, le implică.

Scrie Camelia despre momentul noiembrie1987, cel al revoltei muncitorilor de la Braşov. Fetele erau în clasa a XI-a, la Liceul Pedagogic din Botoşani. „Cândva ea (Svetlana Tănasă, nota red.) ne vestea revoluții și ea însăși avea să trăiască din plin una. În 87, când au fost primele mișcări la Brașov, a intrat în clasă strigând: „Copii (așa se adresa mereu celor din jur)! Se pune de-o revoluție. Ascultați-mă pe mine. Peștele de la cap se împute. Ceaușescu e pe ducă”. Asculta posturi străine de radio și-l acuza pe maiorul de la Securitate care stătea la etajul superior că are în casă un arsenal de aparate de bruiat posturile străine”.

Peste doi ani, în decembrie, revolta populară ajunsese la Bucureşti. Svetlana era studentă la Iaşi, dar imediat ce simte aerul de libertate pe care atât de mult îl visa pleacă la Bucureşti, „să fie pe baricade la Universitate”, povesteşte Camelia. „Iar mai târziu, fenomenul Piața Universității (varianta Iași) avea s-o aibă în mijlocul său”.

Consemnările Cameliei sunt nu doar de o reală valoare sentimentală, ele capătă notă documentară atunci când ilustrează momente importante ale revoluţiei la Iaşi, dar nu doar din decembrie, ci şi cele ale tulburatului an 1990. „(Ţuca, nota red.) râdea arătându-mi fotografii de atunci din fața universității ieșene. Spunea că s-au cheltuit atâtea și atâtea kilograme de vopsea neagră sau albă. Neagră, să scrie pe pereții Universității: „Jos feseniștii!”. Albă, să scrie pe trotuar: „Zonă liberă de neocomuniști”.  Venise vremea „golanilor” anticomunişti! „Țuca a fost un fericit „golan” al acelor ani”, scrie Camelia.

„Într-o zi a venit mama ei și mi-a spus: O pierd”

Camelia îşi aminteşte de iarna dintre 1997 şi 1998. Trecuse de operaţie, se lupta cu hemipareza şi exersa întoarcerea la mers, de care îi era atât de dor. „Pe atunci am aflat că Țuca se simte mai bine. Dar într-o zi a venit mama ei și mi-a spus: „O pierd”. Mă uitam la ea ca la Iov în pustie: fără soț, fără avere, crezându-și unicul copil pierdut. Eu nu credeam. Eu eram stânca pe care ea plângea”.

La Petru Vodă, deşi chinuită crunt de cancerul galopant, maica Heruvima găseşte putere să îi scrie prietenei sale de suferinţă şi de viaţă.

„Azi primesc din nou un mesaj de la Țuca. Pe Țuca am contactat-o telepatic de la ieșirea mea din spital. Am aflat că se luptă cu cancerul și m-am gândit la ea. Gândul meu bun a zidit. Mesajele de la ea vin foarte rar, dar sigur. Acum îmi scrie că nu-ncetează să lupte, așa cum nici eu. În scrisul ei e un anume răspăr, care mi-o amintește așa cum era. Răspărul acesta îmi miroase a viață, deși știu că stă în morfină și scrie. Țuca e cel mai firav soldat pe care l-am întâlnit până acum. Mi-amintesc că în anul I de facultate a fost singura care n-a făcut armata pentru că greutatea cazarmamentului depășea greutatea ei cu mult. Acum greutatea bolii n-o doboară. Mă roagă să lupt și pentru ea, așa cum cândva mă îndemna să scriu și pentru ea. Am scris. Acum lupt și scriu”.

Şi, chiar dacă pare incredibil şi imposibil în economia vieţii şi a umanului terestru, în acei ani Camelia Răileanu a scris neîntrerupt, a publicat două cărţi şi a citit nesfârşit şi cu o forţă greu de conceput cu mintea omenească.

„Astăzi îmi scrie că ne vom întâlni cândva în ceruri”

Îşi aminteşte cum, în anii de liceu, profesoara de engleză le cere elevilor să spună ceva deosebit. „Eu cu Nela și cu Țuca spunem c-am fi vrut să ne naștem în alte secole”, scrie Camelia în însemnările sale. „Eu – în secolul XIX, ca să mă întâlnesc cu Eminescu, ca să-l iubească și pe el cineva. (…) Țuca vrea să se nască în secolul XXI, care va fi unul religios sau nu va fi deloc. Suntem în anul de grație 1985”.

În acel sfârşit de august 98, cu mai puţin de trei luni înainte de a pleca în veşnicie, Svetlana, care se pregătea să primească haina muceniciei cu nume de Heruvima, îi scrie Cameliei o scrisoare în care o pregăteşte de rămas bun. Camelia, din mijlocul propriei suferinţe, păstrează, însă, gândul revederii. „Astăzi îmi scrie că ne vom întâlni cândva în ceruri. Astăzi eu joc în actul a II-lea al unei tumori cerebrale și mai sper s-o întâlnesc pe pământ”.

Urletele din mănăstire şi strigătul-rugăciune!

La Mănăstirea Petru Vodă, maica Heruvima se mântuia prin suferinţă. Refuza morfina, dau mărturie călugării, chiar dacă durerile erau sfâşietoare. „Urletele ei de durere vestesc şi astăzi, în urechile celor care le-au auzit, chinurile iadului prin care a trecut”, scria mai târziu Monahul Filotheu.

La Botoşani, în cămăruţa ei, Camelia Răileanu striga în rugăciune. „În nopțile de durere învăț că rugăciunile nu se șoptesc, nu se rostesc în gând, ci se strigă. Durerea care nu suportă nici gândul suportă strigătul-rugăciune, că altfel de strigăte mi-ar fi imposibil să scot. Durerea am suportat-o de copil cu stoicism. Dar când suportabilul trece în insuportabil, strig: Du-mă, Doamne, în sus sau în jos, că aici pe pământ numai durerea e sihastră și nimeni nu mă poate ajuta”.

Sfârşitul maicii Heruvima.  „Țuca nu mai este, îmi spune mama ei”

Maica Heruvima se stinge din viaţă în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998.„Dumnezeu i-a ascultat ultima dorinţă, aceea de a prinde sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli. După privegherea hramului mănăstirii noastre, în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998, pe la ora 3 dimineaţa, Sfînta Muceniţă Heruvima a plecat dintre noi cu sufletul împăcat, luminoasă la chip, să mărturisească înaintea Sfintei Treimi lupta ortodocşilor împotriva stăpînitorilor acestui veac şi să mijlocească pentru iubitorii de adevăr”,avea să scrie peste câţiva ani Monahul Filoteu, de la Mănăstirea Petru Vodă.

La Botoşani, Camelia nu mai primeşte nicio veste. Nu ştie nimic despre prietena ei, însă sufletele lor sunt alături. Camelia scrie la mai bine de 10 zile de la plecarea la Domnul a maicii Heruvima: „Nu mai am nicio veste de la Țuca. Poate de aceea o visez. E o întâlnire de nu știu câți ani de la terminarea liceului. Eu valsez, într-o rochie de ametist. Toți se miră: Uite, băi, ziceați că moare și a înviat! Eu nu mă mir. Țuca zice să cântăm ceva pentru profi. Are un caiet cu solfegii. Mă uit la ea. A schimbat pantalonii cu rasa monahală, dar e aceeași”.

Neliniştea continuă. Revine cu o altă însemnare, pe 20 noiembrie 1998: „Astă-noapte am visat-o din nou pe Țuca. În veșnicii ei pantaloni cu genunchi, cu mâinile în buzunare, spunându-mi c-a trecut puțin pe la mine. Plângeam  strângându-i trupul fragil la piept și mângâindu-i pletele, așa cum și ea mă mângâia cândva în durere spunând: „Nu ești singura care absorbi prin toți porii suferința. Nu ești singură, sora mea!”. Astăzi mă gândesc: ortodoxia este o religie a suferinței asumate”.

Neliniştită de toate aceste gânduri, semne şi îngrijorări, încearcă să afle noutăţi despre prietena ei. „De câteva săptămâni sun la Țuca acasă. După visul de astă-noapte am presimțiri grele. Sun și întreb. Țuca nu mai este, îmi spune mama ei. Pentru o clipă uit totul și mă gândesc: nu mai e acasă, a fost și – a plecat. Clipa negării. Țuca nu mai este de două săptămâni. Primesc vestea cu o liniște muncită în nopți de rugăciune. Cu conștiința unui final care m-a izbit de acum două luni”.

„Știu c-ai să lupți, așa cum ai făcut întotdeauna”, îi scrisese maica Heruvima prietenei sale. Camelia, din cămăruţa ei din Botoşani, încerca să mângâie suferinţa unei mame atât de greu încercate. „Am făcut tot ce se putea, spune mama ei. Eu spun: știu. Și-ntr-o clipă le văd pe Țuca și pe mama ei, acasă, acum 10 ani. Camera mică, acvariul cu pești, cărțile, motanul Modigliani și patul în care Țuca își strângea prietenele ca pe pisici. Ea culegea flori cu gingășia cu care culegea prietenii, pe care-i hrănea și-i omenea”.

Îşi aminteşte cum îi scrisese ea Ţucăi, în urmă cu atât de puţină vreme: „Mă rog pentru iertarea greșelilor tale și ca Dumnezeu să nu curme lucrarea ta nobilă pe acest pământ. N-am putut să scriu că mă rog pentru bunul ei sfârșit, deși asta gândeam. În lucrarea ei nobilă pe pământ m-a atins pentru o clipă și pe mine cu aripa. Îți mulțumesc că m-ai îmboldit spre viață, îmi scria ea. Am încercat. Pe ultima sută de metri am încercat să fac respirație artificială unui muribund. Închid receptorul spunând: A mai murit un înger de cancer. A murit în chinuri mari. Cu adevărat ea cunoaște acum dimensiunea mântuirii”.

Moartea dragii ei prietene o îndârjeşte în ale vieţii. Vrea să trăiască pentru ea, pentru amintirea şi pentru dragostea ei infinită. „Paradoxal, vestea morții Țucăi mă face să mă gândesc cu tărie la vindecarea mea”.

Trece cu mare chin iarna lui 98 şi păşeşte cu speranţă în primăvară. Pe 11 martie gândul o poartă din nou în trecut. „Dacă am fi avut altă cale spre mântuire decât suferința, Dumnezeu ne-ar fi arătat-o, cu siguranță, îi scriam Țucăi, drept revelație a zilelor petrecute la reanimare. Dar ea știa mai bine, avusese revelația aceasta înaintea mea”.

Ultimul mesaj de la Petru Vodă a fost unul cu adevărat mărturisitor, este însăşi esenţa ortodoxiei. „Mi-a scris că luptă nu pentru că ar ține cu dinții de viața aceasta iluzorie, ci pentru că vrea să ducă lupta până la capăt”.

Dar lupta Cameliei nu se terminase. A mai durat încă aproape trei ani şi jumătate. Camelia, poeta care a cunoscut cuvântul în suferinţă şi suferinţa înaltă a Cuvântului, se stingea din viaţă pe 2 martie 2002, făcându-şi semnul Sfintei Cruci. O ultimă mărturisire, o ultimă consemnare în destinul pe care Dumnezeu i-l hărăzise.


(Maica Heruvima şi Părintele Calciu-Dumitreasa, la Mănăstirea Petru Vodă. Foto: cuvantul-ortodox.ro)

1 comentariu
Frumos și autentic scris (deși mult ameliorabil – la scriitură mă refer, avînd în vedere că avem de a face cu o ziaristă educată – ex.: „a mai murit un înger de cancer” – ideea fiind evident „de cancer a mai murit (încă) un înger” – altminteri dăm în paradigma: „înger de lumină”/„înger de cancer”) – ar fi meritat totuși menționat și faptul că Svetlana nu a fost singura doctorandă iradiată în străinătate, îmi amintesc de o broșură apărută atunci, în anii imediat următori decesului (deci cam acum 20 de ani) care specifica: 5 studenți de etnii diferite (cei mai mulți din est: bulgaria? armenia? serbia? parcă, și parcă unul din sua) –au avut exact aceeași soartă ca a Svetlanei: cancer de piele provocat de iradiere sau de otrăvire. Ar mai fi meritat menționat și MOTIVUL acestei iradieri – Svetlana a REFUZAT să elaboreze o teză la comandă (adică cu rezultatul cercertării prestabilit) – teză pe temă de TEOLOGIE PATRISTICĂ. I s-ar fi cerut ca să demonstreze că Sf Ioan Gură de Aur a fost origenist (Origen a fost un eretic trăitor prin sec 3, f iubit în occident, care în esență neagă existența iadului, fix ca papa francisc de la roma, recent) – iar Svetlana a refuzat să „demonstreze” ceva ce nu se poate susține în nici un fel. E posibil ca „istoricul” cuvios filotheu să nu fi știut detaliile astea? – Ziarista Florentina Tonitza a fost destul de curajoasă încît să consemneze teoria – cît se poate de reală – a iradierii, deci ni se pare puțin probabil să-și fi cenzurat atît de drastic propriul articol încît să nu meargă pînă la esență. Oricum, autorilor crimei (documentați în fotografii care au putut fi văzute, prin bunăvoința deținătoarei lor, în arhiva personală a unei monahii mai vechi care în mod providențial a fost la căpătîiul Heruvimei în ceasul morții) – autorilor, deci, direcți sau indirecți ai acestei lichidări nu le-a fost rușine să vină personal la Petru Vodă ca să constate cu ochii lor (da)că Heruvima este încă în viață la cca 2 ani după declanșarea bolii – de către ei. Svetlana cînd a părăsit intempestiv Parisul – din pricina violentelor stări de rău – și-a lăsat acolo toate bagajele, în principal, cărți. Acești „binevoitori” (universitari care i-au supervizat progr doctoral și teza) ar fi venit la PVodă chipurile ca să-i aducă bagajele – n-a știut cuviosul filotheu oare detaliile astea? Progr doctoral al Svetlanei de la Budpesta a inclus și un stagiu de studii/cercetare la Paris. E un amănunt care merită consemnat. Alt amănunt care merită neapărat consemnat este faptul că cele două facultăți ale Svetlanei sînt filologia modernă, respectiv filologia clasică. Puțini specialiști – în România, cel puțin – se pot lăuda cu un asemenea parcurs. Detaliul acesta arată cît de calificată a fost Svetlana – spre deosebire de pletora mititeilor așa-ziși teologi care se fălesc cu așa-zise titluri de „doctori” și de „universitari” – ca să facă o cercetare de teologie patristică, cum se spune, PE TEXT(ul original). Ar fi fost cazul să știe lucrurile astea cuviosul filotheu – dacă ar fi putut. Încă un amănunt semnificativ: entitățile criminale de la budapesta/paris ar fi creat bursa „Svetlana Tanasa” ca să-și ascundă crima, în mod tipic torționar-securist fără frontiere.
a se vedea și:

Sfintii de langa noi: Cuvioasa Mucenita Heruvima, iradiata pentru ca nu si-a tradat credinta

Sfintii de langa noi: Cuvioasa Mucenita Heruvima, iradiata pentru ca nu si-a tradat credinta

SVETLANA TANASA

În cimitirul Mãnãstirii Petru Vodã se odihneşte monahia Heruvima, pe care, ca mireancã, a chemat-o Svetlana Mihaela Tanasã.

Sfanta Cuvioasa Mucenita Heruvima (Svetlana Tanasa), nascuta in anul 1969, a terminat Facultatea de Limbi Clasice la Iasi si in 1995 a primit o bursa de la o Fundatie pentru un masterat in istorie medievala la CEU, Budapesta.

Lucrarea sa de masterat consta in cercetarea unui manuscris al „Talcuirii la Facere” scrisa de Sfantul Ioan Gura de Aur, si dovedea in aceasta lucrare ca textul tiparit de iezuiti si preluat de J. P. Migne in „Patrologia Greaca” are numeroase interpolari si modificări fata de manuscrisul cercetat, un text cu adevarat hrisostomic, in care se simtea lucrarea Sfantului Duh.

Profesorii ei au apreciat munca sa si i-au propus sa se inscrie la doctorat. Lucrarea sa de doctorat era axata tot pe talcuirea la „Cartea Facerii”: trebuia sa dovedeasca faptul ca Sfintii Parinti l-au urmat in talcuirea lor la Facere pe ereticul Origen.

Svetlana s-a apucat de lucru cu incredere, nestiind ce i s-a cerut de fapt. Dar, pe masura ce citea din scrierile Sfintilor Parinti, realiza hula ce i se cerea să o dovedeasca. Cu cat mai mult citea, inielegea nu numai că Sfintii Parinti nu l-au urmat pe ereticul Origen in lucrarile lor, ci ca unul din motivele pentru care au intocmit aceste lucrari a fost acela de a-l combate pe eretic, si se vedea aceasta din felul in care abordau fiecare chestiune in parte. A randuit Dumnezeu ca fiind acolo sa-si puna cateva intrebari despre profesorii sai si sa afle ca majoritatea sunt evrei, si sa vada dispretul lor pentru Ortodoxie si pentru Sfanta Traditie, cu toate studiile lor universitare. Iar cand le-a comunicat concluzia de mai sus cu privire la Sfintii Parinti, ei i-au spus: „Nu, nu e asa. Mai citeste-i o data. Mai gandeste-te. Noi te platim ca tu sa demonstrezi ceva, iar tu trebuie sa o faci.”

Au urmat mai multe zile de certuri si argumentari.

Venind in tara pentru a-si mai aduce niste lucruri, s-a simtit rau si s-a dus la medic sa-si faca un control. Asa a aflat ca are un cancer al pielii cu o evolutie rapida, in zona omoplatului stang. Explicatia era una singura: fusese iradiata. Doctorul i-a zis ca mai are doar cateva luni de trait.

S-a intors la Budapesta sa-si ia lucrurile. S-a certat cu toata lumea, care ii spunea:
„De ce pleci? Avem solutii pentru boala ta. Nu e nimic grav, noi putem să-ti oferim vindecarea. Fii ascultatoare si vei scapa cu viata.”

A luat tot ce a putut (desi mare parte din carti i-au ramas acolo) si s-a intors in tara.A venit la Parintele Iustin Parvu si i-a povestit toata situatia, iar Parintele i-a spus sa ramana la schitul de maici. Aceasta se intampla in august 1997.

A urmat un an si jumatate de suferinta. Boala a ajuns repede la metastaza. Incet, incet, se topea vazand cu ochii. A primit sa fie rasofora, si cu cateva saptamani inainte de a pleca dintre noi a fost calugarita de Parintele IustinA refuzat sa ia morfina, pentru a-si sterge prin suferinta toate pacatele savarsite in aceasta lume. Urletele ei de durere rasuna si astazi in urechile celor care le-au auzit.

Dumnezeu i-a ascultat ultima dorinta, aceea de a prinde sarbatoarea Sfintilor Arhangheli. Dupa privegherea hramului manastirii, in noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998, pe la ora 3 dimineata, Maica Mucenita Heruvima a plecat dintre noi cu sufletul impacat, luminoasa la chip, sa marturiseasca inaintea Sfintei Treimi lupta ortodocsilor impotriva stapanitorilor acestui veac.

Maica Heruvima ne-a spus ca de la CEU, mai inainte de ea, plecasera din acelasi motiv – cancer al pielii, un student din Bulgaria, o studenta din Georgia si o alta din SUA. Batjocura cea mare a fost aceea ca dupa plecarea maicii Heruvima, fostii ei profesori au instituit la CEU premiul „Svetlana Tanasa” pentru cea mai buna lucrare a anului.

Pentru rugaciunile Sfintei Mucenite Heruvima, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, intareste-ne si pe noi pentru marturisirea dreptei credinte si ne mantuieste pe noi. Amin.

Tema: Independent Publisher de Raam Dev.
%d blogeri au apreciat asta: