Acta Diurna®

registrul vieții românești®

1 Decembrie 1918 a început în luna Martie, la Chișinău. – Comentariul ActaDiurna: Prin urmare Prăznuirea național-cultural-bisericească a 100 de ani de la Marea Unire va trebui să înceapă cel mai tîrziu în ziua istorică de 27 martie 2018. Adăugăm și o utilă Cronologie a Marii Uniri, de pe situl Agerpress.

1 Decembrie 1918 a început în luna Martie, la Chișinău. – Comentariul ActaDiurna: Prin urmare Prăznuirea național-cultural-bisericească a 100 de ani de la Marea Unire va trebui să înceapă cel mai tîrziu în ziua istorică de 27 martie 2018. Adăugăm și o utilă Cronologie a Marii Uniri, de pe situl Agerpress.

Povara bunătății noastre . Povara bunătăţii noastre ne apasă… Cu aceste cuvinte şi-a început Mircea Snegur cuvîntul adresat tuturor românilor, de pretutindeni, chemaţi să mai priceapă o dată, o dată pentru totdeauna de s-ar putea, că sabia smereniei noastre ne poate salva de la pieire, dar nu ne va asigura din partea nimănui recunoaşterea tuturor…

via 1 Decembrie 1918 a început în luna Martie, la Chișinău! — Ion Coja

https://www.agerpres.ro/unire-95/2013/03/26/1918-marea-unire-cronologie-13-09-16

1918 – Marea Unire CRONOLOGIE

România întregită s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ: unirea Basarabiei, a Bucovinei, a Transilvaniei cu țara-mamă.

4/17 ianuarie 1918 — Apare, la Paris, primul număr din publicația săptămânală „La Roumanie” care avea drept scop sprijinirea, în emigrație, în plan publicistic și diplomatic a revendicărilor românești.

23 ianuarie/5 februarie 1918 — Ultimatum adresat României de Puterile Centrale, prin care era somată, ca, în termen de patru zile, să-și facă cunoscute intențiile în vederea încheierii păcii.

24 ianuarie/6 februarie 1918 — Chișinău. Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă, votează, în unanimitate, independența Republicii Democratice Moldovenești. Consiliul Director se dizolvă, puterea executivă fiind încredințată unui Consiliu de Miniștri, sub președinția lui Daniel Ciugureanu. „(…) Ne proclamăm, în unire cu voința poporului, Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor” — se spune în proclamația Sfatului Țării.

26 ianuarie/8 februarie 1918 — Guvernul I.I.C. Brătianu — Take Ionescu demisionează, deoarece consideră inacceptabilă încheierea unei păci separate. Aliații sfătuiesc România să tărăgăneze tratativele.

28 ianuarie/10 februarie 1918 —România acceptă începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale.

29 ianuarie/11 februarie 1918 —Se formează un nou guvern, în frunte cu generalul Alexandru Averescu, având ca principal obiectiv tergiversarea, pe cât posibil, a încheierii păcii cu Puterile Centrale și crearea unor premise favorabile obținerii unei păci onorabile.

11/24 februarie 1918 —Plenipotențiarii Puterilor Centrale impun primului ministru, generalul Alexandru Averescu, trei condiții principale ale încheierii păcii: cedarea întregului teritoriu al Dobrogei, până la Dunăre, importante rectificări de frontieră în zona Porților de Fier, în Valea Jiului și între Vatra Dornei și Câmpulung Moldovenesc, precum și grele concesiuni economice.

18 februarie/3 martie 1918 —Inaugurarea, la Chișinău, a Universității Populare Moldovenești, sub președinția lui Pan Halippa, care s-a ocupat de organizarea de conferințe, de întâlniri cu oameni de cultură, de ținerea de prelegeri, consacrate în special studierii istoriei românilor din Basarabia.

20 februarie/5 martie 1918 —Se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22 martie, tratativele în vederea încheierii păcii, pe următoarele baze: cedarea Dobrogei până la Dunăre, Puterile Centrale urmând să amenajeze un drum comercial între România și Constanța; rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei; impunerea unor grele condiții economice etc.

27 februarie/12 martie 1918 —Plecarea misiunii franceze din România.

3/ 16 martie 1918 —Bălți. Adunarea generală a zemstvei din districtul Bălți adoptă, în unanimitate, o moțiune în care se spune „Proclamăm astăzi în mod solemn (…) în fața lui Dumnezeu și a întregii lumi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României sub al cărei regim constituțional și sub ocrotire legilor ei (…) vedem siguranța existenței noastre naționale și a propășirii economice”.

5/18 martie 1918 —Demisia guvernului condus de generalul Alexandru Averescu. Regele Ferdinand îl însărcinează pe Alexandru Marghiloman cu formarea unui nou guvern, cu speranța că șeful conservatorilor, grație încrederii ce inspira Puterilor Centrale, va putea încheia o pace în condiții mai ușoare.

9/22 martie 1918 —Încep tratativele de pace de la Cotroceni între România și Puterile Centrale.

27 martie/9 aprilie 1918 —La Chișinău, Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă votează unirea Basarabiei cu Țara — Mamă, România (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abțineri și 13 absenți). După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, primul — ministru Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău, împreună cu alți reprezentanți ai guvernului român, este invitat la tribuna de la care declară: În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci! Trăiască România Mare!

9/22 aprilie 1918 —Decret regal de ratificare a Hotărârii de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, și contrasemnat de Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri.

17/30 aprilie 1918 —Înființarea, la Paris, a „Comitetului național al românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, iar mai apoi a dr. Ion Cantacuzino; a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România.

24 aprilie/7 mai 1918 —Semnarea Tratatului de pace de la București și a anexelor sale dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, care urma să fie anexată de Bulgaria, să accepte rectificări de frontieră în Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (prin care se cedau teritorii însumând 5.600 kmp, cu o populație de 724.957 locuitori), să demobilizeze armata, menținându-se numai patru divizii cu efective complete și 8 divizii cu efective de pace (20.000 de infanteriști, 3.200 de cavaleriști și 9.000 de artileriști) și să încheie convenții economice (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.), prin care, în fapt, se instituia monopolul Germaniei asupra principalelor bogății ale țării. Regele Ferdinand I refuză, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, să sancționeze Tratatul.

22 iunie/5 iulie 1918 —Se înființează, la Washington, din inițiativa lui Vasile Stoica, Liga națională română, cu scopul de a face propagandă în jurul problemei românești; la 13 septembrie, fuzionează cu Comitetul național român.

6/19 iulie 1918 —Se constituie în Italia, la Cittaducale, „Comitetul de acțiune al românilor din Transilvania, Banat și Bucovina”, sub conducerea profesorului Simion Mândrescu, cu scopul de a organiza pe prizonierii români din armata austro-ungară în legiuni care să participe la luptă alături de armata italiană.

12 /25 august 1918 —Se constituie, la Chișinău, Partidul Țărănesc din Basarabia, având în program: împărțirea pământului la țărani, vot universal, îmbunătățirea situației muncitorilor. Președinți: Pantelimon Halippa (1918 — 1921), Ion Inculeț (1921 — 1923).

24 august/6 septembrie 1918 —Se creează, la Paris, Consiliul Național Român Provizoriu, care, în 20 septembrie / 3 octombrie, a proclamat formarea Consiliului Național al Unității Române, organ reprezentativ, având în conducere pe Take Ionescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu (vicepreședinți). Consiliul este recunoscut la 29 septembrie/12 octombrie de guvernul francez, la 23 octombrie/5 noiembrie de guvernul S.U.A., la 29 octombrie/11 noiembrie de guvernul englez, iar la 9/22 noiembrie de cel italian drept exponent al intereselor poporului român.

2/15 septembrie 1918 —Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonilor, sârbilor, croaților și rutenilor votează o moțiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor asuprite.

29 septembrie/12 octombrie 1918 —Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa. Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei. Se constituie un „Comitet de acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș.5/18 octombrie 1918 —Declarația de independență a Transilvaniei, adoptată în ședința de la Oradea, este citită în Parlamentul de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida — Voevod.

11/24 octombrie 1918 —Cernăuți. Apare primul număr al gazetei „Glasul Bucovinei”, editată de un grup de români bucovineni în frunte cu profesorul universitar Sextil Pușcariu.

14/27 octombrie 1918 —Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei, împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante. Adunarea alege un Consiliu Național condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil Pușcariu — vicepreședinți, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și Laurent Tomoioagă — secretari.

17/30 octombrie 1918 —Constituirea, la Budapesta, a Consiliului Național Român Central (din 21 octombrie, cu sediul la Arad), ca organ de conducere al românilor format din șase reprezentanți ai P.N.R și șase social-democrați.

18/31 octombrie 1918 —Proclamarea Către Națiunea Română, în care se aduce la cunoștință opiniei publice constituirea Consiliului Național Român Central ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum și principiile sale de acțiune.

25 octombrie/7 noiembrie 1918 —Consiliul Național Român Central hotărăște înființarea de gărzi naționale și de gărzi civile sătești pe întreg teritoriul locuit de români în Transilvania și Ungaria, pentru „păstrarea liniștii și averii fiecăruia”.

31 octombrie/13 noiembrie 1918 —Consiliul Național din Basarabia adoptă o „lege fundamentală asupra puterilor Țării Bucovinei”, prin care își asumă întreaga putere de stat.

5/18 noiembrie 1918 —Manifest către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central afirmă în fața opiniei publice mondiale dorința românilor transilvăneni de a se uni cu România.

7/20 noiembrie 1918 —Manifest al Marelui Sfat Național din Transilvania privind convocarea la 18 noiembrie/1 decembrie a Marii Adunări Naționale la Alba Iulia.

9/22 noiembrie 1918 —Consiliul Național Român Central din Transilvania cere, ultimativ, guvernului maghiar să-i recunoască puterea deplină asupra teritoriului Transilvaniei.

15/28 noiembrie 1918 —Congresul Bucovinei hotărăște în unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

1 decembrie 1918 Are loc, în sala Casinei din Alba Iulia, Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de delegați (deputați) aleși. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Proiectul de rezoluție este adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membrii; acesta, la rându-i, va numi un guvern provizoriu — Consiliul Dirigent. După adoptarea actului istoric al Unirii, cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, aprobă cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Unirea Transilvaniei cu România încheie procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat prin unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918. Suprafața României Mari: 295.049 km pătrați, cu o populație de 16.500.000 de locuitori.

2 decembrie 1918 —Întrunirea Marelui Sfat Național în sala Tribunalului din Alba Iulia care hotărăște constituirea unui Consiliu Dirigent format din 15 membrii și având președinte pe Iuliu Maniu pentru administrarea Transilvaniei. Marele Sfat Național și Consiliul Dirigent își stabilesc sediul la Sibiu.

11/24 decembrie 1918 —Regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie.

18/31 decembrie 1918 —Decret-lege privind unirea Bucovinei cu România.

26 decembrie 1918/8 ianuarie 1919 — Are loc la Mediaș, Adunarea națională a sașilor, care se declară de acord cu actul politic înfăptuit la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Alba Iulia.

28 decembrie 1918/10 ianuarie 1919 — O delegație săsească transmite Consiliului Dirigent din Sibiu adeziunea sașilor la actul unirii Transilvaniei cu România.

29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 — Decret-lege prin care se stabilește că locuitorii României, majori, fără deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile cetățenești și vor putea să le exercite dacă vor face dovadă că sunt născuți în țară și sunt sau n-au fost supuși unui stat străin.

28 iunie 1919 — Se semnează, la Versailles, Tratatul de Pace dintre Puterile Aliate și Germania. Privitor la România, Tratatul prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor, privilegiilor de orice natură asupra cablului Constanța — Istanbul, ce intră în posesia României. Germania era obligată să renunțe la Tratatul de la București din 24 aprilie / 7 mai 1918. În problema Dunării, Tratatul prevedea menținerea Comisiei Europene a Dunării și înființarea pentru traseul Brăila — Delta Dunării până la Marea Neagră a unei Comisii Internaționale a Dunării. Tratatul a fost ratificat de România la 14 septembrie 1920.

10 septembrie 1919 — Se semnează, la Saint — Germain — en — Laye, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Austria, prin care Austria capătă configurația teritorială de azi. Se recunoștea pe plan internațional unirea Bucovinei cu România și a creării statelor cehoslovac și iugoslav.

10 decembrie 1919 — România semnează Tratatele de pace cu Austria și Bulgaria, precum și Tratatul minorităților, care pentru România prevede obligația de a acorda „tuturor locuitorilor, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau de religie deplina și întreaga ocrotire a vieții și libertății lor”.

29 decembrie 1919 — Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România.

4 iunie 1920 — Se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria. Recunoașterea pe plan internațional a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croației, Sloveniei și părții de vest a Banatului cu Serbia etc. (intră în vigoare la 25 iulie 1921). AGERPRES

Anunțuri

Profesorul universitar Ion Coja îi pune Patriarhului nostru următoarea întrebare: „Chiar ați stat de vorbă cu asemenea haimanale?!” Haimanalele sînt neo-protestanții Prof. Dr. Iosif Țon și pastorul Daniel Florea, după cum probează Profesorul. Ele (Haimanalele) nu sînt în stare să redacteze un text în limba română și ca atare îl traduc (prost) din engleză. De asemenea, între altele, discursul lor la adresa Ortodoxiei e plin de inepții agresive.

Prea Fericite Părinte Patriarh, chiar ați stat de vorbă cu asemenea haimanale ?!

Citim pe Portalul creștinilor conectați următorul anunț

„INEDIT! Prof. Dr. Iosif Țon și pastorul Daniel Florea vor avea o întrevedere cu patriarhul Daniel al BOR și cu membrii Sinodului Patriarhal” urmat de relatarea pastorului Daniel Florea

„Dupa o zi plina de intalniri cu personalitati marcante ale culturii(Mihail Neamtu si Grigore Cartianu),din presa(Radu Moraru)dar si din politica romaneasca(Mircea Rosca),astazi a venit vremea sa merg la o intrevedere cu patriarhul Daniel al BOR si cu membrii Sinodului Patriarhal care se intrunesc astazi la Bucuresti.
Le voi inmana documentul elaborat de Asociatia Preotilor Convertiti ce contine principiile Reformei Spirituale de care BOR are atata nevoie,cat si o colectie a marturiilor tuturor preotilor care s-au convertit din trecut pana in ziua de azi.
In aceasta lucrare l-am invitat alaturi de mine pe fratele Iosif Ton,fiind teologul capabil sa intretina un dialog si sa motiveze la actiune personalitatile ce ocupa astazi locurile cele mai inalte in societatea noastra.
Domnul sa fie slavit in toate!Amin!”

Așadar, cei doi caraghioși, după ce au avut întâlniri cu „personalități marcante ale culturii noastre – Grigore Cartianu etc., merg la Patriarhie să înainteze „documentul elaborat de Asociația Preoților Convertiți ce conține principiile Reformei Spirituale de care BOR are atâta nevoie”!

De multă vreme n-am mai citit un text care, în puținele sale rânduri, să cuprindă atâta obrăznicie, infatuare și prostie! Prea tare nu mă mir, când am înțeles că este vorba și de „nerușinatul Țon”, individ care ne-a mai vizitat site-ul în urmă cu câțiva ani, când și-a permis să ne dea tuturor lecții de teologie. Am comentat ieșirea sa în public împotriva BOR și a tuturor ortodocșilor din România și reiau acel comentariu, care a însoțit publicarea integrala a textului „reformator”. Acest text se poate găsi pe acest site, sub titlul Nerușinatul Țon, publicat la
data de 15iunie 2013.

Nota redacției:

Am primit acest text din partea unui comentator al site-ului nostru. Probabil ca să fie pus pe site textul, în replică la un text mai vechi al nostru în care ne arătam mulțumirea pentru ridicarea Catedralei Neamului. Cumva dl MC a vrut să testeze cât suntem de români, adică de imparțiali? Nu ne ferim de disputa de idei, iar în cazul de față publicăm acest text și pentru a ne întreba dacă nu cumva atacurile anonime la adresa Catedralei vin din această direcție. Vin ȘI din această direcție. A unor sectanți evangelici, emuli ai lui dr Josif Țon…

Domnul autor, IOSIF ȚON, doctor în teologie evanghelică, a riscat mult prin acest text atunci când l-a pus în circulație. Să mă ierte co-religionarii săi, dar avem de-a face mai înainte de toate cu un text care păcătuiește grav față de mult prea îngăduitoarea noastră limbă românască. Impresia mea, ca specialist în texte, în redactarea textelor, este că textul dlui ȚON a fost tradus din altă limbă, tradus cu stângăcie, ceea ce face ca textul să sune atât de straniu, de ne-românește. Turnuri de frază precum „această acțiune atât de publică și de centrală”, „titlul acestei catedrale”, „nicio agenție umană nu-ți poate oferi mântuirea” și altele, inclusiv înseilări lipsite de logică: „chemarea este formulată de Dumnezeu Însuși, prin proorocul Isaiia”, trădează lipsa de familiaritate a autorului cu „sunetul” limbii române! Dar și lipsa exercițiului mental: domnule doctor, dacă o chemare este formulată de însuși Popescu, nu se mai poate spune că o face prin cineva! Iar dacă este prin cineva, nu mai este formulată de însuși Popescu!… Ce să mai zic de „mântuirea pe care ne-a procurat-o(!!!) Dumnezeu”!… Astea-s cuvintele prin care un român vorbește despre Dumnezeu?!… Nu mai zic nimic și trec la celelalte aspecte.

Bunăoară nivelul teologic al intervenției. Atât cât mă pricep și eu, ca orice creștin, mă mir de ideea nesigură ce o are domnul doctor depre Mântuire. Admit că s-o fi exprimat metaforic domnul evanghelic și n-o să-i caut cu lumînarea neputințele. Ar trebui să mă întind pe prea multe rânduri ale acestei foi. La noi, la ortodocși, lucrurile par mult mai clare: mântuirea, domnule Țon, este însăși ținta vieții, este încununarea vieții de pe pământ prin dobândirea vieții veșnice, abia aceea fiind viață adevărată! Cea de „dincolo”!

Ce sens are să spui că „niciun om nu se poate mântui pe sine”?! Păi tocmai acesta este sensul „pledoariei” christice: omul este liber să aleagă dacă merge pe calea mântuirii, a salvării sale, a sufletului său, sau dacă ia calea pierzaniei, trăind în păcat. Până la Iisus omul se considera sub stăpânirea Destinului, de care și zeii păgâni se temeau! Nimeni nu putea înfrânge voința Destinului! Vezi mitul lui Oedip, care această semnificație purta! Cu Destinul nu te poți pune, nu i te poți împotrivi!

Și vine Iisus, fiul Domnului, să ne dezvăluie sensul și ținta vieții celei pieritoare: Mântuirea, accesul la cele veșnice, acolo unde nu este durere și nici întristare! În Împărăția Lui Iisus Hristos… Nimeni nu e damnat de la naștere! Indiferent de cursul vieții sale! La fel, nimeni nu se naște hărăzit vieții veșnice, mântuirii! Ci aceasta se dobândește prin ascultarea Domnului, prin practicarea virtuților creștinești! De aceea se spune că această credință în Iisus este o teologie a Speranței, iar unul dintre cele mai mari păcate este pierderea speranței în Mântuire! Fără această speranță lași viața ta să se irosească fără niciun sens.

M-aș mira să fie așa cum spune dl doctor: „niciun om nu se poate mântui pe sine”… Eu zic că numai pe sine însuși se poate mântui fiecare dintre noi! Nu-l poți mântui pe altul! Nici măcar Dumnezeu – aș îndrăzni să spun, nu mântuie pe nimeni! Ci pe fiecare ne mântuie, ne salvează din întunericul de apoi, viața trăită în iubire și în adevăr. Iar Dumnezeu este „numai” judecătorul infailibil care îi deosebește pe oameni în cele două cete: a drepților și a celor pierduți, condamnați la întuneric și veșnică căință.

Nu insisit. Nu insist căci n-am cu ce… Îmi cunosc bine limitele.

Dar două vorbe mai pot și trebuie să le spun despre inepțiile agresive rostite de acest doctor cu privire la Biserica Ortodoxă: de exemplu, cum că „Biserica Ortodoxă pretinde că procură poporului mântuirea. Dar această promisiune este falsă”!… E mai rău decât inepție: este minciună! Desprinsă parcă dintr-un text de propagandă ateistă!… Măi, Țoane,unde, când, în ce text scris sau rostit s-a lăudat Biserica Ortodoxă că poate procura (!!!) așa ceva? De unde să procure?

Sau: „Să fim atenţi şi să înţelegem care este ideea de bază: indiferent cum trăieşte poporul, indiferent în câte păcate se complace, atâta vreme cât ierarhii Bisericii Ortodoxe cântă liturghiile, ei procură românilor iertarea de păcate şi-i dau neamului românesc mântuirea.” …De data aceasta mincinosul mai e și obraznic, lipsit de respect pentru Biserica Ortodoxă, ca și față de cea Catolică, la câteva rînduri distanță… Lipsit de respect față de Sfînta Liturghie!… De unde atâta insolență?!

Personal, ca ortodox, care știu că aparțin Bisericii majoritare și străvechi, față de celelalte culte religioase, inclusiv față de „secte”, am sentimentul că eu sunt gazdă, sunt mai vechi etc. Și încerc să mă port ca atare, cu musafirii noștri. Numai că dl doctor Iosif Țon este un musafir care nu-și cunoaște condiția, nu este conștient de obligațiile sale față de Celălalt, față de cel care-l găzduiește! Și comite cu nerușinare asemenea texte, care echivalează cu calomnia și lipsa de recunoștință cea mai urîtă.

Măi, caraghiosule, cum poți tu să spui că noi, creștinii ceilalți, ortodocși și catolici, trăim de două mii de ani în întuneric, iar numai voi, care l-ați urmat pe Luther, ați dobândit lumină?!

Auzi la el ce poate să spună: „Popoare întregi, trecând la un creştinism biblic, au ieşit din întuneric (s.n.) spiritual şi moral şi au intrat astfel în civilizaţia modernă.

Chiar dacă o face cinci sute de ani mai târziu, poporul român trebuie să aibă curajul de a face şi el Reforma religioasă, de a ieşi din întuneric şi de a intra în lumina transformării spirituale şi morale pe care ne-o oferă Dumnezeu prin Iisus Hristos.”

Așadar, până la Luther n-a fost nimic decât întuneric, a trăit lumea în afara lui Iisus!… Ce mare noroc pe Iisus și chiar pe bunul Dumnezeu că a apărut Luther și a aprins luminile credinței, ale Universului!… Nu Iisus, ci Luther!…

Luther însuși, săracul, te-ar trage de urechi pentru acest text prostănac și plin de răutate! Sper s-o facă vreun urmaș mai demn al lui Luther!…

Oare toți creștinii – îmi vine să zic „toți așa zișii creștini” evanghelici gândesc ca acest politruc reciclat la Oxford?!…

…Domnule MC, care mi l-ai băgat în casă pe individ: Vai, vouă, dacă vă păstorește un om atât de puțin la minte și cu atâta venin în vorbe! Un fiu autentic al Minciunii și al Întunericului acest doctor în teologie. Dumnezeu să-l ierte!…

Ion Coja

Allahu Akbar la Opera din Cluj-Napoca: un grup de români bravi din sală – din păcate doar un mic grup – au intonat cu curaj și ridicînd drapelul României Imnul Național. Ei au fost conduși afară cu poliția (pașnic, nu ca-n Catalonia, Duminică, la referendumul de ieșire din așa-zisa Europă). Merită urmărit filmulețul, partea importantă începe de pe la minutul 2:03 încolo.

Românul sfințește…Italia! Economistul Ion Cafadaru a cumpărat și a restaurat cu mîna (la propriu) ruina celebrei biserici Santa Chiara din Insula Murano, Veneția. Urmăriți acest interviu-documentar de excepție al Anei Iorga, prezentat în premieră de Carmen Avram la TV acum cîteva zile (28 septembrie 2017).

Mînăstirea athonită Stavronikita, cu Hramul Sfîntului Nicolae. Din cuprinsul articolului: „…în 3 martie 1597, Ie­remia Movi­lă stabilea un ajutor a­nual de 4.000 de aspri pentru „să­ra­cii călu­gări“ de la Sta­vronikita.” – Pasajul subliniat, ActaDiurna.

O adevărată bijuterie arhitectura­lă, Mânăs­tirea Stavro­ni­kita te bucură încă de la intrare. Îmi amintesc când, cu mare bucu­rie, am des­coperit în biseri­că, pe stâlpii din naos, ves­ti­tele icoa­ne ale Mântuito­ru­lui şi Mai­cii Domnului pic­tate de Teofan Cretanul. Mânăstirea Stavronikita este a cincispre­ze­cea în ierarhia atho­nită şi este situată la ju­mătatea peninsulei, pe ţărmul de nord-est, […]

O adevărată bijuterie arhitectura­lă, Mânăs­tirea Stavro­ni­kita te bucură încă de la intrare. Îmi amintesc când, cu mare bucu­rie, am des­coperit în biseri­că, pe stâlpii din naos, ves­ti­tele icoa­ne ale Mântuito­ru­lui şi Mai­cii Domnului pic­tate de Teofan Cretanul.

Mânăstirea Stavronikita este a cincispre­ze­cea în ierarhia atho­nită şi este situată la ju­mătatea peninsulei, pe ţărmul de nord-est, între Iviron şi Pantocrator. Hramul mânăstirii este Sfântul Ierarh Nicolae, făcătorul de mi­nuni, iar despre începuturile ei şi primii săi ctitori circulă mai multe legende. O legendă atribuie dreptul de ctitorire unui patrician pe nume Nikita, care avea ca sfânt ocrotitor pe Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul a cărui prăznuire se face în 15 septembrie, a doua zi după Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie). Din compunerea celor două cuvinte, grecescul stavros (cruce) şi numele ctitorului, Nikita ar fi rezultat actualul nume al mânăstirii, Stavronikita. O altă legendă indică de asemenea că numele mânăstirii ar fi unul compus, însă din alte două nume pro­prii: Stavros şi Nikita, doi călugări care, după ce au sihăstrit o vreme separat, au hotărât să ridice o mânăstire pe acele locuri. În fine, o a treia tradiţie indică drept ctitor pe unul dintre comandanţii împăra­tului bi­zan­tin Ioan Tzimiskes, pe numele său Nike­pho­ros Stavronikitas.

O serie de documente din secolul 11 vor­besc şi ele de o mânăstire cu acest nume, ce­ea ce însemnă că este posibil ca pe aceste lo­curi să fi existat o aşezare monahală încă de la începuturile vieţii de obşte în Sfântul Munte Athos. Viaţa mânăstirii se pare că a mers înainte până undeva spre începutul secolului 13, când, din pricina prea deselor atacuri ale pi­ra­ţi­lor, a fost părăsită. După rânduiala Sfân­tu­lui Munte, mânăstirea părăsită a trecut sub ad­ministrarea protos-ului, iar mai târziu a ră­mas dependentă de Mânăstirile Cu­tlumuş şi Filotheu.

În 1533, Gri­go­­rie, categumen şi exarh patriarhal, a cumpărat fosta Mânăstire Sta­vro­ni­kita de la Mâ­năs­tirea Filotheu, pe care a refăcut-o „cu multe efor­turi“, iar în 1536 pa­triarhul Ieremia I a confirmat vân­za­rea, ri­di­când Sta­vro­ni­kita îna­poi la rang de mâ­năs­tire. Da­că lu­ăm în considerare acest ul­tim act ca fiind actul de naş­tere al Mânăstirii Stavro­ni­kita, atunci ea este cea mai „tânără“ mânăstire athonită.

Nu mai puţin decât ce­le­lalte mânăstiri, şi Sta­vro­ni­kita s-a bucurat de sprijin şi danii din Ţările Române. Primul despre care ştim este Vornicul Gavriil Tro­tu­şanu şi soţia sa Sofica; ei au dăruit mânăstirii un epi­trahil în a­nul 1555. Iar mai târziu, în 3 martie 1597, Ie­remia Movi­lă stabilea un ajutor a­nual de 4.000 de aspri pentru „să­ra­cii călu­gări“ de la Sta­vronikita.

Mânăstirea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Bucureşti, numită şi a Ar­hi­man­dritului, acum biserică de mir, a fost men­ţionată de Paul de Alep ca fiind închinată la Stavronikita încă din 1657. Deşi nu ştim nimic precis, este posibil ca însuşi Matei Basarab, cel care a re­cti­torit-o din piatră în jurul anului 1633, să fie cel care a făcut închinarea. Prin in­ter­mediul aces­tui metoc din Bucureşti, Mâ­năs­tirea Sta­vro­­nikita a reuşit să se redreseze financiar de multe ori, căci veniturile lui nu erau deloc de neglijat, ajungând în timpul domniilor fana­rio­te al peste un sfert de milion anual.

Un alt ctitor de seamă este Şer­ban Can­ta­cu­zi­no, care a con­struit ape­duc­tul mânăs­ti­rii: „A­ceas­tă mâ­năstire ca­re se află lân­gă mare, foarte frumoasă şi li­niş­tită are gră­dini cu cas­ca­de şi li­vezi, iar apa pe care o beau sfinţii părinţi este adusă de prealu­mi­na­tul domn al Ungrovlahiei, Şer­ban Cantacuzino Voie­vod, construcţie cu multe bazi­ne, într-adevăr foarte cos­tisitoare“.

Se cade poate să mai men­ţionăm câteva legături între Ţările Române şi Mâ­năs­ti­rea Stavronikita. Ast­fel, la Ar­hivele Statului din Bu­cureşti se păstrează o fru­moasă scri­soare a pă­rin­telui Atanasie de la Sta­vro­nikita, pe numele său de botez An­dronache, fiul lui Pascalie, vornicul de Târ­go­viş­te, către Constantin Brân­­coveanu: „După ce am mers în acele părţi ale Vene­ţiei, cunos­când ale lumii ce sunt deşarte şi întru nimic, am lăsat deoparte alte socoteli şi nevoinţe ale învăţăturii şi mi-am întemeiat gândul meu spre folosul şi mântuirea sufletului, îndem­nân­du-mă a mă îmbrăca în cinul călugăresc. (…) Înştiinţez pe Măria Ta că mă aflu aici la Sta­vronikita lăudând pe Dumnezeu şi rugân­du-mă pururea pentru a Măriei Sale sănătate“. În tezaurul mânăstirii se păstrează şi o bro­de­rie dăruită de boierul şi poetul Ienă­chi­ţă Văcărescu şi soţia sa Ecaterina, iar în bi­blio­te­că, alături de 171 de manuscrise (din care multe pe pergament şi altele bogat orna­men­tate), se regăseşte Rânduiala liturghiei pe gla­suri scrisă de Dumitraşcu din Ţara Româ­neas­că la 1705.

Biserica mânăstirii, refăcută în secolul 16 pe locul vechii biericuţe închinate Maicii Domnului, are, aşa cum am arătat, hramul Sfântul Ierarh Nicolae şi este cea mai mică biserică principală de mânăstire athonită. Fresca este executată în parte de Teofan Cretanul, iar catapeteasma este din anul 1743. Icoana Sfântului Ierarh Nicolae, în mo­zaic, se află la închinare în dreapta nao­su­lui şi a fost pescuită în mod minunat de părinţii care ieşiseră cu năvoadele în larg.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Silviu-Andrei Vlădăreanu

Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim pentru dragoste / Foto arhiva blogului

Anul acesta se împlinesc [33] de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984).

Anul acesta se împlinesc [33] de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984).

„Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”. ******** Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică […]

via PENTRU CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL Episcopul Pavel (Ballester-Convolier) al Nazianzului — DEASA IMPARTASIRE CU NEVREDNICIE

 

 

Pr Theodoros Zissis: Ne îngrijim să ne unim cu papistașii, protestanții și monofiziții eretici, fără ca aceștia să se lepede public de ereziile lor, dar rămânem despărțiți de frații noștri care țin calendarul părintesc, față de care nu avem nici o diferență în credință.

Schimbarea calendarului care a avut loc în anul 1924 a rupt unitatea liturgică și a provocat diviziuni. Unul dintre subiectele arzătoare și urgente, pe care era chemat să le abordeze Sfântul și Marele Sinod ce urmează a se întruni, era și cel al reformei calendaristice, al schimbării calendarului, pe care, fără o hotărâre panortodoxă, unilateral […]

via Ne îngrijim să ne unim cu papistașii, protestanții și monofiziții eretici, fără ca aceștia să se lepede public de ereziile lor, dar rămânem despărțiți de frații noștri care țin calendarul părintesc, față de care nu avem nici o diferență în credință. — DEASA IMPARTASIRE CU NEVREDNICIE

%d blogeri au apreciat asta: