http://adevarul.ro/locale/botosani/misterele-satului-ras-fata-pamantului-ordinul-ceausescu-fost-intemeiat-bucovinenii-s-au-ridicat-colectivizarii-1_58a710d65ab6550cb88f3ec7/index.html

Publicat pe 18 februarie 2017, ora 18:39,  de Cosmin Pătraşcu Zamfirache

În judeţul Botoşani există un cătun uitat de lume. Se numeşte Crac şi a fost ras de pe faţa pământului la ordinele lui Ceauşescu. Era o aşezare prosperă locuită de ţărani harnici, care s-au opus colectivizării şi au plătit pentru asta. În prezent, în cătunul din localitatea Cerviceşti mai locuiesc doar doi fraţi care nu-şi vorbesc de două decenii .

Satul Crac în zilele sale bune FOTO Ioana Artemiza

La aproape 20 de kilometri de municipiul Botoşani, pe dealurile sălbatice ale Cerviceştilor, nu departe de localitatea Ipoteşti, unde s-a născut Mihai Eminescu, oamenii locului vorbesc despre existenţa unui adevărat sat-fantomă. Nimeni nu se mai încumetă, de mulţi ani, să urce dealurile şi să bată cărările noroioase până la Crac, aşa cum se numea odată acest cătun.    De altfel, oamenii sunt superstiţioşi şi spun că satul Crac, ras de pe faţa pământului în anii comunismului, din cauza unor ţărani care s-au ridicat împotriva colectivizării, ar fi bântuit de spirite neliniştite. „Acolo sus, pe dealurile acelea de la Cerviceşti, se afla un sat care se numea Crac. Cine mai ştie ce-i acolo. Doamne fereşte că mai sunt şi suflete neostoite, că le-o dărâmat comuniştii tot şi i-a alungat pe toţi de acolo. Au fost mai la deal şi partizani care nu au vrut să treacă la colectiv“, spune Marian Ciobanu, un localnic din Cerviceşti. Dincolo de poveşti şi de superstiţii, satul distrus de comunişti a reuşit totuşi să supravieţuiască în felul său. Mai precis, astăzi denumit Cerviceşti Deal, fostul cătun Crac mai există, măcar ca denumire, pe harta administrativă.   Două case locuite şi o fântână   Dacă localnicii din zonele învecinate nu se aventurează până pe dealurile Cerviceştiului, călători dornici să vadă satul distrus de comunişti sunt destui. Învăţătorul şi istoricul botoşănean Sergiu Manolache îşi aduce aminte că a dus, acum două decenii, un cetăţean german, dornic să vadă satul distrus şi locurile unde au stat ţăranii care s-au ridicat împotriva colectivizării. „Nu ştiu exact dacă era istoric sau ziarist. Cert este că mi-a cerut să-l duc acolo. Era fascinat de ideea că acest sat a fost ras de pe faţa pământului de Ceauşescu“, spune Sergiu Manolache.    Orice drumeţ amator de poveşti inedite, care s-ar încumeta să ajungă la cătunul Crac, are de mers aproape 9 kilometri de la drumul principal Botoşani-Dorohoi. Nu există un drum propriu-zis, ci doar te ghidezi după urmele tractoarelor care vin să are pământurile situate aproape de şosea. Mai apoi, prin bălţi  şi văiugi adânci, se ajunge în vârful unui deal, străjuit de un iaz. Acolo se află cătunul Crac sau ce-a mai rămas din el: două case locuite de doi oameni. Mai precis, doi fraţi care, culmea, nu-şi mai vorbesc de aproape două decenii. Nimeni nu ştie însă de ce şi amândoi se plâng de singurătate. Între casele de chirpici ale celor doi fraţi se află o fântână, singura sursă de apă potabilă din zonă. În rest doar pustietate.

Unul dintre locuitorii satului Crac este Constantin Lupan. Are 75 de ani, s-a născut în acest cătun, înainte ca acesta să fie distrus. A plecat apoi în lume şi a muncit aproape 40 de ani în uzine din toată ţara. La vârsta pensionării s-a întors pe locurile natale, şi-a ridicat casă şi a rămas aici. Deşi trăieşte aproape singur în mijlocul pustietăţii, Constantin Lupan spune că este mulţumit. Se bucură de peisaj şi de aerul curat. Singurul său companion este un porc de peste 250 de kilograme. „Mie îmi place aici. Este aer curat, este frumos. Eu am muncit peste tot. Am peste 40 de ani de muncă în multe uzine din ţară. Am plecat de mic, atunci când comuniştii au distrus satul şi de atunci am tot umblat. Am venit acasă, că-mi era dor de copilărie. De atunci aici stau“, spune nea Constantin. Singurul lucru care-l apasă este singurătatea. „Câteodată mă ie urâtul aici. Dar ce să fac? N-am ce să fac. Mai ies, mă mai gândesc şi tot aşa“, spune bătrânul. Gheorghe Lupan nu-i vorbeşte fratelui său de două decenii

La trei sute de metri, se află casa celui de-al doilea locuitor al cătunului, Gheorghe Lupan, fratele lui Constantin. Acesta povesteşte că viaţa pe ruinele Cracului este liniştită, dar deosebit de grea. De multe ori trăieşte din pescuit şi grădinărit, la fel ca acum câteva sute de ani. „Trăim greu. Ca străbunii. Noroc de iaz, că avem peşte cât vrem. Dar iarna aici rămânem. Nimeni nu poate urca şi nu poate coborî de troiene. Când îs ploi, la fel. Nici cu piciorul nu ajungi aici. Da’ cine ne mai caută pe noi?“, se întreabă Gheorghe Lupan. Cei doi fraţi se roagă să nu se îmbolnăvească, fiindcă ambulanţa nu poate urca până la ei.    Întemeiat de bucovineni   Satul Crac nu a fost mereu aşa fantomatic şi inaccesibil. Istoricii botoşăneni îi ştiu bine povestea. A fost unul dintre cele mai prospere cătune din jurul Botoşaniului, locuit de oameni harnici, veniţi din zona Bucovinei. Era un sat-model în domeniul agriculturii, cu utilaje moderne şi culturi roditoare.

„A fost întemeiat în anii ’20, în urma împroprietăririi. Ţărani veniţi din Bucovina au cumpărat pământ în această zonă. Era propice viticulturii, pomilor fructiferi, pescuitului nu mai zic. Mai jos, era pământ bun de arat. Au venit zeci de familii, oameni harnici care au început imediat să ridice satul. Aveau utilaje agricole moderne, mai ales familia Mihuţ, cei mai din deal. Gândiţi-vă,la vremea aceea, în perioada interbelică, aveau tractoare, batoză şi alte maşini foarte moderne la vremea aceea pentru agricultură. Producţia era pe măsură“, spune Sergiu Manolache.

Şi Constantin Lupan, născut la Crac, îşi aduce aminte cum arăta satul copilăriei sale. „Ce sat era Cracul! Mi-au povestit şi părinţii. Era cooperativă agricolă aici făcută de oamenii din sat care-şi vindeau roadele scoase. Apoi era şcoală şi biserică şi casele erau frumoase tare de tot“, spune Constantin Lupan. În Crac, spun istoricii, se dădeau baluri şi erau tot felul de sărbători câmpeneşti. Oamenii erau prosperi şi casele lor erau după model bucovinean. În total, erau peste 60 de familii care locuiau pe dealuri. Numele satului a fost dat chiar de la poziţionarea lui. Ioana Artemiza, o localnică din Cătămărăşti, astăzi în vârstă de aproape 80 de ani, este născută la Crac şi cunoaşte foarte bine povestea: „Erau două ape care se uneau mai la vale de sat şi făceau un crac, şi aşa a rămas“.

Sat dărâmat la ordinul comuniştilor

Prosperul sat Crac a supravieţuit războiului, dar nu şi comunismului. În anii ’60, aşezarea bucovinenilor a fost rasă de pe faţa pământului, după un ordin semnat direct de Nicolae Ceauşescu, se spune. Conform explicaţiei oficiale, satul a fost distrus, pentru că stătea în calea progresului. Mai precis, zona trebuia transformată exclusiv în câmpuri arabile. În ’67-’68, oamenii au fost obligaţi să-şi dărâme casele şi să plece oriunde au văzut cu ochii. Cei care s-au opus au fost arestaţi sau relocaţi forţat. „A fost opoziţie, bineînţeles, dar ce puteau să facă oamenii când au venit miliţia şi armata?“, spune istoricul botoşănean Sergiu Manolache. Comuniştii nu au mai făcut însă nimic pe dealurile Cracului. Au distrus totul şi au lăsat locul pustiu. Se spune că motivul distrugerii satului a fost altul. Oamenii de aici, bucovineni harnici, s-au opus colectivizării. Casele dărâmate din Crac FOTO ioana Artemiza   S-au ridicat împotriva comuniştilor şi au fost pedepsiţi. Rezistenţa a fost condusă de George Mihuţ, fiul celei mai înstărite familii din Crac. Student la Iaşi, la Istorie, George Mihuţ s-a ridicat împotriva colectivizării forţate. Sătenii l-au susţinut, la fel ca ţăranii din Roma, localitatea de peste deal. S-au ridicat cu furcile şi topoarele contra comuniştilor care le voiau pământurile. A intervenit însă armata, în special la Roma. „George Mihuţ a fost prins şi a fost condamnat la 14 ani de închisoare. Apoi i-au interzis să profeseze“, precizează Sergiu Manolache. Imaginea caselor arse şi dărâmate, a familiilor rămase pe drumuri este încă vie în memoria oamenilor născuţi la Crac. Ioana Artemiza povesteşte printre lacrimi despre acele momente: „Era munca lor de-o viaţă acolo. Munca părinţilor mei. Că erau harnici ca nimeni alţii. De ce să le ia comuniştii munca? Tata a dărâmat singur casa pe care a construit-o. Ne uitam şi plângeam. S-a rupt inima în el atunci şi în noi. Şi şcoala, şi magazinul, şi tot au dărâmat“.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s