Raspuns al Monahului Teodot Parintelui Dragos Bahrim, privind talcuirea Canonului 15 de la Sinodul I-II (861)

Preacuvioase Parinte Dragos Bahrim, ma bucura nespus sfarsitul seriilor de articolase penibile scrise la comanda si inceputul tratarii cu seriozitate a problemei ecumenismului in documentele…

Source: Raspuns Parintelui Dragos Bahrim, privind talcuirea Canonului 15 de la Sinodul I-II (861)

25 noiembrie: pomenirea mărturisitorului Marin Naidim ([25 martie] 1922- [25 noiembrie] 1999) – comunică bucovinaprofundă.wordpress.com

25 noiembrie: pomenirea mărturisitorului  Marin Naidim  ([25 martie] 1922- [25 noiembrie] 1999) – comunică bucovinaprofundă.wordpress.com

Bucovina Profundă

25 Noiembrie 2013

25 noiembrie: pomenirea mărturisitorului Marin Naidim (1922-1999)

Filed under: sfintii inchisorilor— Mircea Puşcaşu @ 01:52

25 noiembrie:

pomenirea mărturisitorului

Marin Naidim

(1922-1999)

S-a născut la 25 martie 1922 la Râmniceni, com. Măicăneşti, Vrancea, într-o familie de răzeşi. După ce a urmat clasele primare în comuna natală, a plecat la Şcoala Nor­mală din Buzău să devină învăţător. A fost mereu primul la învăţătură. A intrat în Frăţiile de Cruce din şcoală şi le-a condus până în momentul arestării.

În primăvara lui 1942 clasa lui Marin Naidim absolvea. Elevii din FDC făcuseră o excursie pe muntele Penteleu prin august. În acelaşi an, la 20 ani a fost con­damnat de regimul Antonescu la 25 ani muncă silnică pentru „Sfânta-i lege din străbuni”, alături de Virgil Maxim şi alţi colegi. Era prieten apropiat cu Valeriu Gafencu cu care se asemăna temperamental. „Naidim era cel mai apropiat ca structură de Valeriu. Sfios ca o domnişoară, ascultător, un om pur, de o mare curăţie sufletească.” (Sfântul închisorilor, 2007, p.61)

A executat 23 ani de temniţă cumplită, suferind şi îndurând cu răbdare profund creştină toate caznele la care a fost supus de către ucigătorii de suflete. În închisoare avea o trăire profund creştină, cu multe cunoştinţe teologice. Ştia pe de rost Sf. Liturghie şi pagini întregi din Vieţile Sfinţilor şi Filocalii. Ştia foarte bine Vechiul şi Noul Testament.

Marin e cel mai simplu dintre toţi prietenii mei. Curat, iubire multă, căldură sufletească, copil curat la suflet, foarte bine format”, spunea Valeriu Gafencu.

A ieşit cu fruntea sus, dar calea spre învăţământ i-a fost interzisă. Totuşi a urmat la „fără frecvenţă” facultatea de Limba şi Literatura română, luându-şi licenţa. A rămas constant un profund prac­ticant al credinţei ortodoxe. «A fost un profund trăitor al credinţei ortodoxe», aşa îl caracter­izează părintele Arsenie Papacioc, pri­etenul şi camaradul său de suferinţă. Un suflet mare şi cald. Credem că nu facem o greşeală spunând că adevărata lui vocaţie era călugăria. Poate dintr-o modestie rară, n-a îmbrăcat rasa călugărească. I-a fost scris să se împlinească ascultându-ne rugăciunile adresate celor din lumea de dincolo, când avem nevoie de ajutorul lor. (amănunte biografice: Permanenţe, dec. 1999)

Va trece la cele veşnice la 25 noiembrie, 1999.

„Domina, prin comportament, cultură – făcută în închisoare! – şi o mare capacitate de iubire, pe toţi cei din jur. În dormitorul unde era Naidim era o atmosferă deosebită de a tuturor celorlalte dormitoare. Aceeaşi atmosferă era şi în echipele în care lucra. Un conflict, lucru frecvent în închisoare, cu Marin Naidim era imposibil. Îl depăşea cu o abilitate demnă de un diplomat de carieră. Spre deosebire de alţi fraţi de cruce cu închisoare îndelungată, Naidim era echilibrat şi prin faptul că păstra o notă decentă, smerită, a trăirii lui religioase. Numai un ochi foarte atent putea observa clipele de absenţă ale lui Naidim când îşi făcea rugăciunea sau zilele când postea. În toate actele lui era de o extraordinară discreţie, iar în discuţiile religioase nu căuta să-şi impună punctul de vedere. Punctul lui de vedere şi-l impunea însă prin cuvintele lui, lipsite de ostentaţie. De altfel, aşa era ţăranul român. Marin Naidim avea toate atributele ţăranului român, dublate de un rafinament intelectual pe care Sandu Mazilu îl numea „o forţă reţinută”. În toate domeniile, filosofie, literatură, teologie, artă, Naidim avea informaţie precisă, pe care o rostea cu voce joasă, modest şi gata să asculte, o opinie contrară fără să intervină” (Gabriel Bălănescu, „Din împărăţia morţii”, Timişoara, 1994, p.165).

„Mai reţin doi din prietenii lui Gafencu la Aiud: Marin Naidim şi Nicolae Mazăre, ambii eminenţi, admirabili, cuceritori, excepţionali. Naidim era credincios, smerit, tăcut, pe linie înaltă: un sfânt între oameni.” (pr. Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric”, Bucureşti, 2000)

Marin Naidim – Cuvânt despre Moarte:

„Suntem încă în Săptămâna Patimilor şi m-am gândit să abordez cu dumneavoastră un subiect cam straniu, să vorbim despre moarte. Eu am mai trecut recent prin două războaie, am fost spitalizat de două ori. Şi încă îmi sunt proaspete în minte versurile lui Radu Gyr: Sunt, Doamne, copt pentru cules,/ Nu că-mi sunt anii grea recoltă/ Ci-mi este sufletul o boltă/ De crengi cu rodul tot mai des… Moartea, ca şi viaţa, sunt nişte taine de-ale lui Dumnezeu: venim pe lume, nu ştim de ce şi plecăm fără să ştim unde. Când vine ceasul fatal, trebuie să mori. O bătrână, povesteşte Turgheniev, pregătise o rublă sub pernă ca să dea preotului pentru citanie şi-acolo a rămas, sub pernă, n-a apucat să i-o dea, căci a murit, îi sosise ceasul. Un vizir povesteşte o altă întâmplare. Fugise de frica morţii tocmai la Samarkand, culmea e că i s-a înfăţişat moartea şi acolo, atunci când venise ora morţii. Există un ceas al morţii care nu poate fi evitat. Te ia cu somn, un somn greu, apoi te cuprinde întunericul, te faci rece ca gheaţa şi devii inert. Sufletul, în clipa morţii, se desface cu greu de trup, ruperea e violentă, şi pleacă pe un drum lung, fără întoarcere: aşterne-te drumului ca şi iarba câmpului, în bătaia vântului. Moartea e grea, poate din această cauză şi Vasile Pârvan îi atribuie morţii rolul purificator: prin moarte se răscumpără toate greşelile vieţii de aici, zicea el. Moartea, de cele mai multe ori, vine noaptea, căci noaptea e soră cu moartea: noaptea e sora blândă a morţii, pe când moartea e sora cruntă a nopţii (Vasile Alecsandri).

Moartea a venit în lume o dată cu alungarea lui Adam şi a Evei din Rai, după ce au călcat porunca şi au mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului: cu moarte veţi muri după ce veţi mânca (Facere 2,17 – în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit). Prin moarte Dumnezeu a oprit procesul călcării de poruncă, punând cap păcatului (pentru ca păcatul să nu devină nemuritor, pentru ca omul să nu rămână veşnic în stare de călcător de poruncă). Sufletul fiind nemuritor, îşi continuă activitatea şi în lumea cealaltă, adică o va continua de acolo de unde a rămas cu facerea binelui în momentul morţii. Cât priveşte nedreptăţile, suferinţele pe care pe nedrept le-am îndurat din partea oamenilor, vor fi recompensate la Cer.

Şi Platon zice că în viaţa viitoare justiţia divină va corecta justiţia omenească. Să trăim în aşa fel încât până şi dricarului să-i pară rău când ne va duce la groapă. Dumnezeu ne-a dat o ocazie ca să ne răscumpărăm viaţa viitoare, trăind-o pe aceasta aşa cum trebuie. Să nu pierdem ocazia, căci vine ceasul când ţi se va spune: „Gata!”. Şi ce rău îţi va părea că ai pierdut ocazia! Cu cât ai făcut până atunci, cu atât rămâi. Ai fi vrut să faci mai mult, acum nu se mai poate, ceasul nu mai poate fi dat înapoi. Nu mai încape nici o amânare. Contează atitudinea pe care o vei avea în faţa morţii. Să nu fii laş, să nu te sperie şi să abjuri. De viteaz şi moartea se teme (proverb persan). Moartea e cumplită pentru cei ce nu au un suport moral (aceasta mi-o spun mie). Unii au o moarte eroică, fiindcă acceptă să moară pentru alţii: moartea în războaie, în revoluţie, în închisori (politicii). Hugo povesteşte despre părintele Bienne şi de ducele de Villeroy că s-au purtat la închisoare, în timpul revoluţiei franceze din 1789, ca nişte laşi. Dar pe eşafod s-au purtat cu curaj. Probabil că e mai lesne să mori decât să trăieşti. Beethoven scria pe ultima sa partitură: – Trebuie? Şi mai jos adaugă: Da, trebuie! Se vede resemnarea sa în faţa morţii, găsind-o firească, necesară chiar. După ce mori, o vreme o să te mai ţină minte lumea. Ţi se va simţi lipsa din casă. Destul de dureros să ştii că nu se va mai întoarce niciodată. Vor veni apoi la cimitir, vor începe să plângă înainte de a ajunge la locul unde te afli îngropat. Şi-n deznădejdea lor se vor gândi că ar fi fost mai bine ca Dumnezeu să ne fi luat pe toţi o dată, nu aşa, pe rând. Dar gândul lui Dumnezeu e altul şi noi rămânem cu oftatul şi cu resemnarea. Fiecare moare singur… Să mergem mai des la cimitir ca să ne reculegem. Mormintele ne inspiră gânduri înalte. Tăcerea mormintelor ne îndeamnă la meditaţie. Moartea cuiva drag te face să te simţi şi tu muritor şi să priveşti mai serios viaţa. Sic transit gloria mundi.

Azi noapte a mai murit unul care a stat cu mine la spital, la etajul trei: l-au plâns pe braţe doar trei camarazi cum plâng la denii îngerii-n altar ( S. Lefter). Şi azi e Vinerea Mare, când moare pe cruce Însuşi Hristosul pentru toate durerile lumii. Dar va călca moartea şi va învia! Hristos a Înviat! La mulţi ani!” (rev. Scara, nr. 4)

Bucovina Profundă

25 noiembrie:

pomenirea mărturisitorului

Marin Naidim

(1922-1999)

S-a născut la 25 martie 1922 la Râmniceni, com. Măicăneşti, Vrancea, într-o familie de răzeşi. După ce a urmat clasele primare în comuna natală, a plecat la Şcoala Nor­mală din Buzău să devină învăţător. A fost mereu primul la învăţătură. A intrat în Frăţiile de Cruce din şcoală şi le-a condus până în momentul arestării.

În primăvara lui 1942 clasa lui Marin Naidim absolvea. Elevii din FDC făcuseră o excursie pe muntele Penteleu prin august. În acelaşi an, la 20 ani a fost con­damnat de regimul Antonescu la 25 ani muncă silnică pentru „Sfânta-i lege din străbuni”, alături de Virgil Maxim şi alţi colegi. Era prieten apropiat cu Valeriu Gafencu cu care se asemăna temperamental. „Naidim era cel mai apropiat ca structură de Valeriu. Sfios ca o domnişoară, ascultător, un om pur, de o mare curăţie sufletească.” (Sfântul închisorilor, 2007, p.61)

Vezi articol original 1.304 cuvinte mai mult

Robert Ficheux (12 august 1898 – 1 august 2005), francezul căruia România îi datorează granițele de după primul război mondial și ale cărui lucrări dau și azi dureri de cap extremiștilor unguri — de la CER SI PAMANT ROMANESC

Robert Ficheux (12 august 1898 – 1 august 2005), francezul căruia România îi datorează granițele de după primul  război mondial și ale cărui lucrări  dau și azi dureri de cap extremiștilor unguri — de la CER SI PAMANT ROMANESC

„De ce în România? Pentru că, dintre surorile noastre latine, ea ne este cea mai dragă din pricina tristului său destin în mijlocul națiunilor maghiară, slave și turcă, ce au încercuit-o, au jinduit-o și au îmbucătățit-o și dominat-o fără milă.” – Robert Ficheux – […]

via Francezul căruia România îi datorează granițele de dupa primul război mondial si ale carui lucrari dau și azi dureri de cap extremiștilor unguri — CER SI PAMANT ROMANESC

v. și: http://www.geodin.ro/SCG/studii2005/Art.08.pdf ;

robert_ficheux

Robert Ficheux a fost unul dintre cei mai mari geografi francezi, un foarte bun vorbitor de limbă română și un mare prieten al României. A fost, alături de celebrul lingvist suedez Alf Lombard, unul dintre cei mai mari iubitori ai țării noastre, de când existam ca stat „dodoloț”.

Iată câteva repere din biografia profesorului Ficheux:

 

Profesorul Ficheux:

* Membru corespondent străin (1 iunie 1948) și membru de onoare din străinătate (9 martie 1991) al Academiei Române.
* Studii superioare la celebra Universitate Sorbona, fiind licențiat în istorie și geografie (1919-1920).
* Încadrat, în urma recomandării lui Emmanuel de Martonne (un alt nume ilustru al geografiei), la Institutul Francez de înalte Studii din București (1924-1927).
* Teză de doctorat cu un subiect privitor la studiul geomorfologic al întregului masiv al Munților Apuseni.
* Revenit în România în anul 1932, devine secretar general al Institutului Francez din București (până în 1935), apoi al Misiunii Universitare Franceze în România.

În 1935, la recomandarea lui Emil Racoviță, a fost numit succesor al lui George Vâlsan la Universitatea din Cluj-Napoca, unde a predat geografia fizică, până în 1938, când s-a întors în Franța.
* Între 1927 și 1996 a publicat nu mai puțin de 27 de cărți, referitoare toate la România.
* Distins cu Ordinul Serviciul Credincios în grad de Mare Ofițer, de către președintele Emil Constantinescu, în 1997. Două dintre cărțile lui Robert Ficheux le dau și azi dureri de cap extremiștilor unguri: „Les Motzi” (Moții), apărută în 1942 și „Roumains et minorites ethniques en Transylvanie” (Români și minorități etnice în Transilvania), apărută în 1990.

Dacă n-ar fi existat profesorul Ficheux, azi Transilvania ar fi fost pământ unguresc. Omul acesta, scria Radu Anton Roman, „făcuse și dăruise istorie și geografie României.”

O Românie care, din nefericire, l-a uitat de tot, după trecerea sa la cele veșnice, săvârșită   acum un deceniu. N-am auzit nicăieri să se organizeze măcar un simpozion sau o adunare în memoria sa.

Acum, cu prilejul aniversării a 117 ani de la naștere și a 10 ani de la moarte, încercăm să aducem un omagiu personalității lui Robert Ficheux.

Acestui om, cvasinecunoscut marelui public, România și românii îi datorează enorm de mult.

Practic și lui Robert Ficheux îi datorăm reușita Marii Uniri de la 1918 și existența țării noastre între frontierele ei de azi.
În loc de explicațiile cuvenite, citez aici un fragment dintr-un text scris de etnologul, maestrul în arta culinară, publicistul și scriitorul Radu Anton Roman, în urmă cu mai bine de un deceniu în urmă, care explică și lămurește de ce-i suntem, toți, pe veci datori lui Robert Ficheux, mult mai bine decât o poate face un simplu ziarist de la o foaie de județ:

„…Cine crede că Marea Unire s-a datorat numai Adunării Românești de la Alba-Iulia din decembrie 1918 și intelectualității greco-catolice, are o viziune patriotic-idilică asupra istoriei. Marile puteri victorioase, hotărîseră, destul de corect, să împartă înfrântul si destrămatul Imperiu Austro-Ungar, după criteriile populațiilor majoritare. Aveau loc recensăminte, se făcuseră hărți ale tuturor provinciilor imperiale după naționalități,se pregăteau inființarea de noi țări și frontiere. Ungaria înaintase Parisului, unde aveau loc negocierile, hărți ale Transilvaniei, în care, zona montană, platourile locuite numai de români din Maramureș, Oaș, Hațeg, Lăpuș, Apuseni, Năsăud etc. apăreau ca pustii, fiind dincolo (de așa-numita – n.r. creastă militară), de ce se vedea din văile accesibile.

Într-o primă variantă, populația maghiară, aglomerată în orașe (acolo unde românilor le era interzis să se așeze – n.r.) și în satele de cîmpie, apărea ca majoritară în Ardeal, cu consecințele ce ar fi urmat de aici. E meritul unor misiuni de geografi francezi, de-a fi urcat pe toate cărările transilvane și de-a fi inventariat și anunțat existența unor numeroase comunități române, acolo unde hărțile maghiare marcaseră pete albe, lucru ce a contribuit determinant la decizia marilor puteri de la Trianon (prin care Transilvania a revenit României – n.r.)”.

Acele misiuni de geografi francezi, despre care scria regretatul Radu Anton Roman, au fost conduse de geograful Robert Ficheux. Dacă n-ar fi existat profesorul Ficheux, azi Transilvania ar fi fost pământ unguresc.

Omul acesta, scria Roman, „făcuse și dăruise istorie și geografie României”. O Românie care, din nefericire, l-a uitat de tot, după trecerea sa la cele veșnice, săvârșită acum un deceniu. N-am auzit nicăieri să se organizeze măcar un simpozion sau o adunare în memoria sa.
Acum, încercăm să aducem modestul nostru omagiu personalității lui Robert Ficheux, să povestim și altora despre cine a fost și cât de mult bine ne-a făcut acest om, cu speranța că anii ce vor veni și, poate, generațiile de după noi, îl vor așeza la locul ce i se cuvine înistoria modernă a României.

In memoriam PROFESORULUI ROBERT FICHEUX (1898 – 2005) de ȘERBAN DRAGOMIRESCU

S-a stins din viață, în ziua de 1 august 2005, la vârsta de 107 ani, la Aubagne, în sudul Franței, profesorul francez Robert Ficheux, distins geograf, membru de onoare din 1948 și decan de vârstă al membrilor Academiei Române.

Născut la 12 august 1898, într-o familie de institutori, la Saint-Omer (departamentul Pas-de-Calais), în nord-vestul Franței, cunoaște vitregiile războiului, încă din timpul studiilor liceale, pe care este nevoit să le întrerupă, fiind considerat „prizonier civil”.

Examenul de bacalaureat îl trece la reputatul liceu Louis le Grand din Paris. Licențiat în istorie și geografie al Universității Sorbona (1920), Robert Ficheux a fost remarcat în timpul studiilor, de ilustrul geograf Emmanuel de Martonne, care domina prin personalitatea sa geografia franceză și, curând, și pe cea mondială.

Emmanuel de Martonne susținuse două teze de doctorat, în litere (1902) și în științe (1907), cu teme din România, de care se atașase încă de la prima sa cercetare de teren din 1898.

În 1918, în cadrul tratativelor de încheiere a păcii după Primul Război Mondial este desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu scrupuloasă obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute României prin tratatele de pace.

În semn de recunoaștere a acestor multiple merite, Academia Română îl alege membru corespondent în 1912, iar în 1919 membru de onoare.

În 1921, la invitația Universității Daciei Superioare, profesorul Emmanuel de Martonne sosește din nou în țară, aducând cu sine un grup de cinci tineri francezi, discipoli ai săi, printre care și pe Robert Ficheux, îndemnați să-și asume pregătirea unor teze de doctorat cu subiecte din România.

El iniția, împreună cu profesorul George Vâlsan, directorul Institutului de Geografie al Universității din Cluj, un vechi prieten al său, devenit și el membru al înaltului for academic român, mai multe excursii de studii pentru tineri geografi români și francezi, prin ținuturile românești, cu precădere prin cele întregite în noua Românie.

Rezultatele științifice ale acestor excursii, publicate la Cluj în 1924, sunt puncte cardinale în cunoașterea geografică, în special geomorfologică, a unităților respective.

Din acest prim contact rezultă lucrarea sa de diplomă de studii superioare în geografie, consacrată geomorfologiei părții estice a Munților Bihor (250 pagini), calificată de mentorul său cu mențiunea „foarte bine”. La îndemnul magistrului său, încurajat, primește ca subiect al tezei sale de doctorat „Studiul geomorfologic al Munților Apuseni”, o întinsă și complexă regiune a țării noastre, de care – în lungile sale peregrinări – profesorul Robert Ficheux s-a atașat.

În acest scop, între 1924 și 1927 a fost încadrat la Institutul Francez de Înalte Studii din București, tocmai atunci înființat. După un stagiu petrecut în Franța la liceul „H. Wallon” din Valenciennes, a revenit în România, ocupând, mai întâi, postul de secretar general al Institutului Francez din București și, apoi, al Misiunii Universitare Franceze în România (1932–1935).

Profesorul Vintilă Mihăilescu, viitorul academician, camarad de drumeție și de idei, încă din 1921 legat de Robert Ficheux printr-o afecțiune profundă și nedezmințită, evocă astfel aceste începuturi:

„Au urmat ani de zile în care, cu sacul la spinare și planșeta, a cutreierat văile și plaiurile munților dintre Mureș și Someș, luând schițe panoramice, umplând carnete cu observații de teren, întreținându-se cu țăranii, dintre care unii îl țin minte și acum (1973, n.n.).

Paralel a început studiile pe hărți topografice la scară mare, cu o meticulozitate pe care nu am întâlnit-o până acum la alt geograf. Revăd și acum celebrele profile care se desfășurau pe pereții camerei lui de la Institutul Francez”…

În 1935, la recomandarea lui Emil Racoviță, rector al Universității din Cluj, este chemat să-i succeadă lui George Vâlsan, în predarea geografiei fizice, până în 1938, când amenințarea izbucnirii războiului îl obligă să se înapoieze în țara sa.

Ducea cu sine manuscrisul tezei, un text de peste 1 000 de pagini, o bogată zestre de hărți, fișe, schițe, profile și cărți, fotografii, dintre care 850 de clișee pe sticlă i-au fost prădate apoi de ocupanții naziști ai Franței în anii celui de-al Doilea Război Mondial.

Străbătuse pe jos, în Munții Apuseni, în vederea redactării tezei, peste 1 100 de cătune, peste 100 de văi, ceea ce l-a făcut cunoscut, peste ani, sub numele de „moțul francez”.

Vintilă Mihăilescu (1973) caracteriza astfel contribuțiile sale, în așteptarea definitivării textului tezei:

„Putem încă de pe acum să ne dăm seama de interesul pe care-l prezintă acest studiu capital, căci geograful francez a publicat unele comunicări prealabile scurte și două studii mai amănunțite (Remarques sur le réseau hydrographique du Bihor septentrional, 1929 și L’évolution morphologique du Crișul Repede, 1971), iar în volumul jubiliar Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul (1929), un studiu mai amplu de sinteză geografică, Munții Apuseni, cel mai documentat și mai substanțial până acum asupra acestei regiuni”.

Textul prescurtat al tezei sale, verificat cu acribie de autor, a apărut în 1996, la Editura Academiei Române, cu titlul Les Monts Apuseni (Bihor). Vallées et aplanissements (535 p. și 22 pl. h.t.), cu sprijinul Serviciilor culturale franceze în România.

Un prim exemplar al lucrării, proaspăt apărute, a fost înmânat, atunci, președintelui Franței, Jacques Chirac, aflat în vizită oficială în țara noastră, de către acad. Virgiliu N. Constantinescu, președintele Academiei Române.

Reluarea legăturilor sale cu țara noastră, după peste 30 de ani de dureroasă tăcere, timp în care a profesat în învățământul liceal și cel superior din Franța, s-a produs în 1969, când prof. Vintilă Mihăilescu, aflat la cârma Societății de geografie din România, l-a invitat, ștergând rușinea descalificantelor aprecieri la adresa geografilor străini care s-au dedicat cunoașterii țării noastre, formulate de unii geografi români proletcultiști.

A avut posibilitatea de a revedea regiunea, de a-și actualiza și îmbogăți contactele și documentația științifică.

De atunci și-a îndesit călătoriile în România, a participat și la manifestări științifice, ca de exemplu, la Simpozionul de geografie fizică a Carpaților (1970), la Sesiunea omagială consacrată lui Emmanuel de Martonne cu prilejul centenarului nașterii sale (1973) ș.a.

Fidel teoriei davisiene a originii policiclice a reliefului, insuflată de magistrul său, Robert Ficheux încearcă să descifreze fazele evoluției morfologice a Munților Apuseni printr-un studiu analitic al nivelelor de eroziune, al rețelei de văi cu terasele aferente, în strânsă corelare cu bascularea nivelelor de bază pannonic, transilvan și getic.

Nu i-au fost străine nici preocupările geomorfologice privind sintezele asupra spațiului carpatic românesc (1961, 1972), între care o privire critică asupra originii Porților de Fier dunărene (1948, în colaborare cu Geneviève Vergez-Tricom, vechea sa companioană din excursiile din 1921), publicată în Comptes-Rendus de l’Académie des Sciences de Paris.

Robert Ficheux ne-a dăruit și valoroase contribuții la identificarea legăturilor profunde, de veche dată, dintre geografia franceză și cea română, prin pagini substanțiale de memorialistică științifică consacrate lui Emm. de Martonne, George Vâlsan, Emil Racoviță, Vintilă Mihăilescu, Tiberiu Morariu, George Oprescu, întregind istoria mișcării geografice și, în general, a vieții culturale din România în secolul al XX-lea.

O istorie a Institutului Francez din România între 1924 și 1948, recent apărută la Paris (André Godin, Une passion roumaine, 1998), învederează rolul eminent jucat de R. Ficheux în epoca de pionierat a Institutului.

Dacă adăugăm și numeroasele conferințe, expoziții, inițiate și susținute în tot cuprinsul Franței, dar și în Olanda și Belgia, excursiile organizate în România, cu grupe mari de profesori, universitari și secundari, ca de exemplu, cea a Societății de geologie a Franței, pe teme de vulcanologie, în 1992, avem imaginea acestui devotat prieten al poporului român.

De nenumărate ori, prof. R. Ficheux nu a pregetat să ia atitudine, public, în presă, față de exprimări tendențioase sau manifestări de ignoranță, în ceea ce privește mai ales identitatea poporului român.

În perioada obscurantismului totalitar din România, a menținut trează conștiința românilor din regiunea pariziană, prin conferințele ținute la Fundația Culturală Regele Carol I și la Casa Română din Paris.

Nu trebuie omis nici rolul său în reanimarea contactelor instituționale dintre geografii francezi și români, prin organizarea colocviilor periodice bilaterale, unde era o prezență activă, dorită. Acestea au constituit pentru geografii români, în acele vremuri, în anii ’70, adevărate ferestre deschise spre progresele din geografia occidentală.

Academia Română a recunoscut de timpuriu meritele prof. Robert Ficheux, alegându-l, la 1 iunie 1948, membru corespondent străin la Secțiunea istorică, pe baza referatului elogios de recomandare al acad. Simion Mehedinți. Propunerea a întrunit 33 de voturi din cele 35 exprimate. La 5 iunie 1948, Simion Mehedinți împărtășea vestea noului ales în termeni entuziaști:

„Am fost fericit să constat cu câtă grabă colegii din Academie au îmbrățișat propunerea pentru alegerea d-tale ca membru corespondent al Academiei Române. Unui geograf octogenar nu-i mai rămâne decât să-ți ureze ani mulți și o carieră științifică lungă și plină de cele mai strălucite succese. Toți geografii români se bucură din adâncul inimii. Quod bonum felix faustumque sit!”.

După numai două luni, alegerea devenise caducă prin desființarea samavolnică de către regimul comunist a Academiei Române și îndepărtarea brutală a peste 200 de personalități din noua structură academică.

Dar profesorul Robert Ficheux a continuat să lucreze consecvent, după cum am menționat, despre și pentru pământul și poporul român, în ciuda acestor avataruri, așa încât, în mod firesc, în 1991, la propunerea Secției de științe geonomice, s-a reconfirmat alegerea din 1948, proclamându-l membru de onoare al Academiei Române.

Jubileul Academiei Române de 125 de ani de existență, în 1991, l-a numărat printre distinșii oaspeți.

A rămas memorabil cuvântul rostit atunci în aula forumului academic al țării noastre, țară ce „a devenit întrucâtva și a mea”, după cum se exprima.

Își încheia, atunci, rostirea, în limba română printr-o vibrantă urare : „Domnilor, rogu-vă, îngăduiți acestui moț francez să vă mulțumească călduros pentru această primire amicală și să vă ureze viață îndelungată, activă și rodnică. Urez scumpei noastre Românii, pe care o iubim cu toții, un viitor pașnic, demn de trecutul ei, deseori tragic, dar mereu glorios.”

Omagierea prof. Robert Ficheux la împlinirea venerabilei vârste de 100 de ani a prilejuit, la 17 octombrie 1998, o manifestare de aleasă prețuire, la care Societatea de Geografie din Paris (cea mai veche din lume) și-a unit eforturile cu Ambasada României din Franța.

În jurul sărbătoritului s-au reunit, pe parcursul întregii zile, la sediul Societății și la cel al Ambasadei, numeroase personalități, foști colegi și discipoli, prieteni și colaboratori.

Au rostit atunci alocuțiuni de salut prof. Jean Bastié, președintele Societății organizatoare, ambasadorul Dan Hăulică, președintele Grupului de ambasadori ai țărilor francofone, care a dat citire și unui mesaj al directorului general al UNESCO, Federico Mayor, „un omagiu călduros adus unei vieți bine împlinite, demonstrând virtuțile și forța pașnică a unei științe deschise prieteniei, care știe construi punți indestructibile între popoare”, prof. Bruno Messerli, de la Universitatea din Berna, președinte al Uniunii Geografice Internaționale (UGI), prof. Jean-Robert Pitte, președintele Comitetului Național Francez de Geografie, prof. Alain Metton, președintele Asociației Geografilor Francezi, vicepreședinte al UGI, prof. Jean Nicod, de la Universitatea din AixProvence, acad. Eugen Simion, președintele Academiei Române, acad. Mircea Săndulescu, președintele Secției de științe geonomice, care a rostit și mesajul Președintelui României, Emil Constantinescu, acad. Virgiliu N. Constantinescu, ambasadorul României la Bruxelles, fost președinte al Academiei Române, Dumitru Ciaușu, ambasadorul României la Paris, Șerban Dragomirescu, secretarul Comitetului Național Român de Geografie.

Cu acest prilej, într-un moment emoționant, i-au fost remise ilustrului sărbătorit însemnele de comandor al ordinului les Palmes Académiques, cea mai înaltă distincție acordată în Franța unui slujitor al învățământului public. Remiterea a fost făcută, în numele ministrului Educației, de d-na Alice Saunier-Séïté, membru al Institutului Franței, fost ministru, care a rostit și o vibrantă alocuțiune omagială, subliniind viața și activitatea exemplare ale unui „însemnat martor al epopeii geografice a secolului al XX-lea, în preajma unor magiștri incontestabili precum Emm. de Martonne”.

Încercând să-și explice de ce sărbătoritul, imediat după Primul Război Mondial, și-a cantonat cercetările în România, a mărturisit:

„De ce în România? Pentru că, dintre surorile noastre latine, ea ne este cea mai dragă din pricina tristului său destin în mijlocul națiunilor maghiară, slave și turcă, ce au încercuit-o, au jinduit-o și au îmbucătățit-o și dominat-o fără milă”- Robert Ficheux

Încheind, a declarat cu emoție: „Domnule Robert Ficheux, fără îndoială, această distincție vă revenea demult. Dar această întârziere are și o latură fericită pentru dumneavoastră și pentru noi, este pentru prima dată în istorie, când, în fapt, ordinul les Palmes Académiques – în istoria sa de 190 de ani – onorează astfel pe un geograf cu prilejul aniversării centenarului său”1 .

Din păcate, o distincție românească însemnată, Serviciul Credincios, în gradul de mare ofițer, i-a fost remisă abia doi ani mai târziu, când condiția fizică și psihică precare nu i-au mai îngăduit să se bucure deplin.

S-a stins din viață discret, așa cum și-ar fi dorit, după un arc de viață intens trăit, ce a îmbrățișat trei secole.

A fost înhumat, potrivit dorinței, în cavoul familiei din cimitirul parizian Montparnasse, acolo unde odihnesc în veșnicie Constantin Brâncuși, Eugen Ionescu, Emil Cioran.

Comunitatea științifică românească, cea a științelor geonomice în special, a pierdut un mare și devotat prieten, un subtil cunoscător al pământului și poporului român, pe care le-a iubit cu o fidelitate neasemuită.

Surse documentare: tribuna.ro;geodin.roromaniabreakingnews.ro